Florin Gabrea: „Ţigan” sau „rom”?
O dilemă nu doar semantică, ci și una cauzată de reflexele subiective, determinante, ale memoriei colective. A „lor”, dar și a noastră.
La „ei”, memoria colectivă este depozitara unor experiențe traumatice, seculare, cu care comunitatea în cauză nu dorește să se mai confrunte: alungări, peregrinări, robie, genocid, angoase existențiale, damnări ereditare, prejudecăți și automatisme comportamentale.
Drept urmare, s-a insinuat în subconștientul „lor” o respingere, explicabilă psihologic, a termenului de „țigan”, dar și a integrării într-un mediu străin și ostil, făcându-se deseori referire (drept scuză sau alibi la derapajele sociale) la specificul ancestral al „nomadismului”.
Fiindcă limba vorbită de „ei” se numește „romani”, adoptarea termenului de „rom” s-a dorit a fi nu doar un corectiv lingvistic, ci și unul de natură terapeutică.
La „noi”, majoritarii, unde experiența personală trece mult prea ușor drept regulă comunitară, memoria colectivă este depozitara unor clișee obsesive și tendințe xenofobe față de un grup etern marginalizat, lipsit de șanse și perspective istorice.
Teama față de alogen, ca factor concurențial și destructurant (vezi și antisemitismul ignar), a dus la crearea unui folclor depreciativ, cu un pronunțat stigmat rasial.
Recursul ipocrit la etimologie, structurat în corpul proiectului de lege, propus de Silviu Prigoană, de schimbare oficială a termenului de „rom” în cel de „țigan”, maschează aceeași tentă discriminatorie, de delimitare fățișă de un mediu aducător de „probleme” și de confuzii de receptare.
„Romul” ar fi lesne (și degradant) asimilabil cu numele țării de obârșie (România), ce-și caută și ea un statut cât mai onorabil în Europa, după decenii de mefiență și dezamăgiri.
În ce mă privește, deși denumirea îmi este complet indiferentă, nu pot să nu observ că diferența minimă de pronunție, dintre o „consoană bilabială orală” („b”) și una „bilabială nazală” (“m”) ar putea fi creatoarea unei confuzii aproape omofonice, cu notabile prejudicii de substanță: aceea dintre „rom” și „rob”.
Drept consecință, aș recomanda comunității rome asumarea, fără reticențe și complexe, a denumirii, cu largă răspândire derivativă europeană, a termenului de „țigan”. În definitiv, nu cum se numește o comunitate este important, ci felul în care ne raportăm la ea.
Dacă prin „țigan” înțelegem un om iubitor de libertate, ca și noi, cu reale abilități de meșteșugar, un versat cunoscător al mediului cabalin, un înnăscut muzician-interpret și pasionat dansator, un prieten loial și statornic, profund atașat de valorile „romanipen” tradiționale (spiritualitatea romani) și cu o obediență asumată față de „Rom Baro’’ (șeful de trib), atunci putem fi la fel de necruțători cu orice pornire individuală de tip infracțional, intrinsecă etniei, ca și cu cele, mult mai frecvente statistic, ale propriei colectivități majoritare. Fără false pudori și ipocrite parti pris.
Şi ne putem apleca, cu deschidere, înțelegere și atașament, față de un grup uman asemenea nouă, al cărui cântec elegiac „Djelem, djelem” (statuat ca imn în 1971) sună astfel:
„Djelem, djelem, lungone dromentza / Maladilem bahtale romentza / A romale, kotar tumen aven, / E tzahrentza, bokhale ciaventza? / Ay Romale, Ay Chavale!” („Umblăm, umblăm pe drumurile noastre lungi, / Am întâlnit și romi fericiți. / Ah, romilor, de unde veniți / Cu corturile și copiii flămânziți? / Ah, voi, romilor, ah, voi flăcăilor!…”).
Florin GABREA