Gheorghe Boldur-Lățescu: Sindromul dictatorilor
Evenimentele recente din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu au readus în mintea oamenilor cumplita racilă a dictaturilor contemporane.
Există unele caracteristici generale ale dictaturilor și dictatorilor, precum și unele particularități. Istoricii și eseiștii de marcă au încercat să surprindă esența fenomenului (Jean Jacques Revel – „La tentation totalitare”, Stephane Courtois – „Livre noir du communisme” etc.).
Propunem în cele ce urmează schița unei analize actualizate a fenomenului.
*
* *
Tipuri de dictaturi și dictatori
Dictaturile generate de o anumită „ideologie” și-au pus în mod sinistru pecetea asupra secolului al XX-lea.
Inspirându-se din lucrările lui Marx („Manifestul Partidului Comunist – 1848) și ale lui Engels („Rolul violenței în istorie” – 1878), dictatorii comuniști au apărut în Rusia după revoluția bolșevică din 1917: Lenin flancat de Troțki, Zenoviev, Kamenev, Stalin etc. Lenin a instalat în Rusia „teroarea roșie”, amplificată de războiul civil.
Încălcarea drepturilor cetățenești, execuțiile sumare în masă, înfometarea populației, confiscarea recoltelor au transformat țara într-o imensă închisoare a suferințelor. După moartea lui Lenin, Stalin, care i-a succedat la conducerea Partidului Comunist, a inițiat așa-numita „nouă politică economică” (NEP) pentru a evita colapsul total al Rusiei.
NEP-ul a ameliorat temporar situația social-economică a țării, curând însă, cuprins de o veritabilă furie criminală, Stalin a declanșat teroarea totală în Rusia.
„Anul marii cotituri” (1929) a însemnat deportarea în Siberia, cu milioane de victime, a țăranilor din zonele agricole, iar producția agricolă s-a prăbușit din nou.
Au urmat sute de procese politice, multe dintre ele îndreptate împotriva foștilor tovarăși din conducerea PCUS, de care noul dictator a vrut să se descotorosească. Şi a reușit să o facă prin condamnarea lor la moarte.
Războiul declanșat de Germania hitleristă împotriva URSS (care se aliase conjunctural cu marile puteri occidentale) a adus teribile suferințe tuturor popoarelor aflate în război (zeci de milioane de morți).
După victorie, Stalin a declanșat o amplă teroare împotriva ostașilor sovietici care în luptele cu nemții văzuseră „iadul capitalist” din țările europene ca: Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia și Germania.
Acești ostași reprezentau acum un pericol de „contaminare” cu mentalitățile burgheze.
Anii de după război au însemnat răspândirea comunismului sovietic în Europa de Est, în China, în Cuba, precum și în unele țări africane.
Paranoia europeană
Caracteristica generală a dictaturilor și dictatorilor din anii 1917-1989 o reprezintă setea paranoică de putere a căpeteniilor comuniste, cultul demențial al personalității lui Stalin (până în 1953) și subjugarea popoarelor supuse unei terori și mizerii cumplite.
Zeci de milioane de oameni nevinovați au fost uciși în anii „construirii și consolidării socialismului” în țările blocului sovietic, „în frunte cu URSS”. Dictatori ca Lenin, Stalin, Gotvald, Gheorghiu-Dej, Kadar, Honeker și alții au dus propriile lor țări la ruină, foamete și îndoctrinare propagandistică demențială.
Din categoria dictaturilor inspirate de o ideologie nu pot fi omise fascismul italian și nazismul german. Benito Mussolini, socialist în tinerețe, profitând de criza economică și morală de după primul război mondial, înființează partidul fascist al cărui conducător („Duce”) se proclamă.
În primii ani de la luarea puterii, Mussolini a exercitat o dictatură moderată, făcând câte ceva bun pentru Italia în care oamenii nu prea mai munceau.
În anul 1935 au început acțiunile agresive ale Italiei, care a atacat Abisinia, țară foarte înapoiată, unde domnea negusul Haile Selassie.
Campania militară în care trupele agresive erau comandate de mareșalii Bodoglio și Grazziani a fost un eșec militar, fiindcă italienilor le-a trebuit mai bine de un an ca să-i învingă pe abisinieni, mulți dintre aceștia fiind înarmați doar cu arcuri și săgeți.
A fost prima agresiune militară de după primul război mondial, dar nimeni nu a intervenit să-i apere pe abisinieni.
Visurile de mărire ale „Ducelui” s-au accentuat și mai mult după ce în Germania a venit la putere partidul nazist al lui Adolf Hitler (1933).
Curând după aceea s-a înființat alianța dintre Italia și Germania („Axa Roma-Berlin”), iar cei doi dictatori au pornit să cucerească Europa.
Finalul se cunoaște: declanșarea celui de-al doilea război mondial, cu înfrângerea totală a „Axei”, și zeci de milioane de morți.
La fel ca Lenin și Stalin, Hitler și Mussolini își întemeiau dictatura pe ideologii aberante: naționalism intolerant, superioritatea rasei „ariene” și antisemitismul (şase milioane de evrei au fost gazați în lagărele germane).
Caracteristica celor doi dictatori – Hitler și Mussolini –, la fel de sinistră ca aceea a căpeteniilor comuniste, era ideea demențială a superiorității doctrinelor lor, care îi îndreptățeau să cucerească și să țină popoarele sub teroare.
În perspectiva istoriei, pericolul fascist și cel hitlerist au durat destul de puțin, coaliția internațională reușind să le anihileze în mai puțin de 20 de ani de existență a acestora.
Nu același lucru se poate spune despre dictaturile comuniste care au luat naștere în anul 1917 și mai durează și în prezent, în special în imensa Chină, cu 1,3 miliarde de locuitori.
Demența asiatică
Comunismul chinez instalat de Mao Tze Dun, pe lângă caracteristicile comune tuturor dictaturilor comuniste, inaugurează o fază nouă: comunismul asiatic demențial.
După preluarea puterii de către Partidul Comunist Chinez și proclamarea Republicii Populare Chineze (1948), Mao Tze Dun și complicii săi au instalat un regim de teroare și autodistrugere a tot ceea ce constituia un început de civilizație în China.
Fenomenul a dobândit dimensiuni de nebunie colectivă în perioada „revoluției culturale”; pe lângă distrugerea de facto a economiei și culturii, au fost uciși aproximativ 50 de milioane de oameni nevinovați (a se vedea „Le livre noir du communisme” de Stephane Courtois), iar după alte estimări, 70-80 de milioane.
După moartea lui Mao Tze Dun (1978), perioada demențială a dictaturii comuniste a fost depășită treptat în China, făcând loc unui nou tip de dictatură executată tot de comuniști, care alocă aproape tot venitul național pentru modernizarea zonei de est a țării, lăsând peste 1,2 miliarde de locuitori ai zonei de vest în cea mai cruntă mizerie și înapoiere.
Modul cum este guvernată China și cum evoluează ea din punct de vedere social-economic reprezintă un mare pericol, nu numai pentru asupriții din zonele de vest ale țării, ci și, având în vedere fenomenul de globalizare, pentru întreaga omenire.
Se poate spune că, după ce a inventat cea mai demențială formă de dictatură comunistă („revoluția culturală”), China se confruntă în prezent cu o diabolică formă de dictatură comunistă exercitată de căpeteniile zonelor în curs de modernizare, cu o populație de aproximativ 100 de milioane de oameni, asupra imensei majorități a zonelor defavorizate.
Dictaturile comuniste din Asia de Sud-Est au luat forma unui război sadic împotriva propriilor popoare. În Cambodgia, dementul dictator Pol Pot a exterminat jumătate din populația țării, distrându-se prin construirea unor piramide de cranii ale victimelor.
Dictaturile din țările musulmane sunt uneori generate de intoleranța religioasă, în acest sens exemplele cele mai elocvente fiind Afganistanul, cu sângeroșii săi talibani, dar și monarhiile din Golf, unde se aplică legea islamică plină de cruzime „Şaria”.
Cruzimea africană
Africa a dat, în timp, numeroase dictaturi precum cele ale lui Bocasa, Amin Doda, care, dacă n-ar fi fost sinistre, ar fi putut fi comice. Mai de curând, Robert Mugabe și-a distrus propria țară (Zimbabwe).
În ultimii ani, ceva asemănător s-a întâmplat în Tunisia condusă de Ben Ali, în Egiptul condus de Mubarak și în Coasta de Fildeș sub Laurent Gbagbo, alungați de propriile popoare dornice de libertate.
Dictatorul Ghaddafi din Libia a declanșat un veritabil război civil împotriva propriului popor, dar este foarte probabil ca peste puțin timp să fie și el alungat.
Din oribila listă a dictatorilor nu trebuie uitat Saddam Hussein, capturat de americani după al doilea război din Irak și condamnat apoi la moarte de către un tribunal irakian.
*
* *
În afara dictatorilor contemporani amintiți în rândurile de mai sus, trebuie amintiţi Fidel Castro, Kadar, Jaruselski, Gheorghiu-Dej, Franco, Salazar, Honeker, Jivcov, Pinochet, Carol al II-lea, Ion Antonescu, Ceaușescu, Komeini, Kim Ir Sen și Kim Jong Il, Quislong, Petain, Peron, Laval, Noriega și Lukașenko, iar lista desigur că nu e completă.
Ce au în comun toți acești oameni (dacă li se poate spune așa), care au însângerat și/sau nenorocit popoare de pe toate continentele?
În primul rând, ei sunt convinși de paranoica idee că istoria le-a dat o misiune de a-și conduce popoarele spre obiective mărețe. Mulți dintre ei s-au crezut (și unii se mai cred) iubiți de popoarele pe care le-au oprimat.
La această idee contribuie din plin camarilele și gărzile pretoriene din jurul lor. În realitate, ei disprețuiesc viața și starea concetățenilor lor.
Megalomania și lipsa simțului realității reprezintă, de asemenea, o trăsătură comună a dictatorilor, care, aproape fără excepție, se agață până în ultima clipă de putere, chiar atunci când este evident că nu mai au nici o șansă.
Majoritatea dictatorilor au fost corupți, adunând averi imense pentru ei și familiile lor, jefuind pur și simplu țările unde au „domnit”.
Mai trebuie adăugat că aproape toți dictatorii – exceptându-i poate pe cei musulmani – au fost atei, comportamentul lor fiind incompatibil cu respectul față de Divinitate.
*
* *
Istoricii și filosofii spun adesea că „puterea corupe”. Este un mare adevăr, dar cred că el trebuie nuanțat. Putere au avut, de-a lungul mandatelor lor, și Roosevelt, Reagan, De Gaulle și probabil că și ei au comis erori care s-au repercutat asupra popoarelor. Dar aceste erori nu au avut niciodată anvergura înspăimântătoare ale celor comise de dictatori.
O concluzie? Poate aceea că în regimurile de democrație consolidată nu pot apărea dictaturi și dictatori.
Desigur însă că starea culturală și tradiția istorică a națiunilor au un mare rol. Decisiv.
Gheorghe BOLDUR-LĂȚESCU