Cum se făcea curățenie în partid? O secretară UTC arestată
Istoria comunismului nu este deloc liniară, așa cum suntem deseori tentați s-o simplificăm. Deși tovarășii au încercat tot timpul să vadă realitatea în alb și negru, deoarece le era mai convenabil, nu de puține ori, îmboldiți de pintenul epurărilor, voiau să facă ordine în ograda proprie și atunci începeau să se acuze unii pe alții de atitudine antipartinică, revizionistă etc., etc. Cazurile Pătrășcanu, Foriș, Zilber sunt notorii. Dar au mai fost și persoane a căror vină era nesemnificativă și, cu toate acestea, au intrat la apă. Prezentăm mai jos un asemenea caz, asociat însă unei organizații anticomuniste de la nivel școlar.
Un grup vesel de tovarăși din anii '50, care-l avea ca model pe nimeni altul decât pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Zâmbetele tâmpe de pe chipurile lor ne arată că mulți dintre ei chiar credeau că edifică cea mai bună dintre lumi și deci se află dincolo de orice pericol. Ceea ce nu era câtuși de puțin cazul, oricând putând fi arestați, punându-li-se în cârcă vini imaginare. Dar comuniștii au avut mereu nevoie de un dușman mai mult sau mai puțin de clasă, pe care să-l facă sac de box
Lăcrămioara Stoenescu: Doamna Lula Mazanitis, ați făcut parte din organizația școlară anticomunistă ,,Pătratul Roșu”, care a avut-o ca lider pe Marioana Cantacuzino?
L.M.: Nu, dar auzisem despre grupul înființat în 1949 de Marioana Cantacuzino și despre ședințele care se țineau în strada Sofia, nr. 5. Se vorbea că Marioana arunca manifeste de pe bicicletă, pe străzi și că un securist se interesase de ea la școală. De asemenea, mai știam că fusese arestată prin luna mai 1952, dar nu am făcut nici o legătură cu faptul că-i voi urma.
Eu eram secretară UTM și dădeam referințe pentru cei care plecau în tabere școlare. Așa se obișnuia atunci, trebuia să aibă un comportament bun și eu garantam pentru ei.
De aceea, nu m-a surprins faptul că un tip, care s-a legitimat ca fiind de la Miliție, m-a căutat acasă, în timpul vacanței de vară, prin iulie, și mi-a spus că trebuie să mă conducă la sediul Miliției, pentru a da o recomandare unei colege, care urma să meargă în tabără, la Mangalia.
În Mangalia, fiind oraș de graniță, nu se putea ajunge decât în baza depunerii unei declarații din partea secretarei UTM.
Fiind secretară UTM pe clasă, nu am avut dubii că mi se poate întâmpla ceva rău. Am luat carnetul UTM și 5 lei și am plecat împreună cu lucrătorul de Miliție, îmbrăcat civil. Acesta era însă funcționar la Securitate.
Îmi amintesc că eram îmbrăcată într-o rochie subțire și că am plecat pe jos de la Piața 1 Mai, unde locuiam, până la statuia Aviatorilor, să iau autobuzul 31. La Miliția din apropiere, ofițerul s-a oprit să spună șefilor că m-a găsit. Am așteptat cuminte pe bancă, până a sosit de la Miliția de raion o mașină care să ne ducă la Miliția Capitalei. Între timp, am văzut-o pe colega mea, Nely Roman, pe partea cealaltă a străzii, însoțită de un civil.
Se îndreptau spre Miliție. Când m-a văzut însoțitorul ei, au făcut stânga împrejur și au dispărut. Curând, a venit o mașină de teren, un jeep cu prelată, și însoțitorul meu mi-a spus că ne așteaptă tovarășul comandant care a trimis mașina să ne ia. În mașină el mi-a dat niște ochelari opaci, de motociclist, pentru a nu vedea, și m-a îmbrâncit într-un colț al jeep-ului.
Contrariată, l-am întrebat ce s-a întâmplat și ce am făcut, dar el mi-a răspuns sarcastic: „Ai fluierat în biserică”. Înspăimântată, l-am întrebat unde mergem și l-am rugat să nu ajung în beci, cu șobolanii.
Am mers cu mașina circa 30 de minute prin București, timp în care acesta a început să fie din ce în ce mai dur, mai vulgar. La coborâre, m-a îmbrâncit, ținându-mă de braț. Am mers pe un culoar. Apoi, am urcat niște trepte și am intrat într-o încăpere.
L.S.: Mai aveați ochelarii?
L.M.: Da, așteptați… să vedeți ce s-a mai întâmplat. Nu i-am scos, dar nu pentru mult timp… După ce am urcat, s-a deschis o ușă și dinăuntru s-a auzit un glas de femeie, care suna amenințător: „Ea e, i-am dat 50 de manifeste și 10 grenade”.Am strigat: „Minte!”. „Cine minte?”, a țipat la rândul ei. Mi-am smuls ochelarii. Era o milițiancă. Voia să mă intimideze. Mi-au poruncit să-mi pun ochelarii. Am întrebat unde sunt și am aflat că eram la Ploiești. Am cerut să merg la comandant.
L.S.: Și v-au dus?
L.M.: Da’ de unde! M-au dus în altă parte, să-mi ia amprentele și să mă pozeze din profil, din stânga și din dreapta. Mi-au luat apoi cerceii, inelele, șireturile de la pantofi, 5 lei și carnetul UTM. Apoi, m-a luat de braț și m-a dus la subsolul III.
Mi-am dat seama că suntem la Rahova numai după ce am auzit în prima duminică bătând clopotele la Mitropolie. Am știut atunci că eram în București, și nu în altă parte.
L.S.: Care era atmosfera la Rahova și cum ați perceput impactul cu închisoarea?
L.M.: Era un infern în care ajunsesem fără să știu de ce. Stăteam singură într-o celulă cu pereții scrijeliți de foștii deținuți. Erau fragmente din viața petrecută în celulă, care te îngrozeau. Pentru un copil de 16 ani, acestea se amplificau și mă făceau să mă gândesc cu incertitudine la ce era mai rău.
Stăteam toată ziua în picioare, iar noaptea țineau lumina aprinsă, ca să nu mă pot odihni. Stăteam totuși lungită pe pat. Celula avea circa 2 m pe 1,50 m. Ușile celulei erau deschise din cauza căldurilor mari, dar erau legate cu lanț. Când treceau deținuții, gardienii le închideau. În celulă era un pat de campanie cu saltea. Stăteam în semiîntuneric. Exista doar un bec chior.
Am auzit glasul lui Nely, colega mea, care striga: „Unde mă duceți?”. Gardienii strigau și ei: „Închideți ușile!”. Așa strigau când venea cineva pe culoar, să nu se vadă deținuții între ei.
Viața în închisoare era dură. Ne păzeau gardienii.
L.S.: Ați reținut data când v-au ridicat?
L.M.: Da, era într-o vineri, pe data de 12 iulie. Până luni, nu am avut acces la comandant.
L.S.: V-au dat ceva de mâncare?
L.M.: Am mâncat niște arpacaș la prânz.
L.S.: Care era programul zilnic?
L.M.: Făceam curățenia celulei, spălând-o cu apă murdară, dintr-o găleată. Ieșeam 10 minute într-o curte interioară, o dată pe săptămână, fiind păzită de un gardian cu o pușcă cu baionetă. Gardianul stătea cu baioneta îndreptată spre mine și mă păzea cât făceam câțiva pași.
Era o scenă de groază, care îmi apare și acum în vis, un coșmar. Aveam program de ieșit sub pază, adică duși de braț, cu ochelarii la ochi, la closet și la spălător, de trei ori pe zi. În acest timp toate ușile celulelor se închideau la trecerea noastră.
Vizavi de mine era o carceră. După un timp, au adus pe unii care urlau. Erau urlete, nu glumă – fuseseră maltratați.
Luni am mers la anchetă.
L.S.: Relatați-mi cum s-a desfășurat ancheta.
L.M.: Am intrat într-o încăpere mare, cu ferestrele acoperite cu draperii groase, care nu lăsau să pătrundă nici un pic de lumină naturală. La o masă era un anchetator. „Tovarășu’…”, i-am spus eu, încercând să mă adresez și să-i cer explicații pentru faptul că eram reținută. „Mie îmi spui domnule”, mi-a zis el.
Mi-a mai spus că se numește George Ioanid și cred că era cu vreo 5–7 ani mai mare decât mine. Apoi, m-a întrebat de unde e tata. I-am răspuns că este din Grecia, iar mama din Macedonia. M-a întrebat de când o cunosc pe Marioana, ce relații am cu ea, dacă am fost în casa ei și dacă îi cunoșteam părinții. Mi-a spus că ea face parte dintr-o organizație „subversivă” și m-a pus să recunosc niște nume.
Ulterior, am aflat că s-au dus acasă la mine și au făcut percheziție, la circa o săptămână luând clasoare cu timbre, cărți de istorie etc. Ancheta a durat vreo două ore.
L.S.: Ce erau părinții dumneavoastră?
L.M.: Părinții mei… erau mici burghezi. Bunicul se născuse în Grecia. Între cele două războaie mondiale a venit în București și s-a ocupat de comerț. A putut să-și dea băieții la școala grecească. Astfel, fratele tatei a urmat medicina și a plecat în America în 1960, unde a decedat în anul 2004, la vârsta de 92 de ani. Tata a rămas în țară și să-l ajute pe tata-mare în comerț.
L.S.: Ce s-a mai întâmplat cât ați stat la Rahova?
L.M.: După două săptămâni, au adus la mine în celulă o țărancă din Slobozia. Adăpostise niște legionari, dar ea nega. O duceau la anchetă, iar când se întorcea era udă leoarcă și cu dinții scoși, pentru că erau de aur. Nu și-a trădat rudele, dar cred că nu ar fi trădat nici pe alții.
L.S.: Cum erau gardienii, sau caraliii, cum li se mai spunea?
L.M.: În general, erau răi, așa cum se spune, dar câte unii erau mai omenoși. Unul, când mi-a adus arpacașul, care era plin de gărgărițe, văzând că nu-l pot mânca, mi-a dat porția lui de pilaf.
L.S.: Deținuții puteau comunica între ei?
L.M.: Între deținuți se comunica prin ciocănituri în perete. Se știa alfabetul Morse.
L.S.: Ce s-a întâmplat după anchetă?
L.M.: Anchetatorul făcuse presiuni asupra mea zilnic să recunosc că eram membră a organizației subversive, probabil ca să-și justifice activitatea. Eu nu am recunoscut faptele înșirate de el.
L.S.: Ați fost molestată la anchetă?
L.M.: Fizic nu, dar verbal da.
După ce s-a terminat ancheta, m-au mutat împreună cu Nely și cu Mariana Bucurescu într-o celulă de nouă persoane. Acolo am trăit clipe groaznice și am suferit alături de celelalte deținute de fiecare dată când erau maltratate. După circa o lună ne-au mutat la Jilava pe toate trei. Drumul de la Rahova la Jilava l-am făcut în dube cu celule pentru o persoană, dar noi ne-am înghesuit toate într-o celulă, să nu ne despărțim.
L.S.: Cum ați descrie Jilava?
L.M.: Jilava era un fort militar amplasat sub pământ, cu o curte mare în mijlocul fortului. Celulele erau sub taluzuri de pământ, de jur împrejurul unei curți. Tot de jur împrejur, la nivelul solului, închisoarea era păzită de caralii. Eram în aceeași închisoare, dar în celule separate, femei și bărbați, arestați politic și de drept comun. Ne aflam într-o celulă mare, cu priciuri în dreapta și în stânga și cu paturi sus și jos. Lângă intrare se aflau tinete.
Era o promiscuitate de nedescris, pentru că nu aveai puțină intimitate și îți făceai nevoile în fața tuturor. Nu exista nici un fel de igienă. Era coadă la tinete. Acestea erau niște hârdaie de lemn care, îmbibate de urină și fecale, emanau un miros puternic. Dimineața erau duse și deșertate de deținuți.
L.S.: Cum decurgea o zi obișnuită în închisoare?
L.M.: Era mare îngrămădeală. În celulă eram 40-50 de persoane. Ferestrele aveau obloane de lemn care se închideau în timp ce deținuții din celule se plimbau în curte timp de o oră. Exista doar lumină artificială. Îmi amintesc de femeile gardieni, mult mai rele decât bărbații, incriminându-ne cu apelative de „dușmani ai poporului” sau „criminale”.
L.S.: Cu ce deținute erați împreună?
L.M.: Erau țărănci care s-au opus colectivizării, profesoare de istorie învinuite că n-au respectat manualul lui Roller, măicuțe ortodoxe și catolice învinuite de spionaj și persoane care au avut relații cu legionarii etc.
L.S.: Aici exista un spirit de solidaritate?
L.M.: Se crease o apropiere între noi cum cred că n-ar fi putut fi în alte locuri. Ţărăncile ne frecționau cu săpun și ne înveleau cu pleduri când eram bolnave, ne dădeau zeghile lor, dacă ne era frig, iar măicuțele ne învățaseră să ne încredințăm sufletul lui Dumnezeu. Ele ne-au fost dascăli și ne-au deprins să ne sprijinim pe credință. Aici am învățat Crezul și alte rugăciuni. Călugărițele catolice mi-au inspirat respect pentru educația lor aleasă.
Tot aici, în închisoare, era o adevărată școală, pentru că se țineau cursuri de istorie de către profesoarele deținute sau se povesteau romane și filme. Totul se petrecea în cea mai mare liniște. Deși ni se dădea pâine puțină, noi făceam din ea zaruri și țintar sau șah, pentru a ne mai trece vremea.
L.S.: Aveați voie, nu vă interziceau să jucați țintar sau șah?
L.M.: Sigur că era interzis. Vizeta se deschidea de fiecare dată, fără să se audă, pentru că femeile gardieni mergeau în papuci de pâslă, violându-ne mereu intimitatea.
L.S.: Cum vă vorbeau femeile gardieni?
L.M.: Ne apostrofau cu injurii, iar noaptea nu puteam dormi de strigătele paznicilor de pe foișoarele de pază, care repetau obsedantul: „Stai că trag!”.
L.S.: Cum era mâncarea la Jilava?
L.M.: Cum să fie? Primeam invariabilul arpacaș. Sorbeam zeama lungă și sărată cu o lingură din gamela pe care apoi o spălam. Noi eram toate trei, dar Marioana era singură, în altă celulă. O despărțiseră de noi, iar băieții stăteau împreună cu alți deținuți politici. Carcera era amplasată lângă celula noastră. Ea era frecventată des de Marioana, care făcea lucruri nepermise în închisoare, adresând injurii femeilor gardieni sau făcând agitație când ieșea, o oră, în curte, la program.
La ieșirea din carceră, Marioana ne striga că vin sigur americanii, chiar dacă știa că va fi bătută de femeile gardieni. Era curajoasă și nu-i era frică de nimeni.
L.S.: Vă puteați spăla în închisoare?
L.M.: Sâmbăta ne încolonau și treceam peste râul Jilava, la o spălătorie. Pe drumul spre spălătorie, din dreapta și din stânga, se auzea zăngănitul lanțurilor cu care erau legați deținuții condamnați la ani grei de închisoare.
În vizetele celulelor apăreau figurile cadaverice ale deținuților cu condamnări îndelungate. Spălătorul era o încăpere mare, cu dușuri și cu jgheaburi zidite. Uneori făceam duș cu apă clocotită, alteori cu apă rece, folosind săpun de rufe. Tot aici se spălau și izmenele celor care strigau: „Stai că trag!”.
Ţărăncile nu ne lăsau pe noi, copiii, să spălăm rufele și le spălau ele, ca să nu vedem toată mizeria și să ne apuce scârba, deoarece caraliii nu foloseau hârtie igienică.
L.S.: Deținutele erau doar țărănci?…
L.M.: Nu erau deținute numai țărănci și măicuțe. Erau și neveste de înalți demnitari, foști miniștri, soții de oameni cu înalte funcții în stat. Deținuții veneau valuri-valuri în 1952. În celulă eram vreo 40.
L.S.: În tot acest timp ați avut vreo veste de la părinți?
L.M.: Nu. Trei luni n-au știut nimic de noi, dar nici noi n-am putut primi vești sau pachete de acasă. Trăiam într-o incertitudine totală. Nu știam cât vom sta închise, unde mai puteam fi trimise, dacă ni se va face proces și dacă la ieșire vom mai avea o viață normală. Începuse școala și noi eram la o altă școală… la închisoare… școala vieții. Am învățat în temniță că viața este cumplită într-un regim totalitar, și cu atât mai mult dacă ești copil. Închisoarea te marchează pentru toată viața.
Se apropia toamna. Tot atunci venise o inspecție la închisoare. Unul dintre ei l-a întrebat pe director dacă ține în închisoare și copii de școală. Nely Roman a spus atunci că vrea la școală.
În urma inspecției s-a îmbunătățit regimul pentru copii. Nu după mult timp, ne-au îmbarcat în aceleași dube și ne-au înmânat un carnet de CEC în care erau trecuți banii pe care îi avuseserăm asupra noastră. Am ajuns la București, la închisoarea din Calea Rahovei. Am fost obligați să semnăm declarații în care specificam că nu vom spune nimănui prin ce am trecut. Toate declarațiile din timpul anchetei, date de noi, se încheiau cu fraza: „Aceasta mi-e declarația, pe care o susțin și o semnez”.
L.S.: Cât timp ați stat în închisoare?
L.M.: Patru luni.
L.S.: Dar ceilalți?
L.M.: Marioana Cantacuzino a fost condamnată la patru ani, dar, în final, a executat doi ani și 11 luni. Miclescu Radu și Sturdza Mihai au fost încadrați în colonii de muncă de către Tribunal Militar. Varlam Ioan și Ștefănescu Mircea au fost internați într-un centru de reeducare.
Ghika Grigore, Petre Ilie, Lecca Dimitrie, Florescu Dan, Roman Cornelia, Gheorghe Petre și Bucurescu Mariana au fost puși în libertate după circa patru luni de detenție în închisorile din Calea Rahovei și Jilava.
După două zile, am mers la școală, dar nu am fost primiți, pentru că ne-au trimis acasă să ne mai întremăm. Adevărul era că nu primiseră încă instrucțiuni cu privire la noi și nu știau cum să procedeze.
Eram acum în clasa a XI-a. Apoi, ne-au primit și ne-au repartizat pe fiecare în câte o clasă A, B sau C. Eu eram dornică de învățătură și am învățat cât am putut de bine, pentru că știam că, dacă ai 5 pe linie, nota maximă, intri la facultate fără examen. Astfel, am intrat la Facultatea de Construcții în anul 1953.
După două săptămâni, am primit o înștiințare să mă prezint la Rahova. M-am îmbrăcat cu două paltoane și m-am pregătit să îndur ce era mai rău. Mă așteptam să fiu din nou arestată. Spre surpriza mea, am fost chemată să mi se înapoieze carnetul UTM și mi s-a spus să-l păstrez „cu cinste”.
În timpul facultății eram mereu chemată la decan, iar acesta îmi spunea: „Suntem cu ochii pe tine. Să ne spui ce se întâmplă”. Bineînțeles că nu le-am spus. Pe stradă mă credeam mereu urmărită. Eram traumatizată, mai ales că în 1956 eram chemată zilnic la decan, din cauza revoluției din Ungaria. Îmi sună și acum în urechi vorbele lui: „Ar trebui să te ținem aici!”.
L.S.: Ce s-a întâmplat după terminarea facultății?
L.M.: După terminarea facultății am lucrat la Institutul IPCM. Acolo eram tot timpul în vizorul securistului. În anul 1977 am făcut cerere să plec la unchiul meu, în America, dar nu mi s-a aprobat. Până la urmă, m-a ajutat directorul și am plecat în 1978. A fost o mare surpriză pentru colegi când m-am întors, pentru că nu se așteptau să mai vin în țară, știind cât de greu am plecat.
Eu m-am întors însă, pentru că aici era locul meu, cu toate că am suferit în adolescență.
După atâția ani, tot nu mi s-au șters din minte cuvintele cu care îmi încheiasem detenția în închisoarea de la Rahova: „Aceasta îmi e declarația, pe care o susțin și o semnez”.
Am stat circa patru luni în închisoare, fără să fac parte din grupul subversiv, fără să fiu implicată în acțiunile grupului, am suferit din cauza invenției Securității. Deși fusesem secretară UTM, n-a mai contat și am avut aceeași soartă ca și ceilalți. Fuseserăm denunțați.
Oare vom trăi vremea când turnătorii vor da socoteală oficial de comportarea lor?