Regele Mihai și limpezirea lumii românești

Categories Cultura, trimitere dreaptaPosted on

Regele Mihai și limpezirea lumii românești

Singular printre occidentali, care nu au „gustat” comunismul și nu sunt „vaccinați” împotriva teribilei maladii, Jean Francois Revel a observat cu justețe că atunci când o țară iese din comunism „ea nu se mai găsește la nivelul pe care-l atinsese când a intrat în comunism, ci mult mai jos…

Regele Mihai. În urmă cu 20 de ani îl fugăream pe autostradă sau chiar îl înjuram. Acum aproape că nu mai există om în țara asta care să nu-l respecte. Este un mare progres

Lucru adevărat nu doar în economie, ci și în cazul instituțiilor politice, al raporturilor sociale, al vieții culturale”. În cazul României lucrurile au stat și mai rău, pentru că, după ce ocupantul sovietic a impus formarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), în numai doi ani comuniștii au preluat toată puterea prin trucarea rezultatelor alegerilor și distrugerea partidelor istorice, prin confiscări masive, arestări abuzive și procese trucate, totul culminând cu alungarea Regelui Mihai și proclamarea Republicii (30 decembrie 1947).

Cu excepția Albaniei, dintre țările europene, România a cunoscut cea mai dură expresie a dictaturii comuniste, încât și ieșirea din sistem a fost cea mai violentă, mai sălbatică și mai sângeroasă. Urmările au fost pe măsură, iar țara nu și-a revenit nici astăzi, cu toate că numai aici comunismul a suferit o condamnare oficială, pronunțată explicit de președintele Traian Băsescu (18 decembrie 2006) într-un Parlament cu manifestări ostile sau zeflemitoare din partea partidelor descendente ale comuniștilor și controlate direct de moștenitorii averilor Securității.

Din păcate, condamnarea comunismului n-a avut urmări nici în plan juridic, nici în plan politic, nici în plan social. Iar austeritatea indusă de criza globală și de harababura tipic românească contribuie la menținerea și chiar sporirea nostalgiilor față de comunism… Iar aici, în domeniul mentalităților, al tipologiei dominante în rândul românilor, stăm mult mai prost, mult mai jos decât nivelul pe care-l atinseserăm înainte de căderea sub comunism.

Neagu Djuvara, care a plecat din România într-o misiune diplomatică în august 1944 și a revenit după 1989, mărturisește că nu i-a mai recunoscut pe români așa cum îi știa, parcă deveniseră un alt popor… Regele Mihai însuși a observat în alt context că „nu pot să inventez o Românie care nu (mai-n.n.) există”. Și vorbim  despre doi oameni care și-au iubit întotdeauna țara și neamul.

Se vede că răul istoric pe care a trebuit să-l suportăm (cu prețul a multe jertfe) a lăsat urme grele. Elisabeta Rizea, țărancă chinuită aproape 12 ani de Securitate,  chinuită cumplit și barbar, s-a simțit tot chinuită când, la eliberare, nu a mai găsit nimic din ceea ce lăsase în curte și în casă; a găsit, în schimb, o altă lume, urâțită de spaime și lăcomii. Nu mai era nimic din satul de altădată: „Era așa lume cinstită și așa lume cumsecade… N-aș fi dat-o pe nimic în lumea asta!”. Iar tot ce mai spera acum Elisabeta Rizea era: „Trei zile dacă mai trăiesc, vreau să știu că s-a limpezit lumea”. A murit acum șapte ani, iar lumea noastră nu s-a limpezit nici până astăzi.

Totuși, sunt și români care au încercat să reziste de-a lungul tristelor decenii, să cultive vechile valori și să ne ajute să le regăsim după prăbușirea comunismului european, cu speranța că ne vom limpezi lumea mai degrabă. Între acești români s-a distins Regele Mihai încă din anii tinereții până la senectute.

Ce altceva a fost greva regală în plină ocupație sovietică prin care tânărul nostru Suveran a încercat să stăvilească abuzurile guvernului Groza? Iar la doar câteva luni de la abdicarea forțată, Regele Mihai declara la Londra: „Acest pact mi-a fost impus cu forța de un guvern instalat și menținut la putere de o țară străină, un guvern total nereprezentativ pentru voința poporului român. Nu mă consider obligat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Voi continua să servesc poporul român de care destinul meu este legat inexorabil”.

A.S. Margareta și A.S. Radu. Un viitor pentru România

A fost un legământ respectat chiar și în cei mai grei ani ai exilului impus Majestății Sale. Lângă declarația de mai sus iată o alta: „Dumnezeu mi-a dat privilegiul să fiu în fruntea acestei țări în unele dintre cele mai teribile momente ale existenței ei. A apăra interesele patriei rămâne pentru mine o onoare și o datorie pe care nu le voi abandona niciodată, cât voi trăi”. Între cele două mărturisiri de credință (în esență, una și aceeași) au trecut 54 de ani…

Astăzi știm (cei care vrem să știm) căror împrejurări istorice și cărui sistem datorăm teribila tulburare a rânduielilor lumii, între ale cărei urmări pocirea națională a caracterelor nu a fost dintre cele mai puțin însemnate. Știm  că terfelirea demnității umane, teroarea fără limite, batjocorirea și schimonosirea tradițiilor, răsturnarea valorilor, acțiuni practicate cu râvnă și metodă de năimiții comunismului, au putut crea eroi și martiri, multe victime, dar și multe (cele mai multe!) ființe noi, cu suflete chircite și chipuri asprite, care trădează lăcomia, violența, trivialitatea, aroganța, lipsa de bun-simț.

Firește că, revenit în țară, Regele a văzut toate astea. Dar, ca orice monarh adevărat, Regele Mihai știe că datoria pe care și-a asumat-o implică și rolul de Suveran taumaturg: „Niciodată, nici măcar în clipele cele mai contradictorii de după 1989, eu nu mi-am îngăduit să divizez în sufletul meu românii, nici după trecutul lor, nici după faptele lor. Am judecat, am încercat să îndrept lucrurile, uneori i-am criticat aspru, dar nu i-am împărțit niciodată pe categorii”. Însă i-a recunoscut întotdeauna pe cei care caută limpezirea lumii și luptă pentru ea.

Deloc întâmplător, Regele Mihai a vizitat-o de mai multe ori pe greu încercata țărancă Elisabeta Rizea, de care s-a simțit apropiat și pe care a admirat-o: „…  rămâne în amintirea noastră ca o lumină pururea arzând pentru devotamentul său exemplar față de Țară și semenii noștri, simbol al eroismului din toate timpurile”.

Putem ajuta și noi la limpezirea lumii? Desigur. Urmându-l pe Regele Mihai în toată simplitatea nobleței sale. Să începem prin a fi cu frică de Dumnezeu, cum erau pe vremuri românii. Și, vorba unui mare călugăr duhovnic: „De când am frică de Dumnezeu, nu mă mai tem de nimic”.

Mihai CREANGĂ