Categorii
Explicit trimitere stanga (cu foto)

Socar rămâne datoare

Socar rămâne datoare

Un drept la replică trezește nedumeriri și suspiciuni

Relatările revistei Timpul privind activitatea companiei Socar România cu sediul la Botoșani nu au fost pe placul conducerii din care face parte și partonul de benzinării Iulian Berescu.

Acuzațiile noastre s-au bazat atât pe realitatea  prezentată de nenumărate ori de presa cotidiană locală și centrală, de exemplu în România liberă,  cât și pe probele puse la dispoziție de unii dintre angajații firmei botoșănene Romtranspetrol.

Așa cum se cunoaște, acțiunile acesteia au fost preluate la începutul acestui an  de compania de stat azeră, investitorul plătitnd numai pe datorii peste 10 milioane de euro doar în câteva luni.

Ultimele informații provin din zona controlului financiar-ANAF, și vizează, așa cum am scris recent, abateri de la Legea nr 82/1991 în tranzacții făcute de Socar cu două firme din județ.

Ne-am așteptat ca reprezentanții companiei din  Azerbaijan să ne prezinte  date concrete despre cele scrise de  presă, astfel încât opinia publică să înțeleagă corect dacă există sau nu nereguli în activitatea companiei Socar România,    începând cu semnarea contractului cu proprietarul celor 14 benzinării amplasate în trei județe din Moldova, continuând cu modul cum a decurs reconstrucția stațiilor de combustibil, respectiv prezența autorizațiilor,  și terminând cu controlul făcut de inspectorii financiari  la ACVA COM Vornicești și AGRO- ACVA PROD Ibăneasa, ambele din județul Botoșani.

Era un lucru elementar și folositor atâta timp cât există persoane care se îndoiesc și astăzi de ”experiența” botoșăneanului Berescu, omul despre care  se spune că a exportat năravul din perioada când conducea singur firma Romtranspetrol.

Ziarul de Iași a scris despre faptul că acesta a fost cercetat trei ani în calitate de administrator al firmei ”Satt” SRL, pentru înșelăciune și uz de fals. Același ziar a relatat că dosarul cuprindea probe privind păgubirea firmei  Daewoo cu cinci miliarde de lei vechi.

La fel ca și colegii noștri ieșeni,  ne-am exprimat și noi nedumerirea privind încrederea pe care a avut-o reprezentantul companiei de stat azere în acest om, care, conform datelor publicate tot de presă, a reușit să se salveze de la o condamnare de 14 ani în total.

FOTO Florin Eșanu

Este o abordare firească pentru orice persoană care vrea să afle ce motive economice  au existat pentru negociatorul companiei Socar, Hamza Karimov, atunci când a semnat favorabil raportul pentru achiziționarea acțiunilor deținute de un patron cu o firmă de provincie falimentară.

Din păcate, dreptul la replică    pe care ni l-a adus la redacție cineva de la Socar România, ștampilat dar nesemnat, publicat în întregime recent de revista noastră, respectând întocmai deontologia jurnalistică, nu răspunde în niciun fel acuzațiilor  apărute în presă.

Se evită destul de stângaci răspunsurile la întrebările pe care și le pune opinia publică, fapt ce face să mărească doza de suspiciune în rândul cititorilor.

Precizările se referă doar la așa-zisa strategie economică pe termen lung  a companiei azere în țara noastră, aspecte pe care revista noastră nu le-a negat niciodată.

Nu a avut obiecții nici în ceea ce privește  investițiile mari ale companiei Socar în Europa, inclusiv implicarea în realizarea proiectului Nabucco.

Dimpotrivă, am informat obiectiv prezența  gigantului petrolier  din Azerbaijan în derularea unor investiții de anvergură în transportul gazelor din regiunea Mării Caspice în România.

Opinia publică a așteptat însă lucruri concrete despre activitatea economică din zona Moldovei, nicidecum o prezentare generală de imagine în măsură să excludă situația economică de la Botoșani.

Nu de amenițări cu tribunalul  la adresa redacției avea nevoie cititorul, ci de un punct de vedere referitor la modul cum ar fi  fost cheltuiți, de exemplu, toți banii de investiții pentru  doar 11 benzinării, în loc de 14 stații cât prevedea planul aprobat de conducerea companiei de la  Baku.

Cititorii noștri care au urmărit ce au scris ziarele despre tranzacția Socar -Berescu mai așteptau părerea oficială a directorului Hamza Karimov referitor la datorile istorice pe care mai are să le plătească investitorul pentru partenerul român.

Conform unor calcule venite pe surse, compania azeră ar putea să scape de datorille făcute de Iulian Berescu în următorii doi ani, nu mai puțin. In tot acest timp, activitatea nu trebuie să înceteze.

Cu alte cuvinte, concomitent cu  investițiile costisitoare programate,  Socar Petrolum România, care deține 90 la sută din acțiuni, este obligată să achite integral datoriile  firmei preluată la începutul anului.

Și din nou va trebui să remarcăm că nu am găsit în dreptul la replică niciun cuvânt despre eforul uriaș ce trebuie să-l facă azerii pentru a scăpa de plata acestor datorii,  care au intrat foarte ușor în obligațiile curente ale investitorului.

Totodată, nu am citit nimic despre faptul că, în câteva cazuri, construcția unor stații ar fi  demarat fără autorizația necesară, eliberarea acestor documente apărând pe parcursul lucrărilor mult mai târziu.

Ce trebuie să înțeleagă conducerea Socar România este faptul că adevărul trebuie cunoscut așa cum  este el de opinia publică și că nimeni nu urmărește denigrarea activității companiei din Azerbaijean.

Dimpotrivă. Dar,  ca să fim corecți până la capăt,  există multe semne de întrebare venite din partea unor pesoane bine documentate care, beneficiind de surse  de informare, au o altă părere decât conducerea companiei exprimată în dreptul la replică, publicat recent de revista Timpul.

Andrei ION

Categorii
Interviu trimitere stanga (cu foto)

INTERVIU EXCLUSIV: „Să iei atitudine e să începi să te salvezi”

INTERVIU EXCLUSIV: „Să iei atitudine e să începi să te salvezi”

Confesiuni literar-religioase cu Petru Popescu. Autor – Cristian Bădiliţă /

Cristian Bădiliţă: Dragă Petru, în România eşti cunoscut în primul rând pentru romanele Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei şi, mai recent, Supleantul, „drama romantică a unui tânăr scriitor confruntat cu tentaţia puterii şi cu atenţia fiicei dictatorului”, cum foarte apetisant apare scris pe coperta a IV-a. Eu am gustat, ca pe un rod împlinit, de maturitate scriitoricească, şi romanul Girl Mary, tradus în româneşte sub titlul Fata din Nazaret. Ce te-a determinat să scrii acest roman, care a fost declicul, ca să spun aşa, şi, apoi, etapele redactării lui?

Petru Popescu:
Fata din Nazaret mă bântuia de pe la 18 ani. Sincer, vroiam o istorie a nașterii misterioase scrisă din unghiul unei femei din carne și sânge, vie, și la momentul în viață când fetele bâzâie de hormoni. Ceea ce pare o interpretare foarte laică, dar de fapt nu e.

Creștinismul a rafinat un unic substrat de sinceritate sexuală, de care mă mir că nu se vorbește mai mult, pentru că el nu neagă credința, cea chiar tradițională, ci subliniază complexitatea unei culturi efectiv rafinate. Dar asta e teoria. În practică, iubirea imposibilă care e întotdeauna tema mea numărul 1, e tema și în Fata din Nazaret.

Maria mea e îndrăgostită de Iosif, care e incapabil sexual, se teme ea – iubire imposibilă deci. Maria e îndrăgostită de ideea maternității, și nu se concepe pe sine altfel decât mamă – însă cum, fără soț? În întâlnirea cu Dumnezeu, pe munte firește, Maria dă la iveală toate sentimentele erotic/divine pe care le-a simțit o fată crescută în epoca așteptării mesiei încarnate; și când Dumnezeu îi arata Mariei, iată, așa i-am făcut pe Adam și Eva, Maria se simte Eva.

PETRU POPESCU este un romancier, scenarist și realizator de filme american de origine română. În 1974 a acceptat o invitație din partea Universității din Iowa de a participa la un seminar internațional, ocazie cu care se hotărăște să nu se mai întoarcă în țară. Stabilit în SUA, s-a impus drept romancier și autor de scenarii ale unor filme realizate la Hollywood. Dintre romanele apărute în limba română cele mai importante sunt „Prins” (1969), „Dulce ca mierea e glonțul patriei” (1970), „Să crești într-un an cât alții într-o zi” (1973), „Sfârșitul bahic” (1974), „Copiii Domnului” (1974), „Înainte și după Edith” (1993, traducere în limba română), „În coasta lui Adam” (2003), „Urme în Timp” (2008, traducere în limba română), „Supleantul” (2009). FOTO Florin Eșanu

Nu știu dacă explic bine. Oamenii îndrăgostiți sunt ipso facto inocenți, și Maria rămâne inocentă și fermecătoare (se îndrăgostesc de ea și Iosif, și Aristobulus, și tânărul agent roman Pilat, și chiar și Dumnezeu!), ea însăși răspunzând iubirilor respective, numai în inimă uneori, dar întreagă de fiecare dată. Artistic, m-a tentat un roman „biblic” care să aibă sexualitate, dar să nu fie de fel tras de păr ori „murdar.”

– Eu cred că ai reuşit. Ce autori te-au marcat în tinereţe şi, de ce nu, mai târziu? Există un nume de prozator sau de poet la care te întorci mereu ca la un părinte literar?

– O, Doamne. Atâția. Într-o similaritate care pare improbabilă, de la Hemingway și Proust la Mihail Sebastian și William Styron, Bacovia, Umberto Eco, sunt mulți. Pe mulți îi recitesc des. L-am recitit pe Bacovia în gura mare, în românește, „pe când vâslind sosește-același corb…”, singur acasă într-o duminică, pe strada mea din Beverly Hills.

– Lecturile tale nu se limitează deloc la sfera literară sau istorică. Religia are o pondere semnificativă. Care sunt problemele religioase care te pasionează?

– Mă pasionează cum răspund oamenii care sunt ori se cred religioși la problemele morale. Direct spus, sunt buni cu semenii? Mă gândesc la cei „salvați” cum mă gândesc la cei bogați – au bani? Sunt darnici cu ei? Sunt zgârciți?

– Există scriitori importanţi fără această dimensiune a sacrului?

– Pot spune da, în sensul că toți marii scriitori o au, deși unii din ei se declară atei. Dar chiar scriitorii atei scriu despre moarte, despre relația cu părinții, și despre timp și memorie, acestea fiind cele mai mistice subiecte pe care mi le pot închipui. Despre Dumnezeu specific, nu e nevoie să-l strigi pe nume ca să-l știi și să-l ai.

– Cum interpretezi situaţia religioasă din România de azi în raport, pe de o parte, cu viaţa religioasă din America şi, pe de altă parte, în raport cu ce se întâmpla în anii 1960 în România?

– Viața religioasă din America e viața unei nații care n-a fost supusă la ocupație, ori la spionaj de la stat. Deci, creștinul american, care oricum e mai puțin intelectual decât europeanul, nu e confruntat de alții, ori de propriile-i amintiri, cu dilema: cum m-am purtat eu, să zicem, când mă înghesuia Securitatea și-mi cerea să-i fiu informator, ori mai rău?

Viața religioasă din România navighează în jurul unor mari pete de durere și de regret din istoria recentă, care deocamdată sunt nediscutate public, și firește neevocate în artă. (Dar nu-i niciodată prea târziu). România e departe să fi epuizat subiectul: cum am fost noi creștini… cu curaj sau fără, practicând iubirea și salvarea de aproape, sau nu? Fiindcă se tem să se judece ei pe ei, în fața oglinzii.

De aceea scapă din vedere că recuperarea simpatiei generațiilor mai noi, și iertarea de sine, ori de sus, nu se dau celor nesinceri. În clipa de față, mi se pare că există entuziasm pentru religie în România, dar recunoașterea sinceră a istoriei instituției ori interioare a fiecăruia încă nu există. E păcat. Să spui e să iei atitudine.

Să iei atitudine e să începi să te salvezi. În Sfârșit de Veac în București de Ion Marin Sadoveanu, există o superbă scenă a unui preot, nevoiaș, chinuit de greutăți, fără altă ieșire, care jură strâmb, și știe că o face. Chiar în timpul jurământului, se roagă să fie iertat: vezi-mă, Doamne, ce copleșit sunt… etc. (nu e iertat).

Dar formularea dilemei e făcută în nici măcar trei pagini, de un scriitor de acum aproape un veac. Sub comuniști, puținul care l-am putut face eu în această direcție a fost micul roman „galactionesc” Copiii Domnului. E despre cererea iertării, față de oameni și față de Dumnezeu, și despre dragostea imposibilă, firește.

A fost publicat în 100.000 exemplare în anul 1974. Personajul principal e un preot care sfârșește crucificat, dar recunoscând ce-a făcut. Dar nu cred că a fost citit doar pentru “șopârla politică.”

– În Prins apare la un moment dat un preot, un duhovnic, pe patul de suferinţă, care nu-l poate însă ajuta pe eroul cărţii. Cum ştim, el se sinucide până la urmă, nemaiputând îndura nu atât suferinţa (se ştie condamnat la moarte printr-o boală incurabilă), ci absurdul vieţii. Nimeni dintre cunoscuţii săi, inclusiv acest duhovnic, nu-i poate dezvălui sensul vieţii. Puţină lume cunoaşte amănuntele din biografia ta legată de religie.

Mi-ai spus cândva că bunicul tău a fost celebrul preot Tudor Popescu de la biserica Cuibul cu barză. Tocmai am recitit zilele acestea un extraordinar portret pe care i-l face Octavian Goga. L-ai cunoscut direct pe bunicul tău? Cum vezi mişcarea de la Cuibul cu barză din perioada interbelică?

– Mișcarea n-o cunosc bine. Pe bunicul l-am știut, eu și fratele meu geamăn, dar numai cât am fost copii de grădiniță. Apoi a murit. Educația mistică, întinzând fire de cunoaștere și simțire enorm de complexe în tot sufletul meu, mi s-a făcut în casa bunicului chiar dacă bunicul era prea bătrân ca să mă inițieze direct.

Mi s-a făcut prin bunica și prin fiicele ei, surorile tatei, niște ortodoxe atât de expresive și de grațioase în comportare, nu puteai să crezi cunoscându-le decât că ortodoxia era minunată ca un sat parfumat în care se aud clopote. Una, măritată cu un preot, se numea Maria.

Preotul a fugit trecând Dunărea înot și a ajuns preot român în USA (e evocat de mine în Întoarcerea).

– Care sunt amintirile pe plan religios din copilărie şi de mai târziu? Ce personaje ai cunoscut îndeaproape?

– Planul religios teoretic și obiceiurile practice se amestecau; sentimentul de naturalețe și nedogmatism era foarte plăcut. Crăciunul, fiindcă era neoficial sub comuniști, era o adevarată taină.

Paștele la fel. Nu era nimic materialist. Un cadou era un sacrificiu pentru punga cui îl dădea, deci era dat din inimă. Biserica din casă era cea care o descriu în toate cărțile mele, chiar și în Fata din Nazaret.

– Ai putea să dezvălui ceva din continuarea Fetei din Nazaret?

– Da, e poate cea mai bună carte a mea, și sper să am timpul și financiarul necesar să o continuu, pentru că o asemenea carte întotdeauna necesită o bătălie ca să-și gasească editura, chiar și aici în America.

Până semnează laude pe coperți Deepak Chopra, Jeff Syker, Wiesel și alți „mari”, Popescu „pe întuneric în singurătate //cu puterile abia ajutate (sic!)” face ce fac toți scriitorii adevărați. Se luptă să nu trădeze o carte pe care a vrut s-o scrie de ani și ani.

Și numai cititorii simt asta. Deci da, iubiții mei cititori, God willing, cu voia lui Dumnezeu, voi continua Fata din Nazaret.

Categorii
Explicit trimitere stanga (cu foto)

Piraterie în umbra legii

Piraterie în umbra legii

FOTO Florin Eșanu

Cu toată nemulțumirea bucureștenilor, ridicarea mașinilor parcate de multe ori neregulamentar continuă în cinci din cele șase sectoare ale Capitalei. Acest adevărat furt calificat, despre care presa a scris deseori,  golește buzunarele cetățenilor și umflă masiv conturile firmelor care, în cârdășie cu unii primări de sector, au pus mâna pe o  afacere extrem de profitabilă.

De fapt, este o piraterie care se practică invocându-se legea, dar se uită că tot conform legii pentru o faptă nu pot fi aplicate două pedepse. Ori,  parcarea neregulamentară nu poate fi decât sancționată contravențional de polițiști. Ca dovadă, că foarte mulți propietari de mașini au câștigat în instanță.

Polițist-infractor, un tandem perfect

O afacere din care se câștigă mulți bani cu puțin efort nu putea să nu intre pe mâna cămătarilor. În sectorul 6, firma care se ocupă de ridicarea mașinilor parcate neregulamentar este SC Ilcor Auto SRL. Această societate a fost înființată în anul 2008, iar în anul următor avea deja o cifră de afaceri de peste șapte milioane de lei noi.

Bani mulți, dar nu se putea altfel, pentru că în conformitate cu contractul încheiat cu Primăria Sectorului 6 din toți banii încasați, Ilcor plătește primăriei doar o redevență de 10%.

În acte, firma Ilcor are doi acționari, Vasilica Vieru și Marin Alexandru Lazăr și este administrată de Victor Vieru, care se ocupă în paralel și de două case de amanet. Am spus în acte, pentru că în realitate, societatea este coordonată de un tandem specific actualei noastre societăți.

Această simbioză polițisto-infracțională este reprezentată de consilierul juridic al firmei, fostul colonel Dumitru Eftimie și Iulian Bocu, zis Calu.

Colonelul Eftimie a fost ani de zile în vizorul presei, care a dezvăluit multe ilegalități comise de polițist, inclusiv modul fraudulos în care și-a construit o vilă în județul Giurgiu.

Cu toate acestea, colonelul a fost avansat și a ieșit la pensie din funcția de comandant al secției 21. Acum, a ajuns să lucreze împreună cu unul din clienții fideli ai acestei secții de poliție, Calu din Militari, membru în celebrul clan al fraților Sile și Nuțu Cămătaru.

Alt fost cămătar ridică mașinile

Și în Sectorul 1, de ridicarea mașinilor se ocupă un fost cămătar. Este vorba de Florian Walter, care a trecut însă firma CFR Trans Auto pe numele fiilor săi, Valentin Georgian Bucșa și Alexandru Cosmin Walter, acționară mai fiind societatea Kimytex SA din Buzău.

Trans Auto a încheiat cu Primăria Sectorului 1 un contract pe zece ani, în urma căruia se obligă să plătească o redevență de 20%. Are de unde, pentru că în urma tarifelor practicate până nu demult de 833 de lei pentru o mașină reținută 24 de ore, numai în anul 2009, cifra de afaceri a fost de 16,9 milioane de lei noi. Interesant este că Trans Auto a  primit contractul în urma unei licitații la care, paradoxal, a fost singura participantă.

Walter este un protejat al primăriei, pentru că tot el a obținut, cu firma Romprest Service, salubrizarea sectorului 1, în urma unui contract în valoare de nu mai puțin de 450  de milioane de lei noi.

De fapt, Walter a fost mereu în căutare de protecție și a început cum nu se putea mai bine. Fostul Ministru al Transporturilor, Miron Mitrea i-a botezat fiica și, drept cadou, i-a înlesnit mai multe contracte cu SNCFR sau Aeroportul Otopeni.

Dar până să ajungă aici, Walter, pe când se numea Bucșa, a fost anchetat în Franța pentru trafic de persoane, iar în România a fost cercetat pentru cămătărie.

Contracte încredințate pe criterii politice

În două dintre sectoare, afacerea ridicării mașinilor a fost oferită pe criterii politice. În sectorul 2, Neculai Onțanu, președintele UNPR București nu putea să dea afacerea decât adjunctului său pe linie de partid, Ilie Ciuclea.

Acesta din urmă, fost senator PSD, a primit, prin firma sa, Supercom SA, și salubrizarea sectorului.

În cazul ridicării mașinilor parcate neregulamentar, a încheiat un contract cu primăria în valoare de doar 300.000 lei.

Foarte puțin, ținând cont că pentru reținerea unei mașini timp de 24 de ore, cetățeanul este păgubit cu 550 de lei, iar cifra de afaceri a firmei a fost, în anul 2009, de 118,5 milioane de lei noi.

În sectorul 3, ridicarea mașinilor nu putea fi făcută decât de un coleg de partid al primarului Liviu Negoiță.

Firma care saltă mașinile și primește 550 de lei pentru 24 de ore se numește Rosal Ecologic&Recicling Sistem SRL și are ca acționari pe Rosal Management și Eugen Progloff, asociat cu deputatul Silviu Prigoană în concernul Rosal.

În sectorul 4, primarul Cristian Popescu Piedone a încredințat această afacere foarte profitabilă firmelor Euronautica Motors, care îi are ca acționari pe Valentin Rădulescu și Matei Roșu și Autosal Expert, societatea Lilianei Petrescu și care atunci când a primit contractul avea doar patru angajați.

Afacerea a fost încredințată pentru 3.310.000 lei și o redevență exagerat de mică, doar 3% din încasările provenite de la amărâții care trebuie să plătească pentru bunăstarea altora.

Singurul sector în care nu se ridică oficial autoturismele este cel al proaspătului ”ejaculat” Vanghelie. Dar în sectorul 5, acolo unde dispariția mașinilor este sport național, ar fi fost prea mult să mai existe cineva care să-i concureze pe băștinașii din Ferentari.

Categorii
Cultura trimitere stanga (cu foto)

Cristian Bădiliţă: Raport final despre Septuaginta

Cristian Bădiliţă: Raport final despre Septuaginta

Septuaginta

La zece ani de la întocmirea dosarului de lucru, într-o mansardă roueneză, traducerea românească a Septuagintei îşi încheie drumul.

În 1996 am publicat, în suplimentul Aldine al ziarului România liberă, primul text despre urgenţa traducerii Septuagintei în limba română. Motivele principale, reluate şi argumentate în diferite studii, articole şi interviuri (a se vedea grupajul Septuaginta de pe site-ul revistei www.oglindanet.ro), erau următoarele:

1. Biserica ortodoxă română, în special, şi cultura română, în general, nu dispun de o traducere corectă, coerentă, validă a Vechiului Testament în versiune greacă. Septuaginta este versiunea Vechiului Testament „canonizată” de ortodoxie. Cum poate „funcţiona” Biserica fără un temei scripturistic riguros şi adecvat?

2. Odată cu desprinderea creştinismului de iudaism (niciodată completă, fireşte) cele două religii surori şi-au demarcat „teritoriile” şi al nivel biblistic. Începând cu secolul al II-lea d.H., creştinismul a preluat versiunea Septuagintei (realizată de cărturari evrei între sec. III î.H. şi sec. II d.H.).

Această versiune (Vechiul Testament în greacă) a fost citită, comentată şi transmisă de Părinţii Bisericii ca fiind „versiunea normativă şi oficială”. Chiar dacă unii Părinţi au folosit şi textul erbaic (Text masoretic), reperul lor canonic a rămas tot timpul Septuaginta.

3. Între Septuaginta şi Textul masoretic există numeroase diferenţe, asupra cărora nu este cazul să mai insist (a se vedea grupajul citat mai sus). Aceste diferenţe nu anulează rădăcina comună a celor două tradiţii, dar justifică evoluţia lor istorică în direcţii diferite. Ele privesc nu doar ordinea cărţilor în canonul scripturistic, ci şi conţinutul propriu-zis. Există cărţi întregi proprii Septuagintei, aşa cum există multe pasaje, din canonul comun, specifice doar Textului masoretic.

4. Versiunile româneşti (mă refer în primul rând la cele ortodoxe, dar situaţia nu e mai strălucită nici în cadrul celorlalte culte) au amestecat cele două tradiţii, Septuaginta şi Textul masoretic, producând traduceri bizare, de nefolosit decât parţial, care, fapt extrem de grav, contrazic adesea tradiţia patristică.

Aşa cum am văzut, Părinţii citează şi comentează cu fidelitate versiunea Septuagintei. Aceasta era situaţia reală, confirmată şi de nebuloasa „diortosire” oferită, în anul 2000, de Î.P.S. Bartolomeu Anania. Or o asemenea situaţie nu putea continua.

Grupul de la Sorbona

Din 1994 am participat sistematic la şedinţele de lucru ale grupului de traducători ai Septuagintei de la Sorbona, coordonat, cu pasiune şi rigoare, de profesoara Marguerite Harl.

Ucenicia, în cadrul acestui grup, a fost decisivă, atât pentru mine, cât şi pentru soţia mea. În acelaşi timp, proiectul faraonic francez mi-a oferit un termen de comparaţie.

Traducerea Septuagintei în româneşte trebuia să arate altfel decât cea franceză, unde fiecare carte a Vechiul Testament dispune, practic, de un volum aparte, însumând sute de pagini.

Cristian Bădiliță

Cu trecerea anilor s-a decantat conturul Septuagintei româneşti, pe următoarele criterii:

1. traducere literară, exactă şi clară, lizibilă, într-un limbaj cât mai elegant cu putinţă, evitând atât registrul arhaic-slavonizant, de neînţeles pentru cititorul de azi, cât şi registrul neologistic, inadaptat conţinutului biblic;

2. urmarea, cu fidelitatea, a ediţiei ştiinţifice a Septuagintei, publicată de Rahlfs în 1935, reeditată ulterior;

3. în cazul în care există două versiuni ale textului grecesc (pentru Cartea lui Daniel, de pildă) oferim, pe coloane paralele, traducerea ambelor versiuni;

4. un aparat de note care să acopere câteva zone esenţiale: raportul dintre Septuaginta şi Textul masoretic; probleme filologice; problemele teologice; comentariile patristice;

5. introduceri realizate în colaborare cu specilaişti occidentali, care să evite în acelaşi timp eseistica siropoasă şi fără conţinut a „tradiţiei” româneşti, precum şi hipertehnicitatea limbajului specialiştilor;

6. bibliografii selective, indici de nume.

Modul cum a fost strânsă echipa

Proiectul aştepta deja într-un fişier al laptopului meu (devenit între timp piesă de muzeu) când am intrat în legătură cu Andrei Pleşu prin intermediului lui Horia-Roman Patapievici, prieten foarte apropiat în anii 2000-2001.

După organizarea unui colocviu internaţional în cadrul Colegiului Noua Europă, consacrat lui Ioan Casian, i-am trimis lui A. Pleşu întreg dosarul Septuagintei, cu propunerea de a încerca să punem pe roate proiectul la NEC.

După câteva luni de emoţii, Andrei Pleşu a primit un răspuns favorabil, în ce priveşte finanţarea, din partea lui Sorin Marin, preşedintele Fundaţiei Anonimul.

Din acel moment am început campania de promovare publică a proiectului şi de recrutare a colaboratorilor. Primul nume a fost al Franciscăi Băltăceanu, cunoştinţă veche, profesoară de greacă veche la Universitatea din Bucureşti, biblistă, cu o solidă reputaţie.

Al doilea nume, fostul meu profesor de greacă şi latină, tot de la Universitatea din Bucureşti, Dan Sluşanschi. Francisca Băltăceanu a cooptat-o imediat, în grupul coordonatorilor, pe Monica Broşteanu, biblistă, ebraizantă, arabizantă. Între timp am asociat proiectului editura Polirom, al cărui colaborator eram de la „preînfiinţare”.

În plus, Ioan-Florin Florescu îmi redactase câtve volume de patristică, între care şi Patericul. I-am creditat pe amândoi pentru competenţă editorialistică şi „fler”. Îi creditez şi acum. Exclusiv  pentru cele două calităţi.

Prima întâlnire de lucru s-a desfăşurat la sediul Colegiului Noua Europă în 2003. Primul volum (Pentateuhul) a fost lansat în februarie 2004, în prezenţa unui public numeros, stârnind un anumit interes pentru Septuaginta şi în rândul publicului larg.

Nu mică mi-a fost bucuria aflând că, şi datorită Septuagintei, numărul de studenţi înscrişi în anul următor la secţia de clasice a Facultăţii de limbi străine din Bucureşti a crescut simţitor.

Surprize și peripeții

Fiecare volum a avut „peripeţiile” lui. De la primul până la ultimul. Dar o întreprindere de o asemenea anvergură, unde se întâlnesc competenţe diferite, caractere şi personalităţi diferite, nu poate fi scutită de surprize. Personal, ca şi ceilalţi coordonatori, mi-aş fi dorit ca aceste „surprize” să fie mai puţine şi mai uşor de rezolvat.

Dar odată trecută „linia de sosire” dramele se mai relativizează, conturul lor devine mai imprecis. În raport cu proiectele similare occidentale (francez, american, german sau italian) noi am lucrat într-un galop năucitor. Traducerea franceză a început în anii 1980 şi a ajuns abia la jumătate, acum, în 2011.

Noi am încheiat totul (dar cu altă metodă şi cu alte criterii) în „doar” şapte ani. La care, evident, trebuie adăugată perioada anterioară, de gestaţie şi de pregătire, mai mult solitară.

Din 2003 până în 2005 am organizat periodic întâlniri de lucru pentru fiecare volum în parte. S-au redactat procese verbale ale acestor întruniri deopotrivă academice, polemice, cordiale şi, pe alocuri, amuzante.

Pregăteam fiecare şedinţă cu luni de zile înainte, propunând temele, conferenţiarii, textele dezbătute, bibliografia. Întâlnirea se desfăşura pe durata unei zile întregi. Era, de fapt, un minicolocviu, menit a suplini lipsa unor cursuri de specialitate în învăţământul universitar românesc.

Am întrerupt seria lor în anul 2006. Fiecare volum era corectat „la opt ochi” (primele două volume), „la şase ochi”, începând cu volumul al treilea. Confruntările, numeroasele amendamente şi adăugiri, corecturile efectuate de coordonatori puteau dura luni de zile, până la un an.

Odată ajuns în braţele redactorului Polirom, volumul intra într-o gaură neagră. N-am înţeles nici până acum (şi nicio scuză n-a fost vreodată formulată) de ce, de pildă, volumul 4/II a dormit în editură aproape doi ani? Dar acum ce mai contează? „În rapot cu eternitatea”? Scuzele devin pretexte metafizice.

După trei secole

Una peste alta, „s-a plinit vremea” şi toate cele opt tomuri au văzut lumina tiparului. La peste trei secole de la prima traducere, corectă, ba chiar eroică, după criteriile epocii, a Septuagintei (mă refer, evident, la Biblia zisă „a lui Şerban”) cultura română are la dispoziţie o traducere a Vechiului Testament care prezintă o dublă garanţie, deopotrivă ştiinţifică şi teologică.

De altfel, cele două aspecte sunt inseparabile. Cum poţi declara o traducere acceptabilă din punct de vedere teologic, dacă este inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific? Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate „aproxima” în chip amatoristic, oricât de „pure” ne-ar fi dogmele sau intenţiile.

Sar în mod voit peste toate episoadele neplăcute pe care le-am trăit în aceşti zece ani, nu pentru că nu ar conta pentru mine (dimpotrivă), ci pentru că ştiu că nu contează decât pentru mine.

De aceea trec iute la paragraful următor, în care doresc să citez numele tuturor celor care au contributit, într-un fel sau altul, la împlinirea proiectului. Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu: coordonatori cu normă triplă, au realizat şi traducerile, însoţite de introduceri şi de note, ale Psalmilor, Cărţii lui Ieremia şi suplimentele la Cartea lui Ieremia.

Ioan-Florin Florescu s-a ocupat de redactarea finală a şapte din cele opt tomuri. Sorin Marin a sponsorizat cu generozitate întreg proiectul prin intermediul lui Andrei Pleşu, rectorul Colegiului Noua Europă.

De partea logistică din cadrul NEC s-au ocupat, cu profesionalism, Marina Hasnaş, Lelia Ciobotariu şi, într-o primă etapă, Alexandru Suter. Regretatul elenist Dan Sluşanschi a colaborat cu grupul de coordonatori la primele două volume.

Traducătorii merită, fireşte, un gând aparte, mai ales că unii dintre ei s-au văzut obligaţi să înveţe din mers unele aspecte proprii „meseriei” de biblist.

Îi menţionez în ordinea volumelor: Cristian Bădiliţă (Geneza); Ion Pătrulescu (Exod); Eugen Munteanu (Levitic); Mihai Moraru (Numerii); Ioana Costa (Deuteronomul); Alexandra Moraru (Iisus Nave); Ioana Costa (Judecătorii); Cristina Costena Rogobete (Ruth); Florica Bechet (1-2Regi); Ion Pătrulescu (3Regi); Ioana Costa (4Regi); Ştefan Colceriu (1-2Paralipomena); Octavian Gordon (1Ezdra); Lia Lupaş (2Ezdra); Vichi Dumitru (Ester); Theodor Georgescu (Iudit); Ştefania Ferchedău şi Francisca Băltăceanu (Tobit); Gheorghe Ceauşescu (1-4Macabei); Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Psalmii); Eugen Munteanu et alii (Odele); Cristian Bădiliţă (Proverbele); Ioana Costa (Ecleziastul); Marius David Cruceru (Cântarea cântărilor); Iulia Cojocariu, Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Iov); Smaranda Bădiliţă (Înţelepciunea lui Solomon); Eugen Munteanu (Înţelepciunea lui Iisus Sirah); Ştefan Colceriu (Psalmii lui Solomon); Cristian Gaşpar (Osea, Amos, Michea, Ioel, Abdias, Iona, Naum, Avacum, Sophonia, Aggeu, Zaharia, Malachia); Ion Pătrulescu (Isaia); Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Ieremia şi suplimentele); Ioana Costa (Iezechiel); Florica Bechet (Daniel, Suzana, Bel şi balaurul).

Traducerile sunt însoţite de introduceri, note şi bibliografii. La realizarea acestora aportul colegilor occidentali a fost esenţial.

Iată doar numele celor implicaţi direct în proiectul nostru (adăugând faptul că fără bibliografiile de specialitate occidentale am fi rămas la nivelul improvizaţiei pioase): Marguerite Harl, Alain LeBoulluec, Paul Harlé, Didié Pralon, Gilles Dorival, Cécile Dogniez, Jacqueline Moatti-Fine, Michel Lestienne, André Canessa, Anna Baudelin, Guillaume Bady, David-Marc d’Hamonville, Françoise Vinel, Jean-Marie Auwers, Maris Gorea-Autexier, Kenneth Atkinson, Robert B. Wright, Stephan Kessler, Eberhard Bons, Jan Joosten, Danièle Duval, Laurence Brottier, Michel Casevitz, Pierre Sandevoir, Roselyne Dupont-Roc, Thérèse Roqueplo, Philippe Le Moigne.

Lor li se adaugă românii Radu Gheorghiţă, Otniel Vereş, Constantin Oancea, care au contribuit la redactarea unor introduceri speciale şi a unor grupaje de note.

Cum se vede, lista celor care au lucrat efectiv la realizarea celor opt tomuri însumând aproape 5500 pagini este foarte amplă, selectă şi internaţională. În cuprinsul ei se regăsesc specialişti francezi, belgieni, olandezi, americani, dar, dacă punem la socoteală numele celor care au produs bibliografia de lucru, zona geografică se poate extinde din Canada până în Japonia.

Prezenţa acestor nume, consacrate pe plan internaţional, aduc un plus de garanţie întreprinderii noastre. Fireşte, cu timpul se vor aduce unele ameliorări de amănunt, se vor suplimenta notele de subsol pentru anumite cărţi. Dar construcţia nu se va modifica structural.

Colectivul de traducători n-ar fi putut duce proiectul până la capăt fără un cadru logistic, instituţional şi uman adecvat. Timp de trei ani Colegiul Noua Europă a găzduit întrunirile noastre de lucru şi s-a ocupat, la apariţia fiecărui volum, de chestiunile administrative.

Cum spuneam, intervenţia lui Andrei Pleşu, la începutul proiectului, a fost esenţială. Resubliniez rolul pe care l-a jucat Sorin Marin în susţinerea financiară a şantierului.

Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, ne-a pus la dispoziţie un „comando” special, în frunte cu Ioan-Florin Florescu, din care au mai făcut parte: Cezar Petrilă, Mihai-Silviu Chirilă, Constantin Mihaescu, Cezar Ţăbârnă, Radu Răileanu (autorul copertei).

La zece ani de la întocmirea dosarului de lucru, într-o mansardă roueneză, traducerea românească a Septuagintei îşi încheie drumul. Închei şi eu acest raport, citând versetul care mi-a venit în minte în clipa în care am văzut anunţată apariţia ultimului volum: „Multe sunt minunile pe care le-ai făcut, Doamne!” (Psalmul 39,6).

Cristian BĂDILIȚĂ

Categorii
Sport trimitere stanga (cu foto)

Staaaaaaart joc!

Staaaaaaart joc!

Ce mică a fost vacanța mare… Pe 17 iulie, la Piatra Neamț, Oțelul Galați și Steaua București deschid noul sezon prin disputarea Supercupei României. Peste numai câteva zile, pe 22 iulie, începe campionatul.

Voința Sibiu a fost ultima echipă care a promovat în Liga I după barajul cu Săgeata Năvodari. FOTO Agerpres

Gata cu Austria, Turcia sau Cipru și cantonamentele obositoare, gata cu scandalurile la TV și licitațiile pline de gâlceavă de la LPF. Fotbalul românesc revine în iarbă, pe gazon, dar sezonul 2011/2012 nu se anunță a fi unul care să spargă tiparele.

O campioană promovată, alta retrogradată, o a treia desființată

Parcă a fost „vara campioanelor”. Petrolul Ploiești a revenit în Liga I după ani de exil în eșalonul secund, Universitatea Craiova a retrogradat și are mari probleme cu primirea licenței chiar și pentru a doua ligă, iar Unirea Urziceni, pur și simplu, s-a desființat!

Pe lângă atâtea nume mari, e de remarcat și faptul că în prima ligă va evolua, pentru prima oară în istoria sa, Concordia Chiajna, o echipă dintr-o localitate micuță alipită Bucureștiului.

La Chiajna s-au făcut în ultimii ani investiții majore în infrastructură, există un stadion frumos, condiții bune, și nu ar de mirare dacă echipa ar fi prima dintre cele apărute prin „sateliții” Capitalei (Fulgerul Bragadiru, CS Otopeni, Victoria Brănești) care și rezistă în Liga I.

La fel de interesantă este și revenirea pe prima scenă, după 15 ani, a orașului Sibiu. Nu prin Inter sau Șoimii, echipe care au marcat fotbalul românesc înainte de ’89, ci prin Voința, o formație mică ce a beneficiat de problemele pe linie avute de FC Timișoara, Gloria Bistrița și FC Bihor Oradea.

De aceleași probleme a beneficiat și Sportul Studențesc, grupare care, culmea, a terminat sezonul trecut pe ultimul loc în Liga I și nici măcar nu și-a îndeplinit baremul… Cineva spunea că, în fotbal, întotdeauna există legea compensației. Așa este.

Campioana Oțelul nu s-a regăsit în meciurile amicale, unde a înregistrat mai multe eșecuri. FOTO Agerpres

Acum, beneficiind de o conjunctură favorabilă – problemele celor trei de care am scris deja, plus faptul că U Craiova, Unirea Urziceni și Victoria Brănești nu au primit sau nu au solicitat licența pentru prima ligă – Sportul a rămas în Liga I, ca o compensație pentru faptul că, cu câțiva ani în urmă, în 2006, echipa din Regie a fost retrogradată forțat din Liga I, deși terminase sezonul pe locul 4, din cauza unor datorii ale clubului. Acum, s-a întors roata…

Un mercato neînsemnat

Perioada de transferuri nu a fost una răsunătoare, lipsa de bani fiind mai mult decât evidentă. Doar Steaua (Mihai Costea, Dorinel Popa, Tatu, Rusescu, Băjenaru, posibil Curelea, Moraes, Prepeliță și Bourceanu) și Rapid (Oros, Apostol, Deac, Răduță, Alexa, Surdu, Olariu, Teixeira, Burcă) au fost mai active, iar CS Mioveni poate spune că a transferat „nume” precum Nicolae Dică, Ciprian Tănasă și Adrian Neaga, în cazul cărora rămâne însă de văzut dacă vor putea evolua la potențialul care i-a consacrat.

În rest, multe transferuri din străinătate, pe bani puțini sau chiar deloc, jucători al căror nume nu spune nimic. Dintre zecile de astfel de transferuri, formații precum CFR Cluj, FCM Tg Mureș, Ceahlăul sau FC Brașov speră să-i descopere pe urmașii lui Lacina Traore, Alvaro Pereira sau Culio, adică jucători aduși aproape pe nimic și vânduți apoi pe sume importante.

Cinci schimbări de antrenori

Toate echipele bucureștene, plus CFR Cluj, și-au schimbat antrenorii în pauza dintre sezoane. Astfel, Dinamo (Liviu Ciobotariu), Steaua (Roni Levi), Rapid (Răzvan Lucescu) și Sportul Studenţesc (încă nu se știe cine), la care se adaugă CFR Cluj (Jorge Costa) au schimbat strategia și speră să își fi găsit liniștea măcar pentru un sezon.

În rest, nou promovatele merg pe mâna acelorași tehnicieni, CS Mioveni (Ionuț Popa), Concordia Chiajna (Laurențiu Diniță), Ceahlăul Piatra Neamț (Costel Enache), Petrolul Ploiești (Valeriu Răchită) și Voința Sibiu (Alexandru Pelici) sperând să facă față unei ediții de campionat mai diminuată valoric ca oricând.

E clar că Liga I nu are acum cea mai bună componență valorică posibilă, dacă ne gândim la faptul că trei echipe care ar fi avut dreptul de a juca în sezonul care abia începe – FC Timișoara, Gloria Bistrița și FC Bihor, care nu au primit licenţa – au fost scoase din program pe criteriul financiar, nu cel sportiv.

Rămâne însă să vedem dacă nu cumva până la startul sezonului vom avea vreo surpriză, și asta în cazul în care TAS va da dreptate celor trei și va decide repunerea lor în drepturi și participarea în Liga I. În acest caz, Timișoara, Bistrița și Oradea vor juca în Liga I, iar Sportul Studenţesc, Voinţa Sibiu şi CS Mioveni vor reveni în liga a doua.

Supercupa

Oţelul Galaţi şi Steaua vor primi câte 2.000 de bilete la Supercupa României, care va avea loc în 17 iulie, la Piatra Neamţ, alte 8.000 de tichete urmând a fi puse în vânzare la casele Stadionului Ceahlăul.

Biletele costă 15, 25 şi 35 de lei şi vor fi scoase la vânzare în tranşe pentru a nu intra pe mâna speculanţilor.

Interesul este ridicat pentru meciul care va opune campioana Oţelul deţinătoarei Cupei României, Steaua.

“Ne sună oameni din toate judeţele apropiate să ne întrebe când începem să vindem bilete. Nu le vom scoate toate odată, pentru a nu le uşura munca speculanţilor, care îşi vor face printre primii apariţia”, a declarat Iulian Boghean, directorul de marketing al clubului Ceahlăul, gazdă a evenimentului din 17 iulie.

Bogdan COSTEA

Categorii
Economie trimitere stanga (cu foto)

În septembrie crește iar prețul gazelor

În septembrie crește iar prețul gazelor

Guvernul a adoptat un act normativ prin care se urmăreşte protejarea consumatorilor casnici de viitoarele scumpiri ale gazelor naturale.

Potrivit legii, consumatorii casnici şi cei non-casnici (industriali) beneficiază de prețuri separate de gaze, cu structuri de amestec intern şi import diferite.

Urmare a acestei măsuri, în perioada iulie 2011 – martie 2012, preţul gazelor naturale destinate consumului populaţiei nu va fi majorat, susţine Executivul.

Instituţia precizează că majorarea preţului la gaze pentru consumatorii non-casnici este motivată de creşterea preţului gazului din import de la 290 dolari/mmc, preţ luat în calcul la ultima modificare a preţurilor, la 460 dolari/mmc în prezent, precum şi de modificarea structurii amestecului de gaze care intră în componenţa de cost unitar al gazului (CUG).

Astfel, CUG-ul destinat consumatorilor non-casnici va fi calculat pe baza unei structuri a amestecului ce va conţine 77% gaz din producţia internă şi 23% gaz provenit din import, iar CUG-ul destinat consumatorilor casnici va fi calculat pe baza unei structuri a amestecului ce va conţine 89% gaz din producţia internă şi 11% gaz din import.

Pe de altă parte, consumatorii industrali vor plăti, de la 1 iulie, cu 10% mai mult pentru gazele consumate.

“Implementarea noilor reglementări ne va permite stoparea acumulării de noi pierderi la furnizarea de gaze naturale pentru consumatorii casnici.

În sezonul rece, când consumul va fi mai mare iar preţul gazelor naturale din import va depăşi 500 dolari pentru 1.000 de metri cubi, va reveni presiunea asupra preţurilor reglementate iar în septembrie va fi necesară o nouă creştere”, consideră marile companii din domeniu.

ANRE estimează că preţul gazelor naturale importate din Federaţia Rusă ar putea fi mai mare cu 15,2% în trimestrul al treilea faţă de începutul anului şi va ajunge la 460 dolari/1.000 metri cubi, comparativ cu 399 dolari/1.000 metri cubi în luna ianuarie a acestui an.

Guvernul s-a angajat în faţa FMI că va prezenta, până în luna septembrie, un calendar etapizat de liberalizare a preţurilor reglementate la gaze naturale, până în 2013, în cazul companiilor şi în intervalul 2013-2015 pentru cantităţile livrate populaţiei. Liberalizarea preţurilor vizează şi sectorul energiei electrice.

Categorii
Cultura trimitere stanga (cu foto)

De ce, totuși, iubim Bucureștiul

De ce, totuși, iubim Bucureștiul

Curtea Veche, loc al vestigiilor și al miracolelor

Capitala României este un mozaic de contraste frapante, uneori chiar şocante, care se  reflectă în toate aspectele vieţii, de la arhitectură până la societate.

Aici este aproape imposibil să te plictiseşti, deoarece în fiecare zi poţi alege dintr-o mulţime de evenimente culturale unde sa-ţi petreci timpul.

Aici trăiesc unii dintre cei mai bogaţi români, alături de numeroşi cerşetori care abia îşi duc zilele.

Aici respiri zilnic energia unui oraş dinamic, provocator, dar şi noxele multor zeci de mii de autovehicule care se îngrămădesc paroxistic pe străzile devenite neîncăpătoare.

Nu este de mirare că atitudinile faţă de metropolă se împart în două mari categorii. Mulţi bucureşteni visează să se mute în oraşe mai tihnite şi mai curate.

Există însă şi oameni care iubesc Bucureştiul. Unii dintre aceştia sunt fotografii din Asociaţia „Bucureştiul meu drag”, condusă de Andrei Bîrsan, un inginer jovial, pasionat de a imortaliza în imagini plimbările sale prin Capitală.

Asociaţia este un proiect idealist al lui Bîrsan. „Şi înainte făceam fotografii prin Bucureşti, dar e altceva când mergi şi cu alţii. E mai frumos când împarţi plăcerea. Prietenii mei apropiaţi din mediul ingineresc nu prea erau dispuşi să admire Capitala, aşa că am făcut asociaţia «Bucureştiul meu drag»”, povesteşte acesta.

Cum de îi este drag Bucureştiul?

“Nu e iubirea aceea care te macină. Drag ţi-e un prieten, o rudă, cineva cu care îţi face plăcere să fii. Aşa consider Bucureştiul, ca o rudă a noastră care nu întotdeauna te primeşte cu bunăvoinţă. E şi ea mai bătrână, a avut o zi urâtă… E păcat să-l ponegreşti. Toate oraşele au părţi bune şi rele. Prin această asociaţie dorim să redescoperim locurile frumoase şi să le punem în valoare”.

Prima excursie foto a asociaţiei a avut loc pe 16 decembrie 2007, cu 16 oameni, la pasajul Basarab.

De atunci, numărul membrilor a crescut la aproape 300. Oricine doreşte să se alăture grupului este binevenit, fie că are cel mai ieftin aparat foto sau unul profesionist.

“Pentru noi este importantă partea de socializare. E o baie de plăcere şi de bucurie sufletească, pentru că cei care vin au aceleaşi preocupări, mai ales fotografia. Asociaţia se adresează în principal tinerilor, dar nu numai: şaptezeci la sută din membri sunt până în 30 de ani”, adaugă preşedintele.

Imaginile din excursii sunt colecţionate în galerii virtuale pe site-ul asociaţiei, www.orasul.ro , sau sunt prezente în expoziţii documentare şi monografice precum “Livada de fotografii”, “Oraşul sub oraş”, “Bucureştiul în alb şi negru”, “Trecut-au anii…”.

“Prin expoziţiile noastre am încercat şi încercăm să arătăm numai partea frumoasă a oraşului. Nu vom face o expoziţie cu gunoaie, dar dacă nu le arătăm, nu înseamnă că nu suntem conştienţi de ele”, mărturiseşte Andrei Bîrsan.

Acum trei ani, asociaţia a organizat o expoziţie Berlin care i-a surprins pe localnici.

“Ei credeau că Bucureştiul e numai cu ţigani şi aurolaci. Înseamnă că nu ştim sa-l promovăm!… Noi, dacă arătăm un Bucureşti idealizat, nu înseamnă că nu ştim ce se întâmplă. E un oraş din peticele: nu e numai lapte şi miere, dar nici numai mizerie. Asta trebuie să înţelegem!”

Andrei Bîrsan a descoperit plăcerea de a fotografia în 1979, când era elev în clasa a opta.

“Am primit un aparat Smena şi la început făceam fotografii colegilor de şcoală generală. În ultimul an de liceu, Bucureştiul era în demolare. Fotografiam pe lângă Tribunal, la Sfânta Vineri, unde se demola în jurul bisericii. Mi-a fost confiscat aparatul şi m-au întrebat pentru cine fac pozele”, îşi aminteşte preşedintele asociaţiei.

„Din păcate, aceeaşi «vigilenţă» o vedem şi în zilele noastre. De multe ori ne lovim de indivizi care ne interzic să fotografiem în zone în care clar ai voie. Au rămas cu sechele de pe vremea comunismului”.

De curând, Asociaţia Bucureştiul meu drag a primit Diploma de excelenţă pentru expoziţiile de fotografie, acordată de către Travel Advisor Media şi Asociaţia pentru Cultură şi Arte „Geneze” în cadrul Premiilor pentru promovarea Bucureştiului prin fotografie.

Anca ALBU

Categorii
La zi trimitere stanga (cu foto)

Constantin Toma și-a dat demisia de la conducerea Omniasig

Constantin Toma și-a dat demisia de la conducerea Omniasig

Constantin Toma

În urma dezvăluirilor incendiare publicate de săptămânalul “Timpul” – despre afacerile necinstite ale lui Constantin Toma – acesta și-a dat demisia marți din funcția de președinte al Omniasig, a treia firmă ca importanță pe piața de profil. Demisia lui Constantin Toma a fost acceptată de conducerea Vienna Insurance Group. Astfel, de la 1 iulie 2011, compania Omniasig va fi condusă – până la numirea unui nou președinte – de către Constantin Marica, vicepreședinte al firmei.

De asemenea Vienna Insurance Group intenționează să numească la conducerea companiei de asigurări Omniasig un expat, mai exact un cetățean străin care va lucra în România, relevă 1asig.ro.

Omniasig Vienna Insurance Group a înregistrat în primele trei luni ale anului 2011 un volum de asigurări brute subscrise de 221 de milioane de lei, cu 5,98% sub cel realizat în aceeaşi perioadă a anului trecut.

Profit în scădere, de doi ani

Profitul brut a scăzut cu 34,1%, până la 9,7 milioane de lei. În 2010, asiguratorul a subscris prime de 916 milioane de lei, în scădere cu 17% faţă de anul 2009.

Afacerile Vienna Insurance Group (VIG) în România au scăzut cu aproape 13% în 2010, comparativ cu 2009, până la 536 de milioane de euro.

Grupul austriac controlează în România asiguratorii Asirom, BCR Asigurări, BCR Asigurări de Viaţă şi Omniasig.


Categorii
La zi trimitere stanga (cu foto)

Eliade Bălan: O amânare cât o înfrângere

Eliade Bălan: O amânare cât o înfrângere

FOTO Agerpres

Toate demersurile lui Traian Băsescu și ale lui Emil Boc cu privire la reorganizarea teritorială până la sfârșitul anului au rămas fără finalitate. Puterea a fost nevoită să accepte înfrângerea chiar dacă planul de descentralizare nu a fost abandonat de guvern. Opoziția a reușit să se impună refuzând orice inițiativă legată de desființarea județelor și a consiliilor județene.

De partea PSD și PNL au fost și maghiarii care, poate mai evident ca niciodată, și-au impus categoric punctul de vedere referitor la păstrarea actualei configurații și structuri administrative pentru județele Harghita și Covasna.

UDMR a blocat practic tentativa președintelui de a împărți țara în opt regiuni, la care să se adauge două județe bugetate de la București. În aceste condiții, riscul ca actuala coaliție să se rupă a fost evitat printr-o decizie de amânare, acceptată cu greu de PDL în ultimul moment.

Uniunea și-a urmărit interesul chiar dacă soarta guvernului era în pericol. Kelemen Hunor știa că nu va pierde cartea ”Tinutul Secuiesc” dintr-un motiv foarte simplu, acela că pedeliștii nu-și permiteau să piardă guvernarea în acest moment.

Dorința de a rămâne la Palatul Victoria a fost mai mare decât ambiția de a reorganiza țara înainte de alegerile locale. Șeful statului a simțit presiunea maghiarilor exercitată prin declarații și acțiuni referitoare la autonomia așa-zisului Ținut Secuiesc.

Mai mult decât atât, locatarul de la Cotroceni a ajuns la concluzia că de data asta maghiarii au un moment favorabil pentru dezideratul autonomiei, fapt pentru care a trebuit să accepte soluția compromisului printr-o amânare echivalentă până la urmă cu o înfrângere politică.

USL nu a avut de ce să fie îngrijorată. Liderii Ponta și Antonescu nu puteau să nu se folosească de ”vârful de lance„ din interiorul coaliției portocalii, care, în linii mari, a avut cam aceeași viziune cu privire la reorganizarea teritoriului, respectiv rămânerea actualei structuri administrative și a consiliilor județene, la care să se înființeze un număr de regiuni având la bază mai multe criterii.

Un lucru este cert, acela că niciodată liberalii și pesediștii nu au făcut referire concretă la cererea expresă formulată de UDMR.

Niciun lider al USL nu a dat de înțeles că revendicările maghiarilor legate de autonomie pot avea un rezultat pozitiv dacă Uniunea face opoziție PDL.

S-a văzut acest lucru și din ezitarea președintelui Hunor de a amenința direct cu trecerea de partea celor două partide aflate în conflict deschis cu puterea. A fost conștient că dacă trece în barca opoziției nu va putea obține mai mult decât dacă stă alături de pedeliști.

Prin urmare, președintele s-a văzut în situația de a fi oprit din drum chiar de către un membru al coaliției de guvernământ.

Planul ”B” de care se tot vorbește la televizor nu acoperă eșecul recent din actul de guvernare. Veți vedea câte obstacole vor apărea în cale măsurilor privind descentralizarea și cât timp va fi necesar să se ajungă la o funcționare optimă a instituțiilor reformate.

Vin alegerile și PDL intră într-o nouă fază a confruntărilor cu disponibilizații. Se apropie campania electorală și guvernul vrea să ia pâinea și cuțitul celor care conduc puzderia de inspectorate, agenții etc. Cu siguranță că Emil Boc va dori să recupereze terenul pierdut.

Soluția amânării nu-i convine chiar dacă tema reorganizării teritorului a prins și la opoziție. Există certitudinea că refuzul manifestat față den transformarea regiunilor de dezvoltare în opt ”regiuni-mamut” să fie exploat electoral, vinovați de tegiverare fiind PSD și PNL.

Comisia care urmează să lucreze pe timpul verii la studiul privind reorganizarea administrativă a țării nu are cum să ajungă la un numitor comun în 2011, câtă vreme diferențele de viziune între cele patru partide- includ aici și UDMR- pe această temă sunt la foarte mari.

Deosebiri esențiale există și în ceea ce privește revizuirea Constituției. Un obstacol de trecut la fel de mare pentru Traian Băsescu, deoarece majoritatea actuală din Parlament este insuficientă pentru ca schimbarea să se producă fără votul Opoziției.

Eliade BĂLAN

Categorii
La zi trimitere stanga (cu foto)

„Ochiul și timpanul” pe firul dumneavoastră

„Ochiul și timpanul” pe firul dumneavoastră

Înainte de 1989, Securitatea, Miliția și celelalte „organe” ale statului ascultau convorbirile telefonice și îi urmăreau pe cei care ieșeau din „rând” pretextând că apără astfel România de trădători și de inamicii orânduririi comuniste. Sute de mii de tone de documente care conțin înregistrări ale unor convorbiri telefonice de dinainte de evenimentele din decembrie ’89 zac și acum prin diferite colțuri ale țării, în timp ce alte mii de astfel de înscrisuri și-au dovedit „utilitatea” ducând la condamnarea unor disidenți sau a unor simpli cetățeni care nu au făcut altceva decât să critice regimul. Acum, după 22 de ani de democrație românească, Guvernul vrea să reintroducă, practic, metoda violării corespondenței: conform unui proiect de lege, furnizorii de servicii de comunicații (telefonie, internet etc) vor fi obligați să stocheze pentru cel puțin șase luni informaţiile privind convorbirile telefonice şi e-mailurile trimise și primite de români.

Normal, totul este „îmbrăcat” democratic: la mijloc ar fi vorba de folosirea acestor date numai atunci când este vorba de anchete în cazuri de criminalitate sau de punere în pericol a siguranței statului, de fapt nu s-ar viziualiza mesajele propriu-zise și nu s-ar asculta convorbirile, ci s-ar urmări doar destinaţia şi durata unei convorbiri precum şi momentul şi locul din, respectiv în care a fost trimis un e-mail ș.a.m.d.

Una peste alta, un noian de intenții bune, mai ales că legea ne-ar fi cerută imperativ de Uniunea Europeană.

Numai că, din păcate, noi, românii, am trăit și înainte de 1989 într-un ocean de intenții bune. De aceea, e clar de ce Guvernul trebuie să chibzuiască de 10 ori până la adoptarea acestei legi controversate.

Iar primul pas, acela de a o pune în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, este de bun augur. (D.S.)

Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale (MCSI) a lansat spre consultare publică un document controversat pentru noi, românii, cei care încă mai avem temerea vremurilor trecute:

„Proiectul de lege privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii”.

Altfel spus, mai pe înțelesul tuturor, proiectul unei legi care ar permite autorităților să aibă acces la mai multe informaţii privind convorbirile telefonice şi e-mailurile trimise și primite de români.

Teoretic, totul e bine dacă ne gândim că ideea este aceea de a lua măsuri suplimentare pentru protecția oamenilor.

Astfel, legea urmăreşte reglementarea obligaţiei furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date pentru a le pune apoi la dispoziţie autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave.

“Dată fiind importanţa datelor de trafic şi localizare pentru cercetarea, descoperirea şi urmărirea penală a infracţiunilor, după cum s-a demonstrat prin cercetări şi experienţa practică a mai multor state membre, la nivel european s-a simţit nevoia de a se asigura că datele generate sau prelucrate în cursul furnizării serviciilor de comunicaţii, sunt păstrate pentru o anumită perioadă (n.r. – între 6 şi 24 de luni), de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii”, se scrie în proiectul supus dezbaterii publice.

Printre informaţiile la care statul ar putea avea acces se numără cele legate de destinaţia şi de durata unei convorbiri precum şi de momentul şi locul din, respectiv în care a fost trimis un e-mail.

Ministerul a precizat, în proiectul de lege, că nu va fi vorba despre date legate de conţinutul mesajelor.

Conform documentului, furnizorii de servicii de comunicaţii vor fi obligaţi să stocheze timp de cel puțin şase luni aceste date, pe banii lor. La finalul perioadei de şase luni, datele reţinute vor fi distruse, excepţie făcând doar cele puse deja la dispoziţia autorităţilor.

Lege ca-n UE

Pe 15 martie 2006 a fost aprobată Directiva Uniunii Europene 2006/24/CE privind robligarea furnizorilor de reţele publice şi de servicii de comunicaţii electronice de a asigura crearea unor baze în vederea păstrării datelor, pe o perioadă de 6-24 de luni.

În consecință, pe 18 noiembrie 2008, Parlamentul României a adoptat Legea 298 privind reţinerea datelor, numai că, apoi, Curtea Constituţională a României a abrogat această lege, considerând-o neconstituţională.

În consecință, acum, proiectul iniţiat de MCSI pune în aplicare Directiva 2006/24/CE, în conformitate cu decizia Curţii Constituţionale din 8 octombrie 2009. (T.F.M.)