Valea Izei, bună de pus la rană

Categories Reportaj, trimitere stanga (cu foto)Posted on

Valea Izei, bună de pus la rană

Biserica din Ieud – frescă

Biserica Veche din Deal de la Ieud a fost ctitorită de nobila familie locală Balea la începutul veacului al XVII-lea şi a fost inclusă în anul 1999 de UNESCO pe lista monumentelor cu valoare de patrimoniu cultural mondial, împreună cu alte şapte biserici de lemn din Maramureş. Biserica din comuna Bogdan Vodă, datată la 1718, a fost declarată monument istoric prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional.

Unul dintre cele mai cunoscute sate maramureşene, Ieud, este situat pe Valea Izei, între Sighetul Marmaţiei, Vişeu şi Borşa, mai precis, pe unul dintre afluenţii râului Iza, numit Ieud. Numele pârâului şi al satului provine din dacicul I-OID „Pe (cu) Apă” (cf. albanezul ujt „apă”; rom. ud).

Chiar înainte ca drumul de la Şieu să ajungă în comuna Bogdan Vodă, un drum o ia spre miazăzi, ducând la Ieud. Sunt peste 4.000 de locuitori în acest sat, care se întinde mulţi kilometri de-a lungul văii râului Ieud către Munţii Ţibleş. Este atestat documentar în anul 1365 şi a fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoş Vodă.

Bogdan şi Balc

Istoria Ieudului este strâns legată de evenimentele ce au dus la întemeierea şi independenţa Moldovei. Astfel, Bogdan, voievod al Maramureşului din anul 1342, intră în conflict cu regele Ungariei şi, după 17 ani de rezistenţă, hotărăşte să treacă munţii chiar în anul 1359, când moare voievodul Sas, fiul lui Dragoş Vodă.

Bogdan învinge oastea lui Balc, urmaşul lui Sas, devenind întâiul voievod al Moldovei independente, care până atunci se aflase sub suzeranitatea Ungariei. Satul Cuhea sau Cuhnea îi aparţinuse lui Bogdan Vodă, căruia astăzi îi poartă numele.

Învins de Bogdan, Balc trece munţii în Ardeal şi cere ajutorul regelui ungar Ludovic I, dar armata regală este înfrântă de oştile lui Bogdan. Balc va primi însă, ca recompensă pentru fidelitatea lui, domeniile lui Bogdan, între care şi Ieudul, iar în anul 1365, şi conducerea voievodatului Maramureşului, aflat în acest răstimp în stăpânirea nepoţilor lui Bogdan, Ştefan şi apoi Ioan.

Balc va conduce Maramureşul timp de 30 de ani, în dublă calitate de voievod şi comite, răstimp în care populaţia şi cnejii se vor obişnui cu structurile feudale, făcându-se astfel trecerea lină la structura de comitat. Cnejii maramureșeni vor face alianţe şi căsătorii cu membri ai nobilimii ungare, iar unii dintre ei se vor integra acesteia, trecând la catolicism.

Balc a continuat totuşi politica tradiţională de autonomie a Maramureşului, iar spre sfârşitul veacului al XIV-lea s-a împăcat cu moldovenii, unii dintre ei fiindu-i rude, şi a făcut chiar o alianţă cu aceştia.

Biserica din Bogdan Vodă

Comitatul Maramureşului, continuatorul voievodatului, a păstrat un oarecare grad de autonomie şi în veacurile care au urmat, mai ales că în fruntea lui s-au aflat cel mai adesea comiţi de origine românească.

La vechea Cuhne

Fosta aşezare Cuhea sau Cuhnea, actualmente comuna Bogdan Vodă, este situată pe Valea Izei, în partea de sud-est a Maramureşului, la 100 km de municipiul Baia Mare şi 50 km de Sighetul Marmaţiei, la o altitudine medie de 400 m.

În acest ţinut valea se lărgeşte puţin, iar dealurile mai joase comparativ cu împrejurimile muntoase, dar ajungând la 600 m altitudine, şi mai puţin împădurite, demonstrează o activitate economică intensă încă din Evul Mediu.

Aici se varsă pârâurile Ieud şi Valea Satului în râul Iza. Săpăturile arheologice din zonă au relevat existenţa aşezării încă din Epoca Bronzului, dar şi din epoca ulterioară a fierului.

Cu numele de Cuhea, localitatea a fost menţionată pentru prima oară la leatul 1352. În vechile documente mai este trecută şi sub denumirile de Kohnya sau Kuhnya. A fost pentru un răstimp locul de reşedinţă a voievozilor români din Maramureş.

În acel timp au fost ridicate o fortificaţie pe malul înalt al Izei, dinspre miazăzi, şi o biserică de piatră în lunca Izei, ale căror ruine se mai pot vedea şi astăzi. Ultima năvălire a tătarilor din 1717 a trecut prin foc bisericile de lemn din Maramureş, atunci arzând şi biserica de lemn din Cuhea.

Aici, pe locul vechii biserici, a fost ridicată actuala biserică de lemn din Bogdan Vodă, la 1718, specifică arhitecturii maramureşene. Din păcate, această biserică, una dintre cele mai frumoase din judeţ, nu a putut fi inclusă pe lista patrimoniului mondial, întrucât lângă ea s-a construit una nouă, iar regulamentul UNESCO nu permite amplasarea construcţiilor noi într-o zonă de protecţie de 100 m.

E de menţionat că biserica nouă nu este singura construcţie din perimetrul de protecţie, pentru că în această zonă se află şi case. Nu e prima oară când ne dăm cu stângul în dreptul! Vechea biserică este din lemn de brad, are o bogată colecţie de icoane zugrăvite pe lemn şi sticlă în stil maramureşean şi un scaun arhieresc sculptat.

Pe lângă această biserică şi ruinele pomenite mai sus, un alt obiectiv cultural din sat este grupul statuar Bogdan Vodă, opera sculptorului Ioan Marchiş.

„Săm întru dulce suflet”

Prin frumuseţea ei exterioară, împodobită  înăuntru cu cioplitura consolelor şi cu culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Dealul Ieudului reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş. Valoarea ei este întregită de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, fiind cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi.

Însă Ieudul străluceşte, mai ales, prin celebrul codice care-i poartă numele şi care a fost găsit aici. A fost datat, după textul din prima pagină, la anul 6900 de la Adam, adică anii 1391-1392. Considerat cel mai vechi text scris în limba română, preţiosul manuscris cuprinde Legenda Duminicii şi două omilii legate de Joia şi Duminica Paştelui şi este păstrat în Biblioteca Academiei Române.

Iată cam cum suna limba română în veacul al XIV-lea:

„Însă ciri va spune tăriile lui Isus, audzite vor fi toate laudele? Şi se pare acmu cumu se cade burătatea aceştii dzile şi a cânta şi a slăvi puteriei sale? Că neispitite sînt judecările aceastea şi se agiunseră cărările lui Isus. Ieri eram înturecaţ iară astădzi săm lumiraţ. Ieri întru suspin eram şi în plângeri, iară astădzi săm întru veselie şi în bucurie. Ieri eram întru puţin suflet, iară astădzi săm întru dulce suflet. Şi adever nespus iaste, fraţilor, măriia şi burătatea aceştii dzi! Că nime nu poate spure darul aceştii taine, că nu se poate spure cu adevăr mulţimea mariei lui Hristos şi ce e cătră noi dragoste şi mila sa şi ieşirea. Că izbăvire dat-au Hristos pre sire pentru noi, pentru toţ şi ne-au adus pre noi den moarte la înviere şi den tunerec la lumiră şi din robie la scumpărare şi din vrajbă la dragoste.”

Aceasta este „limba veche şi-nţeleaptă”, „dulce ca un fagure de miere”, pe care o alduia Mihai Eminescu!

Tulburătoarea pribegie a Capului Divin

În albaneză şi în dialectul aromânesc, kokă, respectiv cocă, înseamnă „cap”. De aici vine una dintre denumirile actualei localităţi Bogdan Vodă, aceea de Cuhea. Cealaltă denumire, Cuhnea,  provine din celebrul KOG-A-ION „Capul Magnificului”, ce se referă la capul tăiat al lui Orfeu, unul dintre cei mai mari profeţi ai geto-dacilor.

Sacru pentru toţi tracii, acest cap, ce se păstrase la Helis, prima capitală a lui Burebista, a fost dus de marele rege în noua lui capitală, ARG(H)E-DAVA „Cetatea Capului” (cf. rom. hârcă), în interiorul curburii Carpaţilor. De la acest toponim provine numele judeţului şi munţilor Harghita.

Capul Sacru a fost mutat mai târziu într-un templu de la Sarmizegetusa, ce devenise cea mai importantă cetate a Daciei. Spre a nu cădea în mâinile romanilor, în cursul războaielor cu aceştia, dacii au dus Capul Divin în teritoriul liber, actualul Maramureş, fiind păstrat la Cuhnea, probabil în fortăreaţa de care am pomenit mai sus. Cine stăpânea acest tezaur sacru stăpânea şi Maramureşul.

Astfel s-a întâmplat că, la plecarea din Maramureş, voievodul Bogdan a luat cu el în Moldova şi Capul cel Sfânt. Stăpânirea acestui odor sacru îi sporea, evident, prestigiul în faţa ostaşilor din Maramureş care l-au urmat în masă spre ţara căreia aveau să-i aducă independenţa.

O vreme, Capul lui Orfeu a fost păstrat la vechea biserică de la Neamţ, cu hramul Sfântul Ioan Bogoslovul, restaurată de Alexandru cel Bun.

De acolo a rămas şi obiceiul de a se păstra capetele răposaţilor în gropniţa Mânăstirii Neamţ. Desigur, istoria noastră mai păstrează încă multe enigme ce aşteaptă să fie dezlegate.

Adrian BUCURESCU
Foto: Florin EȘANU