Pentru artiști, orice vorbă bună contează

Pentru artiști, orice vorbă bună contează

Interviu cu Horia Gârbea, președintele Asociației Scriitorilor din București

Horia Gârbea s-a născut pe 10 august 1962 în București. Se apropie, așadar, de semicentenar, dar când îl vezi nu-i dai vârsta asta. Bunicul său, generalul Gârbea, a depășit suta. Când l-am văzut odată la Muzeul Literaturii am rămas uluit de ținuta sa perfectă. Vitalitatea lui Horia Gârbea este fără cusur.

Inginer de profesie, a fost atras de timpuriu de literatură și și-a dat seama că expresia reprezintă terapie atât pentru sine, cât și pentru a intra mai ușor în comunicare cu ceilalți.

A scris mult și a abordat diverse genuri. Amintim câteva dintre  volumele sale: „Doamna Bovary sunt ceilalți” (teatru), „Misterele Bucureștilor” (proză scurtă), „Căderea Bastiliei” (roman), „Cine l-a ucis pe Marx” (teatru), poate cel mai bun volum al său după părerea mea, „Rață cu portocale” (publicistică), „Creșterea iguanelor de casă” (poezie), „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” (proză).

I s-au decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie în 1999 şi Premiul Academiei în 2001.

În tinerețe a făcut parte din cenaclul Universitas, coordonat de profesorul Mircea Martin. Acolo a fost coleg de generație cu regretatul Cristian Popescu, cu Simona Popescu, cu Radu Sergiu Ruba, Daniel Bănulescu, Paul Vinicius și mulți alții.

După cenaclul de luni al lui N. Manolescu și Junimea al lui Crohmălniceanu, Universitas a reprezentat una dintre pepinierele cele mai fertile în care s-a făcut literatură adevărată și care tocmai prin aceasta, în anii ’80, a fost un loc de rezistență împotriva regimului Ceaușescu.

Dându-și, pe de altă parte, seama că scriitorii sunt neajutorați și dezbinați, a preluat frâiele ASB, încercând astfel să facă ceva pentru buna gospodărire a unei bresle cu multe bube.

Dragă Horia,  ai o capacitate uluitoare de-a lucra pe mai multe fronturi. Probabil nici o săptămână eu nu aș fi în stare să fiu în locul tău. Ești președinte ASB, ești publicist, profesor, scriitor. Cum reușești să le împaci pe toate?

Mulțumesc, ce-mi spui mă flatează. De ani și  ani sunt obișnuit să muncesc mult și pe planuri diverse. Tot timpul am fost simultan inginer, acum profesor de inginerie, și scriitor.

M-am obișnuit. Rețeta e simplă: nu cunosc zile libere, nu mă uit la TV, nu răspund la telefon oricui. Mă ajut mult cu Internetul pentru informare și comunicare. Peste zi, îmi iau timp să am câteva reprize de joacă împreună cu fiul meu, dar, mai ales, lucrez când el doarme.

În ce stare se mai află acum ASB? Este o asociație profesională în care autorii din București găsesc la nevoie un sprijin?

Asociația Scriitorilor București este o filială a Uniunii Scriitorilor și nu are autonomie juridică. Dar poate derula proiecte prin Uniune.

Desigur, eu fac legătura între membrii noștri și USR, le facilitez cât pot obținerea de sprijin pentru lecturi publice, deplasări, finanțări de proiecte culturale, în limita bugetului destul de subțire al Uniunii.

Apoi, le ofer cât pot sprijin moral și consultanță. Pentru artiști, care sunt destul de năpăstuiți, orice vorbă bună contează: o cronică la o carte, o semnalare, un premiu, o felicitare din inimă de ziua lor.

Provoc uneori întâlniri mai mari sau mai mici între autori, mici festivități, ofer diplome veteranilor noștri. Reacțiile lor mă impresionează. Apoi, avem un blog și un site web care se va reface în scurt timp într-o formulă mai atractivă.

Din poziția de președinte al ASB, ai relații cordiale cu scriitorii sau trăiești și momente dificile când te cerți cu unii dintre confrați?

Încerc să am relații cordiale cu toți scriitorii. Nu e ușor, pentru că sunt foarte orgolioși și, dacă nu iau premii sau nu primesc maximum de recunoaștere, se supără. Din fericire, le trece repede.

Mulți nu înțeleg că eu nu sunt în juriul ASB și nu pot să-i premiez pe criterii de vârstă și hărnicie. Premiul îl dă juriul pentru valoarea operei. Am momente dificile cu cei pe care, din păcate, rațiunea i-a părăsit complet, dar nu pot fi tratați decât cu îngăduință, pentru că totuși sunt colegii noștri. E o experiență teribilă.

Mă gândesc mereu ce greu va fi fost pentru cei care îl întâlneau pe Eminescu atunci când el nu mai era decât un bolnav. Aici trebuie să intervină și statul, nu numai USR. Sunt oameni de valoare care au fost printre noi și acum trăiesc într-o lume paralelă. Uniunea face ce poate, dar nu ajunge ajutorul material.

Conflicte reale am cu cei numeroși care vor să intre în USR, dar sunt neajutorați literar. Bine – nu suntem Uniunea Geniilor. Dar niște minime abilități sunt necesare.

Deunăzi a venit o doamnă care ne certa că nu avem secție pentru cărți de artă culinară și deci a fost respinsă pentru că nu făcea literatură, ci bucătărie. Alta avea un album de cusături agrementat cu mici catrene și zicea că e poetă.

Un domn octogenar încearcă de vreo cinci ani să intre în USR cu două cărți despre un muzicolog român și e opac la orice explicație care vizează faptul că asemenea volume nu au relevanță literară.

După o zi grea de lucru, cum te regăsești în fața foii de hârtie? Sau în fața paginii albe a computerului? Nu ai uneori impresia că ai ajuns propriul tău personaj?

Zilele de muncă, dacă am lucrat cu folos, nu sunt grele. Ele continuă în nopțile de scris sau în diminețile când am noroc să mă pot trezi la 4.00-5.00 și pot scrie. Totul e simultan și muncă, și plăcere.

Într-o noapte am scris la rând 20 de poeme din care am păstrat 11, nucleul viitorului meu volum. Mi-am zis ca Moromete: „Ai intrat în anul morții”. Nu mai scrisesem poezie de cinci ani. Nu mă tem că am ajuns propriul personaj. Mă tem că tind să devin o instituție.

Asta mă cam irită. O instituție nu poate să închidă ușile, să-și ia vacanță, să se uite la un meci de fotbal într-o zi, gonind solicitanții. O problemă serioasă este băiatul meu, căruia trebuie să-i fac loc printre atâtea treburi.

Genurile abordate de tine sunt diverse. Ai scris poezie, proză, teatru, eseu. După părerea mea, locul unde te simți cel mai bine e dramaturgia. Care este piesa scrisă de tine de care ești cel mai atașat?

Da, mă simt bine în dramaturgie, dar n-am mai scris de mult. Tot scriu la o piesă și sunt tot la actul I. Am mai început câteva, dar tot la actul I sunt. Trag de mine amicii de pe la TV: scrie ceva și pentru noi. Când?

În teatru a început să-mi placă să traduc. Mai ales când sunt piese clasice, dificile, în versuri. Acum traduc „Visul unei nopți de vară”. Când mi s-a propus am crezut că… visez și eu, ca personajele.

Am început și mi-am dat seama că nu știu mai nimic despre această piesă, deși credeam că știu cam tot. Nimic nu știam. M-am documentat câte o noapte pentru zece versuri. Va ieși ceva grandios. Dintre piesele mele, țin foarte mult la „Doamna Bovary sunt ceilalți”.

E o piesă de cotitură în teatrul nostru, începutul intertextualității în teatru. Din păcate, nu se joacă. Lumea vrea să-mi joace „Cafeaua domnului ministru” sau „Divorț în direct” pe care le-am scris în două, respectiv în cinci zile.

În încheiere aș vrea să te întreb de ultima carte pe care ai citit-o și care, evident, ți-a plăcut.

Eu nu citesc o singură carte, așa că nici una nu e ultima. Eu am o rubrică de recenzii la „Luceafărul de dimineață” și citesc și câte 4-5 cărți pe zi, alternându-le Literatură contemporană.

Dimineața merg la facultate cu 182. Drumul durează 15 minute. La Dorobanți, schimb cu 282 și merg cu el încă vreo 15 minute. Plec înainte de 7.00, ca să pot găsi loc pe scaun. În acest interval citesc o carte. Mai ales poezie, că face bine dimineața. Așa l-am citit recent pe Stoiciu.

Așa am citit recenta carte foarte bună a lui Ion Mureșan. În fine, l-am citit foarte recent și e o carte minunată, pe Nicolae Coande cu a lui „Femeia despre care scriu”.

Astă toamnă eram la Frankfurt, la Târgul de Carte, și am luat de la standul nostru o carte pe care n-o citisem: „Viața începe vineri” de Ioana Pârvulescu. Am plecat la Wiesebaden, cale de o oră cu trenul, și am citit-o (dus-întors); e o carte foarte bună, la fel ca „Provizorat” de Gabriela Adameșteanu. Pe asta am citit-o și acasă.

Vezi că mă refer la literatura română de azi, subiectul meu predilect și „jobul” meu. Literatură universală citesc mult mai puțin. Acum, cu Shakespeare, pot să spun că lectura cea mai recentă și cea mai frumoasă este ediția Oxford din „Visul…”.

Numai notele de subsol (care ocupă trei sferturi de pagină, ca la „Divina Comedie”) și sunt fabuloase. Nu mai zic de confruntarea traducerilor anterioare (din păcate, eronate în mare măsură). În materie de roman, ultimul bun pe care l-am citit e al lui Bogdan Teodorescu; „Băieți aproape buni”.

Ţin să-ți spun că romanul tău e unul dintre puținele pe care nu le-am citit în 2010, pentru că nu mi l-a dat editura. La fel pe al lui O. Nimigean, care aflu că e bine cotat. Dar cărțile bune nu sunt perisabile, le voi citi odată.

Dan STANCA