Sorin Dumitrescu: Ribița – Bionia Transilvaniei
Arta liturgică de la Ribița reprezintă subiectul unei comunicări prezentate de academicianul prof. univ. Sorin Dumitrescu, pictor, la Colocviul Internațional „Arta religioasă maghiară și românească din Evul Mediu și până în zilele noastre”, care a avut loc la Budapesta.
Potrivit temelor înscrise pe frontispiciul colocviului, scopul declarat al discuțiilor și ședințelor noastre este de a comenta „dezvoltarea relațiilor medievale între cultura religioasă a Ungariei și cea a României, ca vehicul al civilizațiilor Occidentului și Orientului, față de care Transilvania a fost un punct de întâlnire, care nu a adus prejudicii teritoriilor vecine”.
Dintru început mărturisesc fățiș că am îndoieli asupra adevărului ultimei aserțiuni… Să trecem.
Personal, cred că temele întâlnirii noastre pot fi comentate în două moduri: fie în perspectiva actualei ideologii estetice postmoderne, fie în perspectiva eshatologică a culturii Duhului Sfânt.
Monahul-teolog Rafail Noica – fiul marelui filosof dispărut Constantin Noica – propune o extrem de nouă și originală distincție între actuala cultură postmodernistă, care, susține teologul, ține până la mormântul din cimitir!, și o altă cultură – cultura Duhului Sfânt – care începe după, de la mormânt…
Mărturisesc din nou că prima nu mă interesează. Mă tem de indiferența ei axiologică. Ca urmare, am ales punctul de vedere al culturii Duhului Sfânt. De aceea, enunțurile și opiniile asupra temelor vor fi făcute dinspre mentalitatea Bisericii Una, cea de dinainte de Marea Schismă din 1054.
Din capul locului trebuie precizat că, pentru bizantinii primului mileniu, perpetuitatea și întărirea unității imperiale și bisericești reprezenta lucrul cel mai important, mai important chiar decât expansionismul politicilor sale hegemonice. Expansionismul și presiunile confesionale n-au pentru ei nici un suport ecleziologic; ele sunt manifestarea expresiei integrale a oricărei religiozități, a religiozității creștine și a individualismului saintsulpicianist a pietismului său, supranumit „la foi du charbonier”. De aceea, repet, considerațiile mele asupra Ribiței au drept criteriu unitatea bisericească.
Se pare că pentru vechii greci Bionia era porecla Transilvaniei, exprimând limpiditatea veșnic înverzită a naturii sale metafizice și a pneumei văzduhului ei supranatural. În acest sens, pentru mine Ribița este Bionia Transilvaniei, dar numai ca Bionia a Bisericii Nedespărțite.
Universalismul pneumei și cel al iconografiei sale inconfundabile strălucesc pe cerurile transilvane ca o Stea Polară, semnalând adevărata creativitate spirituală și bisericească. Actualitatea canonului său iconografic poate însoți, lumina și îndrepta nu numai misteriosul traseu al credinței, ci și profunzimea modernității și, mai larg, a culturii noastre recente.
Creștinismul, spunea marele părinte teolog Alexander Schmemann, este esențialmente ecleziologic; nu este o religie, ci capătul religiilor. Or, în confuzia actuală care amestecă dimensiunea ecleziologică cu religiozitatea, avem nevoie de Ribița ca de aer… Doar frescele sale, frumusețea lor economică și lapidară ar putea oxigena și binecuvânta relațiile noastre viitoare și vecinătățile culturale.
Istoricii, fără excepție, notează că după Duecento, după cea de-a doua ruptură a Bisericii și a Căderii icoanei în Occidentul catolic, universalismul și unitatea confesională și imperială a defunctului Imperiu Bizantin au fost urmate de o enormă turbulență politică, etnică și teritorială.
Profesorul Șerban Papacostea citează o notă a lui Nicolae Iorga care precizează că este riscant, pentru Europa răsăriteană a secolelor XIII și XIV, să se vorbească serios de vreo istorie națională, iar cea a românilor nu este exceptată.
În această perioadă, ideea de stat, ca autoritate politică și administrativă a unui teritoriu, era absentă, românii păstrând doar conștiința unui teritorialism ancestral, poreclit de istoric „sat fără stat”.
Un răspuns al celebrului poet Nichita Stănescu poate fi socotit printre cele mai plastice definiții ale acestui habitus comunitar. Îmi amintesc că la Struga, unde a primit marele premiu de poezie, la conferința de presă, un jurnalist sârb i-a pus o întrebare stânjenitoare antisovietică: „Care vă este opinia, maestre, asupra agresorului din nordul țării voastre?”. Nichita a zis:
„Domnule, nu trebuie să uitați că, potrivit tradiției, ciobanul român păzește frontierele limbii române sus, în munți. Să observăm drumul agresorului, care trece întotdeauna prin văi, jos”.
La rândul său, același Iorga relatează furia Papei Grigore al X-lea în 1236, când a fost pentru prima oară avertizat asupra prezenței discrete și eficace a unor pseudoepiscopi, porecliți în epocă „piscups”, care, la adăpostul înălțimilor muntoase, hirotoneau și dădeau Sfânta Împărtășanie persoanelor și clerului unguresc, german, cuman etc., evitând confruntarea cu misionarii circumstanțiali dominicani sau franciscani, care își desfășurau prozelitismul jos, în satele și orășelele ortodoxe.
Acest habitus insolit, de a trăi în paralel, îl determină pe Papacostea, în cartea sa „Românii pe întinsul secolului XIII – între cruciadă și Imperiul Mongol”, să considere simbioza, modul acestui paralelism comunitar pașnic, răbdător și sacrificial, drept vocația fundamentală a coabitării românilor cu celelalte etnii și popoare, cu care au avut de-a lungul vremii contacte mai mult sau mai puțin comode.
Decurge în mod logic că, atunci când simbioza „simbiozistului român” nu rima cu ambițiile și visele de putere ale etniei conlocuitoare, conflictul era inerent. Este mai mult decât evident că în acel moment „satele fără stat” românești nu puteau să se opună politicilor expansioniste ale statelor învecinate.
Absența statului obliga populația autohtonă românească să accepte vasalitatea și să se supună circumstanțial, dar putând uneori negocia condițiile supunerii.
O astfel de înfruntare între lirica simbioză à la roumaine, a coabitării în paralel și politicile hegemonice ale papalității, exprimate prin presiunile exercitate de dinastia angevină, începând cu domnia lui Carol Robert de Anjou – ales rege de Dieta maghiară la recomandarea Curiei papale – și regii unguri care le-au succedat, s-a manifestat pe tot întinsul secolelor XIII, XIV și XV, luând sfârșit o dată cu debutul domniei voievozilor transilvani, debut contemporan cu epoca bazileului gotic moldav Ștefan cel Mare.
Mi se pare utilă sublinierea faptului că, în vremea dinastiei Mușatinilor și a statalității moldave, Ștefan cel Mare și mai apoi fiul său Petru Rareș au părăsit temporar practicarea străbunei simbioze locale, ferindu-se, după cum spun unii istorici, să facă o politică externă specific românească, lucru aproape de neconceput actualei mentalități politice românești; desigur, strămoșescul și conștiința tradiției erau și la ei extrem de solide, dar, declarându-se împărați/bazilei după căderea Constantinopolului, în mod natural au fost solicitați de istorie să facă politici de anvergură universală, de noi directori și organizatori ai lumii creștine.
În contextul sfârșitului de secol XIII și începutului de secol XIV, Ribița și Mălăncrav reprezintă două moduri de artă liturgică, corespunzătoare la două moduri de exersare culturală a suzeranității confesionale: unul responsabil la Ribița, altul iresponsabil la Mălăncrav.
Dacă la Ribița suzeranul ungur a acceptat simbioza coabitării în paralel, la Mălăncrav comportamentul discreționar al suzeranului local a impus stilemele goticității sale catolice. Consecințele pentru fiecare biserică sunt astăzi extrem de vizibile: la Ribița frumusețea insignă a ortodoxiei bizantine a învins secolele, în vreme ce la Mălăncrav pagubele teologice și estetice sar astăzi în ochi.
Afirm deci că toate frescele de la Mălăncrav sunt hibride și indecise stilistic, nici în întregime bizantine, nici în întregime gotice, opțiunea gotică fiind vizibilă doar în pictura iconostasului și a frescelor care înconjoară sanctuarul și tabernacolul. Nu pot fi în nici un caz comparate cu modernitatea foarte actuală și pregnantă a unităților stilistice produse de canonul artei bizantine la Ribița.
Ca documente istorice străvechi, indubitabil, valoarea lor patrimonială este mare; spiritual însă, frumusețea, profunzimea și rigoarea iconologică a frescelor Ribiței depășesc de departe ansamblul iconografic de la Mălăncrav. O primă concluzie: se poate ușor constata astăz, că din punct de vedere teologic și estetic arta occidentală a suzeranului maghiar de altădată a fost inferioară iconografiei bizantine a vasalului său.
Trebuie spus clar că icoana este un seismograf extrem de sensibil și de „neîndurător”, care înregistrează în detaliu toate volutele istoriei și ale evenimentelor bisericești. Fără excepție.
Dacă la Ribița poate fi remarcată peste tot adevărata expresie liturgică a Bisericii, la Mălăncrav aerul gotic al vechilor fresce așa-zis „bizantine” poartă deja semnele arbitrarului tabloului religios catolic și ale pseudoicoanelor gotice lipsite de putere și sfințenie, care rămân până la urmă fidele nenorocitei rupturi provocate de Occident în Duecento.
Ribița păstrează spiritul bizantinității latine, fapt nesemnalat până acum. Este cu mult mai înrudită cu Occidentul bizantin decât se știe.
Dacă liturgic se exprimă prin sinapse teologice ingenioase – procedură specifică bizantinității răsăritene –, temele convocate fac parte din lexicul tradițional al latinității bizantine. Un exemplu îl constituie zidul răsăritean al lăcașului, unde icoana Feței lui Hristos/Sfânta Față/Acheiropoietos (nefăcută de mână), plasată pe mijloc, are la stânga icoana Buneivestiri – a genealogiei divine a Persoanei Logosului Întrupat și în dreapta icoana genealogiei Sale umane, de această dată exprimată prin versiunea specific latină a Nașterii Domnului – Madona cu Pruncul și vizita regilor magi.
Este drept că la Ribița această versiune ocupă majuscul primul plan, în planul secund fiind totuși fragmentar schițată și versiunea răsăriteană. Încă de la începutul secolului VII, Orientul bizantin a preferat frumusețea enigmatică a versiunii eshatologice, unde Nașterea Domnului are loc pe înălțimea muntelui tăiat – definiție iconologică a castității și perenității virginale a Maicii Domnului/Theotokos.
A doua concluzie: Ribița este singura biserică transilvană care a păstrat neatins întregul program iconografic bizantin al Bisericii. Înainte de notorietatea fără egal a frumuseții ei, aceasta este astăzi însemnătatea ei capitală. Pentru români, dăinuirea totalității programului bizantin reprezintă mărturia absolută a permanenței ancestrale a românilor în Transilvania.
Singurătatea stilistică și exemplară a Ribiței este proba. Pentru unguri, Ribița reprezintă modelul suzeranității circumstanțiale înțelepte și al unei împăcări etnice luminate, generoase și realiste. Icoana acestui comportament istoric, altminteri destul de rar, este icoana regilor unguri Ștefan, Emeric și Ladislau, figurați la Ribița pe mijlocul zidului lateral stâng, și icoana nobililor ctitori fondatori Vladislav și Miclăuș, ortodocși catolicizați, plasată vis-à-vis, pe mijlocul zidului din dreapta.
Şi ei s-au catolicizat à la roumaine, pentru a rămâne ortodocși „în paralel” și pentru a-și pune la adăpost tradiția bizantină strămoșească. În fața acestei dovezi iconice ireductibile, orice pretenție se cuvine să se calmeze.
Astăzi identitatea românească a Transilvaniei este apărată cu fresce.
Cu frescele majuscule dintr-o biserică. De o biserică. De biserica Ribiței și de frumusețea ei aleasă, care atestă, în același timp, înrudirea secretă cu salvatorul ei – vecinul istoric.
Acad. Sorin Dumitrescu, pictor bisericesc
