Colaborarea cu Securitatea, doar o vorbă?
La peste două decenii de la Revoluție, suntem în continuare bântuiți de obsesia colaborării cu Securitatea comunistă. În ochii multora dintre noi, această preocupare poate să pară jenantă. Adică țara arde și baba se piaptănă! Țara e înglodată în datoriile către FMI, iar CNSAS caută potcoave de cai morți prin arhive prăfuite. Nu sunt partizanul unui asemenea punct de vedere. După cum nici nu pot fi de acord cu aceia care și acum, după atâta vreme, se luptă cu strigoii Securității și cer – vox clamantis in desertor! – o justiție ultimativă.
Între aceste două extreme trebuie să ne situăm. Cum ar spune un mare maestru, locuirea cea mai bună e în interval. De aici putem privi cu luciditate și cu bun-simț marile răni ale poporului.
Adevărul este că acestea s-au mai închis, s-au cicatrizat, nu mai supurează ca odinioară. Dar ultimele dezvăluiri redeschid dosarul. Romancierul Nicolae Breban, mai tânărul confrate Ioan Groșan, actori de faima lui Ion Besoiu, cantautori cenacliști, gen Ducu Bertzi, numele lor ies în prim-plan câștigând o publicitate nedorită.
După părerea mea, cei care au colaborat cu Securitatea și au făcut turnătorii se pot împărți în trei categorii.
Inocenții
IOANA GROȘAN. Nume de cod Radu Greuceanu, recrutat în două rânduri, în 1974 și 1989
Aici intră toți cei care la o vârstă fragedă au fost strânși cu ușa. Numele mai sus invocat, cel al prozatorului Ioan Groșan, ne vine cel mai lesne pe buze.
Din declarațiile pe care le face cam de la începutul anului, înțelegem că era un copil când Securitatea a pus ochii pe el și amenințându-l că, dacă nu va da note informative, va pierde examenul de admitere la facultatea de filologie și va ajunge la trupă – pe atunci viitorul scriitor satisfăcea stagiul militar, TR –, a fost silit să cedeze.
Criticul literar Nicolae Manolescu nu a înghițit însă această versiune. Într-un editorial din „România literară” a demontat mitul inocenței groșaniene. Spune acolo lucruri destul de dure, față de care nu este exclus ca obrazul celui care a ținut ani de zile în „Academia Cațavencu” rubrica „Nuți, spaima Constituții” să se fi înroșit.
Dar roșeața în asemenea cazuri trece precum o acnee juvenilă. „Un om din Est”, ca să citez ultimul său titlu, știe să se țină tare. Că doar de aia e din Est. Cu alte cuvinte, inocența nu mai e chiar atât de sfielnică.
Mai ales că, din ce spune CNSAS, un alt angajament al scriitorului ar fi fost făcut și în preziua scufundării corabiei comuniste, în toamna anului 1989. O întrebare: este în urma acestor dezvăluiri Ioan Groșan mai puțin talentat?
MIRCEA IORGULESCU. Nume de cod Dorin, și-a turnat confratele Bujor Nedelcovici
Din perspectiva istoriei literare, cât de greu cântăresc aceste lucruri? Un sondaj făcut pe această temă cred că ar da un verdict negativ.
Hârșiții
Criticul Eugen Simion, fost președinte al Academiei, a declarat în urma noilor dezvăluiri că nu înțelege de ce lumea îi ia la puricat pe scriitori. Ce? Numai ei au colaborat, dacă au colaborat, cu sinistra instituție?
Asta, într-un fel cam așa e. Eu pe inocenți îi înțeleg. Dar pe hârșiți? În această categorie l-aș include pe Mircea Iorgulescu, figură eminentă a criticii literare din anii ’70, om cu o minte tăioasă și necruțătoare, care a știut să-i pună la punct, prin judecățile sale de valoare, pe cei neaveniți, furișați în câmpul literar.
Și aici CNSAS a ajuns la o concluzie precisă și a cerut Curții de Apel București să constate calitatea de colaborator al mai sus numitului cu fosta Securitate.
Numele conspirativ al lui Mircea Iorgulescu a fost Dorin și ar fi dat note informative despre scriitorul Bujor Nedelcovici, unul dintre autorii cei mai înverșunați de după 1989 pentru a se face ordine în domeniu, cu alte cuvinte, a se despărți apele între cei cinstiți și cei fariseici. Evident, faptele sunt fapte.
Pe Groșan îl pot vedea inocent. Până la un punct. În Mircea Iorgulescu intuiesc însă o anumită ferocitate, cinismul celui care știe că trăiește într-o lume murdară de sus până jos și de aceea nu-și face iluzii.
Cărții sale celebre despre Caragiale, „Marea trăncăneală”, i se adaugă un complementar, mica informare. Când scria pe vremuri sub pseudonim editoriale cu Ceaușescu la „România literară”, manifesta același caracter de om hârșit și experimentat.
ION BESOIU. Nume de cod Bogdan, "l-a ajutat" pe Ion Caramitru să piardă o bursă la Yale
În aceeași categorie îl văd și pe Ion Besoiu. Colegii săi actori sunt oripilați de ce au aflat. Caramitru, Rebengiuc, Mircea Diaconu privesc însă cu o anumită înțelepciune cazul, cu alte cuvinte, asta e și nu avem ce comenta.
Mi-l amintesc pe Ion Besoiu în filmele lui Sergiu Nicolaescu sau Manole Marcus, interpretând rolul mefistofelic al lui Nae Ionescu. Este o ironie aici. Sau o subtilă potrivire. Nae Ionescu, filosoful ortodox, dar cu tendințe eretice, să fie transpus filmic de un actor care lucra pe dedesubt pentru un regim care căuta cu lumânarea trădători de patrie…
NICOLAE BREBAN. Nume de cod Someșan, "comunica" bine cu Nicolae Pleșiță
Olimpienii
Și iată că am ajuns la ultima categorie, care mi se pare cea mai interesantă. Cea a olimpienilor. Aici nu pot să-l situez decât pe Nicolae Breban. Sau pe Constantin Bălăceanu-Stolnici. Există un tip uman care aproape de când s-a născut crede că i se cuvine totul.
Altfel spus, se află sub zodia olimpianismului, descinde din Olimp sau niciodată nu a coborât de acolo și tot ce vede este obligatoriu dedesubt, aruncându-și asupra acestora privirea mărinimoasă, de suveran iluminat într-o lume a piticilor.
Nicolae Breban, posesor al unui superego, face parte dintr-o asemenea categorie. Autor al unor romane remarcabile, membru în Comitetul Central la o vârstă tânără, nu ar fi putut niciodată să îmbrace hainele lui Paul Goma.
Din rapoartele CNSAS reiese că tocmai pe acesta l-ar fi turnat. Pe vremuri auzisem că romanul „Bunavestire” a apărut în 1977, chiar înainte de cutremur, fiindcă autorul făcuse un fel de „go between” între Goma, tot mai radicalizat, și șeful de atunci al Propagandei, secretar al CC al PCR, Cornel Burtică.
Mai grave însă, dacă or fi adevărate, dar le luăm de bune, că nu avem încotro, sunt convorbirile lui cu un personaj odios ca generalul Pleșiță. Nu prea văd ce putea să vorbească dl Breban cu Pleșiță. Înainte și Eugen Barbu se lăuda cu generalii de Securitate, buni amici ai lui, cu care făcea și desfăcea soarta culturii române.
Dar nu cred că acesta poate fi cazul dlui Breban. Dezvăluirea rămâne însă dezvăluire. Și aici intervine caracterul olimpian al romancierului. În propria viziune, arta romanescă are atâta importanță, mai ales arta lui, încât o notă informativă este chiar un fleac, un mărunțiș, un oscior dat dulăilor de la Securitate ca să-l roadă, că doar – nu-i așa? – trebuie și ei să mănânce o pâine, pardon, un os.
De la înălțimea Olimpului, ceea ce se întâmplă pe Pământ este neînsemnat și atunci asemenea mici colaborări sunt eventual un bob de piper într-o tocană din care se înfruptă cei inferiori, lecția lui Nietzsche.
Aceasta este categoria olimpienilor. Se situează de la început la o asemenea altitudine încât a-i coborî la sol devine de neînțeles. Probabil dl Breban nici nu înțelege ce i se întâmplă acum și faptul că tot felul de puștani de la gazete vin să-i ceară declarații i se pare prostesc, indecent, caraghios.
DUCU BERTZI. Nume de cod Mihai, și-a pus locuința la dispoziția Securității
Tot în categoria olimpienilor, dar, evident, păstrând proporțiile, îl așez și pe Ducu Bertzi. Legănat între pernele muzicii, auzind însă din când în când vocea de tunet a lui Adrian Păunescu – his master’s voice –, chestia cu Securitatea i se părea chiar o bagatelă. Ciupea chitara în vreme ce căpitanul pus să-l racoleze își făcea datoria.
O asemenea trecere în revistă este prin ea însăși naivă. Societatea românească nu se mai inflamează. Statuile nu se mai prăbușesc. Rămân țepene pe piedestalurile lor, acolo unde le-a turnat timpul.
Când peste 50 la sută din populația României regretă comunismul, a-i arăta cu degetul acum pe Breban și Besoiu – colaboraționiștilor! – e un gest desconsiderat sau chiar luat în derâdere.
Trăim într-o lume care nu mai crede în nimic și nu mai suferă de nimic. Chiar și cei mai înainte numiți știu că față de anii trecuți numele lor s-a ieftinit groaznic.
Deconspirându-i, CNSAS le-a făcut poate chiar o onoare…
Dan STANCA