Categorii
Reportaj trimitere dreapta

Gura Humorului, gură de Rai

Gura Humorului, gură de Rai

Oraşul Gura Humorului, din judeţul Suceava, este situat  la limita răsăriteană a Obcinelor Bucovinei, în depresiunea cu acelaşi nume, la confluenţa râurilor Humor şi Moldova, de la acest fapt provenind numele oraşului. Gura Humorului se află la o altitudine de aproximativ 470 m, având un climat cu proprietăţi sedative.

Oraşul se găseşte la 33,7 km distanţă de municipiul Suceava. Locul este căutat, încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, ca staţiune climaterică, cum e şi astăzi, şi mai este cunoscut şi pentru Mânăstirea Humorului, monument istoric şi de artă, inclus şi pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.

Întâia menţionare documentară a localităţii Gura Humorului a fost la 26 februarie 1490, într-un hrisov emis de cancelaria voievodului Ştefan cel Mare.

La 10 septembrie 1782, după răpirea Bucovinei, la Gura Humorului se mută comandamentul militar austriac, care construieşte aici o fortăreaţă.

La 10 octombrie, acelaşi an, sediul trupelor de frontieră se mută la Gura Humorului. După anul 1800, în localitate încep să se stabilească germani, polonezi, evrei, ucraineni, întemeind, în 1835, colonia denumită „Bori”.

În acelaşi an, localitatea este legată telegrafic cu Viena. Pe vremea ocupaţiei austriece, Gura Humorului capătă importanţă, fiind ridicat la rangul de târguşor şi centru administrativ-teritorial (1820), apoi la cel de târg (1880) şi capitală de district (1893); în fine, în anul 1904, a primit statutul de oraş.

După revenirea Bucovinei la Patria-Mamă, în anul 1918, toată perioada interbelică, oraşul a fost reşedinţa plasei Humorului în cadrul judeţului Câmpulung.

Ctitoria lui Toader şi Anastasia

Se pare că biserica Biserica Mânăstirii Humorului a fost ridicată încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, pe temelia unui fost templu dacic.

Se bănuieşte a fi fost restaurată, în veacul al XV-lea, de către marele vornic Oana.

Ruinată pe vremea războaielor purtate de Ştefan cel Mare, a fost din nou construită de marele logofăt Toader Bubuiog şi soţia sa, Anastasia, la îndemnul voievodului Petru Rareş, şi terminată la 15 august 1530, iar pictura a fost înfăptuită în 1535 de un grup de patru zugravi, între care se pare că se afla şi zugravul domnesc Toma din Suceava.

Biserica, având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost înălţată din piatră şi are un plan triconic alungit, cu pridvorul deschis, fără turlă. Este compartimentată în altar, naos, gropniţă şi pronaos.

Peste gropniţă se găseşte tainiţa, destinată adăpostirii în caz de primejdie a tezaurului şi a podoabelor mânăstirii. La exterior biserica este împodobită cu şiruri de ocniţe şi firide alungite, iar soclul este decorat cu pietre frumos sculptate.

Acoperişul este înalt, prelungit deasupra firidelor, cu streşini largi, asemănător cu întreaga arhitectură tradiţională zonei. Zugrăveala impresionează prin ritmica graţioasă a desenului, prin echilibru, armonie şi îmbinarea elementelor iconografice.

În interior se constată o bogăţie de scene şi registre, cu accent pe caracterul narativ al reprezentărilor. Pe peretele de apus, de la intrarea în biserică, este zugrăvită scena „Judecăţii de Apoi”, în care apar numeroase elemente tradiţionale specifice zonei.

De o mare importanţă sunt cele două tablouri votive, al voievodului Petru Rareş şi al ctitorilor.

În naos, în dreapta intrării, este zugrăvit tabloul votiv al lui Petru Rareş, înveşmântat în costumul epocii şi cu o frumoasă coroană pe frunte, alături de care este înfăţişată Doamna Elena, în veşminte de brocart, şi unul dintre fiii lor.

În gropniţă, deasupra mormintelor ctitorilor, apare tabloul marelui logofăt Toader Bubuiog, într-o mantie galbenă, ţinând în mână macheta sfântului lăcaş; pe peretele opus este zugrăvită Anastasia în haine boiereşti, de asemenea specifice epocii.

Zugrăveala exterioară se caracterizează prin predominarea culorii roşii. Peretele de miazănoapte, ca şi la Voroneţ, nui mai are pictură. Pe peretele de miazăzi încântă privirile scene ca „Asediul Constantinopolului”, „Parabola fiului risipitor” sau „Viaţa Sfântului Ierarh Nicolae”; 24 de scene ilustrează „Acatistul Bunei Vestiri”.

În gropniţă, lângă mormintele ctitorilor, se află şi cele ale logofătului Solomon şi episcopului Eftimie al Rădăuţilor.

Turnul-clopotniţă, de formă pătrată, cu ziduri de piatră şi cu foişor acoperit cu şindrilă, a fost ridicat în timpul voievodului Vasile Lupu. Biserica a avut împrejur chilii şi ziduri din piatră, care actualmente nu se mai păstrează.

Fascinaţia Obcinelor

Frumuseţea Obcinelor Bucovinei, unde se află şi Gura Humorului, încântă pe oricine. Obcinele se află în nord-estul Carpaţilor Răsăriteni şi au ca limite valea Sucevei şi valea Moldovei.

Valea Sucevei constituie limita lor de miazănoapte, începând de la izvoare şi până la ieşirea din munte, la Vicovu de Sus, pe o lungime de 65 km.

Limita de miazăzi porneşte din valea Bistriţei, la Iacobeni, şi se continuă pe valea Mestecănişului, un afluent al Bistriţei, Pasul Mestecăniş (1096 m), valea Putnei, afluent al Molcovei, care desparte Obcina Mestecănişului de Giumalău, precum şi valea Moldovei de la Pojorâta până la Păltinoasa, care desparte Obcina Feredeului şi Obcina Mare de Rarău şi Munţii Stânişoarei.

Marginea de apus este dată de valea Bistriţei Aurii, între Iacobeni şi Cârlibaba, de unde se continuă pe valea Cârlibabei şi Pasul Cârlibabei, prin care se face legătura cu bazinul Sucevei, la localitatea Izvoarele Sucevei.

Întâia trăsătură definitorie pentru Obcinele Bucovinei este înălţimea redusă a reliefului acestora. Astfel, aceste obcine se încadrează în categoria munţilor joşi.

A doua trăsătură a reliefului acestui ţinut paradisiac o constituie paralelismul culmilor şi văilor pe direcţia NV-SE, direcţie concordantă cu cea a componentelor structurale.

Apele care străbat Obcinele Bucovinei au proprietăţi tămăduitoare, de unde şi staţiunile înfiinţate aici. Chimismul acestor ape explică foarte buna calitate a acestora. În marea lor majoritate, apele de aici se includ în clasa apelor bicarbonate.

Pe alocuri ele au şi un conţinut ridicat de sulfaţi sau de cloruri, mai ales spre extremitatea răsăriteană a Obcinei Mari, unde apar şi numeroase izvoare sărate.

Pădurile, dese şi frumoase ca în poeziile lui Mihai Eminescu, inclusiv rariştile şi poienile, ocupă aproximativ trei sferturi din suprafaţă, procent prin care Obcinele Bucovinei se înscriu între regiunile cu cele mai întinse domenii forestiere ale ţării.

Din păcate, mafia pădurilor acţionează nemilos şi aici… În afară de importanţa economică, Obcinele Bucovinei prezintă şi un interes ştiinţific deosebit. De remarcat în acest sens sunt unele plante rare: tisa, floarea de colţ, papucul doamnei, vulturica, mesteacănul pitic, strugurele ursului ş.a., numeroase elemente dacice şi endemisme carpatice, rezervaţii naturale cu biotipuri specifice – bogate în  relicte glaciare şi alte plante rare – între care tinovul Găina, de la Lucina, cu mesteacăn pitic. Fauna cinegetică este şi ea bogată şi variată.

Alte obiective turistice

Oraşul Gura Humorului le oferă turiştilor şi alte locuri minunate. Astfel, pe malul stâng al Moldovei, de la confluenţa ei cu râul Humor în amonte, până în dreptul locurilor de la Piatra Pinului, se întinde o luncă, „pe Şaiba”.

Apoi, prin Hotărârea Guvernului nr. 114/2005 s-a aprobat atestarea localităţii Gura Humorului, ca staţiune turistică de interes naţional.

Tot aici a fost amenajată o pârtie de schi cu o lungime de 1.350 m, dotată cu telescaun şi cu o instalaţie de produs zăpadă.

În zona de agrement „Ariniş” a fost construită o piscină acoperită, de dimensiuni olimpice, un bazin de înot destinat copiilor, şi au fost amenajate şi construite opt terenuri de sport, plus o nocturnă, precum şi un patinoar artificial. Din teritoriul oraşului face  parte şi celebra mânăstire Voroneţ.

La Gura Humorului turiştii mai pot vizita şi alte importante obiective culturale: biserica romano-catolică – ridicată în 1811 şi considerată cea mai veche biserică romano-catolică în funcţiune din Bucovina; biserica ortodoxă „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită de comunitatea armenească în 1862; biserica ortodoxă „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ridicată în anii 1876-1885; primăria şi judecătoria, amândouă clădirile  fiind monumente istorice.

Cât despre ospitalitatea localnicilor, ea este asigurată din plin.

Adrian BUCURESCU
FOTO Florin  EȘANU

Categorii
Reportaj trimitere stanga (cu foto)

Valea Izei, bună de pus la rană

Valea Izei, bună de pus la rană

Biserica din Ieud – frescă

Biserica Veche din Deal de la Ieud a fost ctitorită de nobila familie locală Balea la începutul veacului al XVII-lea şi a fost inclusă în anul 1999 de UNESCO pe lista monumentelor cu valoare de patrimoniu cultural mondial, împreună cu alte şapte biserici de lemn din Maramureş. Biserica din comuna Bogdan Vodă, datată la 1718, a fost declarată monument istoric prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional.

Unul dintre cele mai cunoscute sate maramureşene, Ieud, este situat pe Valea Izei, între Sighetul Marmaţiei, Vişeu şi Borşa, mai precis, pe unul dintre afluenţii râului Iza, numit Ieud. Numele pârâului şi al satului provine din dacicul I-OID „Pe (cu) Apă” (cf. albanezul ujt „apă”; rom. ud).

Chiar înainte ca drumul de la Şieu să ajungă în comuna Bogdan Vodă, un drum o ia spre miazăzi, ducând la Ieud. Sunt peste 4.000 de locuitori în acest sat, care se întinde mulţi kilometri de-a lungul văii râului Ieud către Munţii Ţibleş. Este atestat documentar în anul 1365 şi a fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoş Vodă.

Bogdan şi Balc

Istoria Ieudului este strâns legată de evenimentele ce au dus la întemeierea şi independenţa Moldovei. Astfel, Bogdan, voievod al Maramureşului din anul 1342, intră în conflict cu regele Ungariei şi, după 17 ani de rezistenţă, hotărăşte să treacă munţii chiar în anul 1359, când moare voievodul Sas, fiul lui Dragoş Vodă.

Bogdan învinge oastea lui Balc, urmaşul lui Sas, devenind întâiul voievod al Moldovei independente, care până atunci se aflase sub suzeranitatea Ungariei. Satul Cuhea sau Cuhnea îi aparţinuse lui Bogdan Vodă, căruia astăzi îi poartă numele.

Învins de Bogdan, Balc trece munţii în Ardeal şi cere ajutorul regelui ungar Ludovic I, dar armata regală este înfrântă de oştile lui Bogdan. Balc va primi însă, ca recompensă pentru fidelitatea lui, domeniile lui Bogdan, între care şi Ieudul, iar în anul 1365, şi conducerea voievodatului Maramureşului, aflat în acest răstimp în stăpânirea nepoţilor lui Bogdan, Ştefan şi apoi Ioan.

Balc va conduce Maramureşul timp de 30 de ani, în dublă calitate de voievod şi comite, răstimp în care populaţia şi cnejii se vor obişnui cu structurile feudale, făcându-se astfel trecerea lină la structura de comitat. Cnejii maramureșeni vor face alianţe şi căsătorii cu membri ai nobilimii ungare, iar unii dintre ei se vor integra acesteia, trecând la catolicism.

Balc a continuat totuşi politica tradiţională de autonomie a Maramureşului, iar spre sfârşitul veacului al XIV-lea s-a împăcat cu moldovenii, unii dintre ei fiindu-i rude, şi a făcut chiar o alianţă cu aceştia.

Biserica din Bogdan Vodă

Comitatul Maramureşului, continuatorul voievodatului, a păstrat un oarecare grad de autonomie şi în veacurile care au urmat, mai ales că în fruntea lui s-au aflat cel mai adesea comiţi de origine românească.

La vechea Cuhne

Fosta aşezare Cuhea sau Cuhnea, actualmente comuna Bogdan Vodă, este situată pe Valea Izei, în partea de sud-est a Maramureşului, la 100 km de municipiul Baia Mare şi 50 km de Sighetul Marmaţiei, la o altitudine medie de 400 m.

În acest ţinut valea se lărgeşte puţin, iar dealurile mai joase comparativ cu împrejurimile muntoase, dar ajungând la 600 m altitudine, şi mai puţin împădurite, demonstrează o activitate economică intensă încă din Evul Mediu.

Aici se varsă pârâurile Ieud şi Valea Satului în râul Iza. Săpăturile arheologice din zonă au relevat existenţa aşezării încă din Epoca Bronzului, dar şi din epoca ulterioară a fierului.

Cu numele de Cuhea, localitatea a fost menţionată pentru prima oară la leatul 1352. În vechile documente mai este trecută şi sub denumirile de Kohnya sau Kuhnya. A fost pentru un răstimp locul de reşedinţă a voievozilor români din Maramureş.

În acel timp au fost ridicate o fortificaţie pe malul înalt al Izei, dinspre miazăzi, şi o biserică de piatră în lunca Izei, ale căror ruine se mai pot vedea şi astăzi. Ultima năvălire a tătarilor din 1717 a trecut prin foc bisericile de lemn din Maramureş, atunci arzând şi biserica de lemn din Cuhea.

Aici, pe locul vechii biserici, a fost ridicată actuala biserică de lemn din Bogdan Vodă, la 1718, specifică arhitecturii maramureşene. Din păcate, această biserică, una dintre cele mai frumoase din judeţ, nu a putut fi inclusă pe lista patrimoniului mondial, întrucât lângă ea s-a construit una nouă, iar regulamentul UNESCO nu permite amplasarea construcţiilor noi într-o zonă de protecţie de 100 m.

E de menţionat că biserica nouă nu este singura construcţie din perimetrul de protecţie, pentru că în această zonă se află şi case. Nu e prima oară când ne dăm cu stângul în dreptul! Vechea biserică este din lemn de brad, are o bogată colecţie de icoane zugrăvite pe lemn şi sticlă în stil maramureşean şi un scaun arhieresc sculptat.

Pe lângă această biserică şi ruinele pomenite mai sus, un alt obiectiv cultural din sat este grupul statuar Bogdan Vodă, opera sculptorului Ioan Marchiş.

„Săm întru dulce suflet”

Prin frumuseţea ei exterioară, împodobită  înăuntru cu cioplitura consolelor şi cu culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Dealul Ieudului reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş. Valoarea ei este întregită de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, fiind cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi.

Însă Ieudul străluceşte, mai ales, prin celebrul codice care-i poartă numele şi care a fost găsit aici. A fost datat, după textul din prima pagină, la anul 6900 de la Adam, adică anii 1391-1392. Considerat cel mai vechi text scris în limba română, preţiosul manuscris cuprinde Legenda Duminicii şi două omilii legate de Joia şi Duminica Paştelui şi este păstrat în Biblioteca Academiei Române.

Iată cam cum suna limba română în veacul al XIV-lea:

„Însă ciri va spune tăriile lui Isus, audzite vor fi toate laudele? Şi se pare acmu cumu se cade burătatea aceştii dzile şi a cânta şi a slăvi puteriei sale? Că neispitite sînt judecările aceastea şi se agiunseră cărările lui Isus. Ieri eram înturecaţ iară astădzi săm lumiraţ. Ieri întru suspin eram şi în plângeri, iară astădzi săm întru veselie şi în bucurie. Ieri eram întru puţin suflet, iară astădzi săm întru dulce suflet. Şi adever nespus iaste, fraţilor, măriia şi burătatea aceştii dzi! Că nime nu poate spure darul aceştii taine, că nu se poate spure cu adevăr mulţimea mariei lui Hristos şi ce e cătră noi dragoste şi mila sa şi ieşirea. Că izbăvire dat-au Hristos pre sire pentru noi, pentru toţ şi ne-au adus pre noi den moarte la înviere şi den tunerec la lumiră şi din robie la scumpărare şi din vrajbă la dragoste.”

Aceasta este „limba veche şi-nţeleaptă”, „dulce ca un fagure de miere”, pe care o alduia Mihai Eminescu!

Tulburătoarea pribegie a Capului Divin

În albaneză şi în dialectul aromânesc, kokă, respectiv cocă, înseamnă „cap”. De aici vine una dintre denumirile actualei localităţi Bogdan Vodă, aceea de Cuhea. Cealaltă denumire, Cuhnea,  provine din celebrul KOG-A-ION „Capul Magnificului”, ce se referă la capul tăiat al lui Orfeu, unul dintre cei mai mari profeţi ai geto-dacilor.

Sacru pentru toţi tracii, acest cap, ce se păstrase la Helis, prima capitală a lui Burebista, a fost dus de marele rege în noua lui capitală, ARG(H)E-DAVA „Cetatea Capului” (cf. rom. hârcă), în interiorul curburii Carpaţilor. De la acest toponim provine numele judeţului şi munţilor Harghita.

Capul Sacru a fost mutat mai târziu într-un templu de la Sarmizegetusa, ce devenise cea mai importantă cetate a Daciei. Spre a nu cădea în mâinile romanilor, în cursul războaielor cu aceştia, dacii au dus Capul Divin în teritoriul liber, actualul Maramureş, fiind păstrat la Cuhnea, probabil în fortăreaţa de care am pomenit mai sus. Cine stăpânea acest tezaur sacru stăpânea şi Maramureşul.

Astfel s-a întâmplat că, la plecarea din Maramureş, voievodul Bogdan a luat cu el în Moldova şi Capul cel Sfânt. Stăpânirea acestui odor sacru îi sporea, evident, prestigiul în faţa ostaşilor din Maramureş care l-au urmat în masă spre ţara căreia aveau să-i aducă independenţa.

O vreme, Capul lui Orfeu a fost păstrat la vechea biserică de la Neamţ, cu hramul Sfântul Ioan Bogoslovul, restaurată de Alexandru cel Bun.

De acolo a rămas şi obiceiul de a se păstra capetele răposaţilor în gropniţa Mânăstirii Neamţ. Desigur, istoria noastră mai păstrează încă multe enigme ce aşteaptă să fie dezlegate.

Adrian BUCURESCU
Foto: Florin EȘANU

Categorii
Reportaj trimitere stanga (cu foto)

Ciobanii fără turme

Ciobanii fără turme

Stână la Scorota Seacă

Înainte de a fi mineritul, în Valea Jiului a fost oieritul. Tot traiul vechilor momârlani – sau jieni, cum mai sunt ei cunoscuți – se învârtea în jurul turmelor. Astăzi, tot mai mulți renunță la tradiția ancestrală, iar oieritul riscă să se piardă.

Alături de sibieni, unde comunitățile rurale gravitează în jurul turmelor de mioare, Valea Jiului era renumită pentru oierit. De fapt, înainte de dezvoltarea industriei extractive, care a transformat și ciobanii în mineri, au fost turmele de mioare.

Momârlanii care trăiesc în aceste zone s-au ocupat încă de pe vremea dacilor cu oieritul, stând mărturie stânele înșirate în Parâng, Retezat ori munții Vâlcan.

Acolo ciobanii erau stăpâni peste pășunile de munte și rămâneau cu oile până când venea toamna târzie peste ei, în firescul ciclu al transhumanței.

Acum, tot mai puțini sunt cei care păstrează încă nealterată această tradiție, pe care o duc mai departe așa cum au moștenit-o de la părinții lor.

Poate că și normele europene sunt de vină, pentru că produsele nu mai pot fi comercializate oricum, în orice condiții, iar stânele trebuie să fie musai ecologice.

Aşa că momârlanii, încet, dar sigur, au început să renunțe la creșterea animalelor și spun că munca lor nu mai este rentabilă.

Dacă brânza o mai vând în piețe, cu lâna este o adevărată problemă. Cândva era extrem de căutată, acum prețurile plătite sunt derizorii, iar ciobanii au ajuns să o ardă.

Un leu pentru o piele de oaie…

Unul dintre ciobanii pentru care oieritul nu mai este ce a fost cândva este nea Cornel, un bătrân din Câmpu lui Neag care povestește de ce a fost nevoie să ardă sau să arunce lâna la gunoi decât să o vândă.

„Eu am avut 70-80 de oi, dar nu rentează. Pieile le-am dus la container, la Uricani, dacă mă credeți. Le-am adunat și le-am dus la container. Mi-o dat un leu pe piele. La ce să le mai țiu, că pun sare mai mult de un  leu pe piele? Şi sarea e mai scumpă. Şi brânza nu mai ai cui s-o vinzi. Se aduce brânză din afară și se dă cu 100.000 (n.r. – 10 lei). Păi, eu nu pot s-o dau cu 100.000… De la oile astea am 70 de kilograme de brânză și n-am cui i-o da. Ce poți să dai de la ele? Mielul… și ăla, așa și așa. Oaia la noi, în Valea Jiului, nu mai e ca altădată. Cioban să-l pui în munte nu găsești. Io-s bătrân, am 75 de ani și nu mai pot. Nu mai e rentabil”, povestește nea Cornel.

În Câmpu lui Neag, de exemplu, nu era casă unde să nu fie oi. Acum abia mai găsești pe ici, pe colo, iar bătrânii locului se tem că tradiția va dispărea o dată cu ei.

La fel este și în restul Văii Jiului, unde turmele de mioare sunt tot mai puține. Cu ceva ani în urmă, pajiștile se umpleau primăvara de oi și mieluți.

Situația s-a schimbat însă mult, iar turmele sunt tot mai puține. Unii însă se încăpățânează să rămână lângă oi și cred că semenii lor mai sunt și leneși.

„Cred că nu le place să muncească. Acum… nu se câștigă din nimica, dar dacă nu faci nimica, nu ai nimica. Dacă stai să socoți chiar tot…. nu socoți și munca, dar asta nu o mai socoți. Toată lumea zice că nu câștigi din oi, dar atunci de ce ăl de n-are nu e mai înstărit decât ăl de are? Ştiți care e problema? Statul român îi încurajează pe oamenii care nu fac nimic. Iau subvenții cei care nu au animale, care nu fac nimica. Eu sunt singurul din sat care am oi, am vaci, am teren și nu iau nici un leu, că nu îndeplinesc condițiile. Şi restul iau toți subvenții și taie un pai. Atunci de ce să mai țină lumea animale?”, analizează la rece problema  Ionică Stanciu, pe care l-am găsit cu oile pe câmp.

E de acord însă că mai bine arde pieile decât să le mai ducă la centrul de colectare.

„E drept că mai bine arzi lâna. Eu pe lâna de la 30 de oi n-am luat 100 de lei și am dus-o 10 kilometri. O lași cu cât vrea cel care o cumpără, că altfel n-ai ce face. De aruncat nu poți s-o arunci, așa că mai bine îi dai foc”, a mai spus bărbatul.

Măsuratul oilor, în pericol

Indiferent care ar fi motivele, mai există un pericol colateral: să se piardă și tradiția măsurării oilor, un vechi obicei care stabilește câtă brânză primește fiecare proprietar de turmă. Sunt tot mai puține mioare, iar măsuratul oilor fără oi nu se poate.

De exemplu, în urmă cu aproximativ 30 de ani oamenii spun că pe muntele Slima din zona Petrilei erau două turme de oi cu câte 500 de mioare fiecare. La ultimul măsurat de oi abia s-au mai strâns la un loc vreo 200.

La fel și în vestul Văii Jiului. „Când făceam noi acum vreo 30 de ani măsurătoarea, erau 100 de oameni la o nedeie. Acum cine mai merge? Mai suntem nouă oameni în Buta care mai avem oi”, spune nea Cornel, care nu-i condamnă pe cei care au decis să nu se mai ocupe de oierit din cauză că nu  mai consideră că este o afacere.

O stână europeană

Oile au nevoie de îngrijire permanentă, nu poți să le lași o secundă de capul lor, iar câștigul nu mai este la fel de spectaculos ca altădată. Dar când este pasiune orice altceva pălește. Iar ciobanii din Câmpu lui Neag au vrut să arate că totuși se poate și că oieritul este încă pe mâini bune.

Şi-au făcut în Retezat, la Scorota Seacă, cea mai modernă stână din România, dotată conform normelor europene. Stâna de la Scorota Seacă se află între culmile Scorota și Albele, la trei kilometri de zona Câmpul Mielului de pe „drumul lui Băsescu”, DN 66A.

Stâna are trei încăperi. Într-una dorm ciobanii, în alta se prepară brânza și mâncarea ciobanilor, iar a treia încăpere se folosește la depozitarea brânzei. Există energie electrică de la un generator și apă caldă necesară pentru sterilizarea recipientelor în care se pune laptele.

De asemenea, există un boiler, canalizare, chiuvete, este mai mult decât modernă și total ecologică. Stâna este construită din lemn, iar baza a fost realizată cu ciment, piatră și balast.

Construcția a fost începută anul 2007 și au fost făcute cam 70 de trasee în care s-au cărat cu caii sau cu spatele peste 70 de saci de ciment, nisip, balast și materialele necesare pentru a face acoperișul de șindrilă.

A costat aproximativ 230 milioane lei, la care se adaugă manopera firmei ce a executat lucrările, plus contribuția stânașilor care au făcut efectiv zile de muncă. Aproape 300 de oi sunt la stâna din Scorota Seacă, ele aparținând membrilor Composesoratului Câmpu lui Neag.

Proprietarii ovinelor declară că ei și-au adus animalele la această stână, întrucât este modernă, iar vechea stână avea o singură cameră și nu beneficia nici măcar de apă curentă.

Deși au energie electrică, aceasta este folosită cu economie, mai ales pe timp de noapte, când trebuie pregătite vasele pentru dimineața, când se mulg oile.

Carmen COSMAN

Categorii
Reportaj trimitere stanga (cu foto)

Aromânii nu vor să fie “români de pretutindeni”

Aromânii nu vor să fie “români de pretutindeni”

DISCURS. Yiani Mantsu (primul din stânga), președintele Consiliul MakedonArmânilor, alături de câțiva colegi la Forumul Minorităților de la Geneva

Consiliul MakedonArmânilor a protestat împotriva intenţiei anunţate de preşedintele Traian Băsescu de a face demersuri pentru ca aromânii din Balcani să fie declaraţi minoritate românească.

În alocuţiunea ținută în faţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, preşedintele României, Traian Băsescu, a afirmat că se vor “întreprinde demersuri în vederea recunoaşterii statutului de minoritate românească pentru aromâni, vlahi, istroromâni şi meglenoromâni”.

Numai că cei din Consiliul MakedonArmânilor, organism constituit la nivel regional şi european în vederea afirmării şi promovării identităţii specifice aromâneşti, reprezentând comunităţile de aromâni din Balcani, inclusiv România, reunit în şedinţă extraordinară, a protestat împotriva acestei iniţiative, pe care o califică drept “o încălcare gravă a dreptului constituţional de afirmare a propriei identităţi” şi o încercare de imixtiune în problemele interne ale altor state.

Într-o conferinţă de presă  susţinută recent la Bucureşti, reprezentanţii Consiliului MakedonArmânilor au argumentat că aromânii sunt urmaşii romanităţii sud-dunărene şi, în pofida fondului de cuvinte comune, asimilarea lor ca români este forţată.

“Identitatea naţională nu este o diplomă cu ştampila Academiei”, a spus preşedintele Consiliului, Yiani Mantsu, adăugând că şi la nivel academic chestiunea armânească (nu “aromânească“, după cum au subliniat vorbitorii) este controversată, academiile naţionale având fiecare versiunea sa.

Atât în conferinţa de presă, cât şi în protestul scris, Consiliul MakedonArmânilor a amintit că, în urmă cu 14 ani, în 1997, România a votat, alături de celelalte 46 de state membre ale Consiliului Europei, Recomandarea 1333 care, constatând că aromâna ca limbă minoritară este ameninţată, propunea măsuri, inclusiv de ordin legislativ, pentru protejarea culturii aromâne, ca şi a culturilor minorităţilor în general, împotriva “discriminării sau anihilării”.

Or, punerea semnului egal de către oficialii de la Bucureşti între aromâni şi “români de pretutindeni” contravine acestei recomandări, deschiderea unor şcoli româneşti în comunităţi de aromâni neajutând la păstrarea limbii şi identităţii aromâne.

Discursul preşedintelui Băsescu denotă necunoaşterea Recomandării 1333, ceea ce ar fi scuzabil pentru un simplu cetăţean, dar nu şi pentru un şef de stat care are responsabilitatea tuturor cetăţenilor săi, consideră preşedinta Asociaţiei Femeilor Aromâne, avocat Chiratsa Meghea.

Un cerc vicios

Înainte de a se preocupa de situaţia aromânilor din Balcani, oficialii de la Bucureşti ar trebui să analizeze ce se întâmplă în România, spun reprezentanţii Consiliului MakedonArmânilor, cerând recunoaşterea aromânilor ca minoritate naţională, aceasta fiind singura formulă legală care asigură dreptul la învământ şi religie în limba maternă.

“Dacă cuvântul minoritate are conotaţii neplăcute, nu este vina aromânilor şi înseamnă că ar fi momentul unei schimbări de concepţie şi abordare”, a declarat secretarul general al Consiliului, Niculaki Caracota, membru în conducerea asociaţiei aromânilor din Franţa, care a amintit că există conceptele alternative de “comunitate etnică“ sau “popor regional”, în Uniunea Europeană existând 64 de limbi regionale şi 28 de limbi naţionale.

Faptul că aromânii au dorit să se delimiteze de revendicările politice şi nu au participat la alegerile din 1992, deşi comunitatea lor era constituită încă din toamna lui 1990 şi recunoscută legal din februarie 1991, a generat un adevărat cerc vicios, întrucât  Hotărârea de Guvern 589 care reglementează Consiliul Naţional al Minorităţilor din România prevede că o comunitate care doreşte să fie membră în Consiliu trebuie să fie reprezentată în Parlament, iar pentru a participa la alegeri trebuie să facă parte din Consiliul Naţional al Minorităţilor, a explicat preşedintele Asociaţiei Comunitatea Armână din România, Stere Samara.

Astfel s-a ajuns la paradoxul ca minorităţi constituite din “doar câteva familii” să se bucure de toate drepturile, spre deosebire de comunitatea aromână, mai importantă din punct de vedere numeric şi cu o contribuţie semnificativă la istoria, cultura şi civilizaţia României.

Harta aromânilor din Balcani

“Când ridicăm problema învăţământului în limba aromână, esenţial pentru păstrarea identităţii noastre, ni se spune că, în cadrul oferit de legislaţia actuală, nu se poate face nimic pentru noi, pentru că nu avem statut de minoritate naţională. Aceeaşi situaţie este şi în cazul emisiunilor în limba aromână la televiziune sau la radio ori în cazul bisericilor”, a declarat preşedinta Asociaţiei Femeilor Aromâne, Chiratsa Meghea, readucând în discuţie Recomandarea 1333 a Consiliului Europei care prevede aceste drepturi esenţiale pentru aromâni, ca şi alte măsuri pentru protejarea identităţii acestora, cum ar fi crearea unui institut specializat consacrat studierii şi promovării culturii aromâne şi acordarea de burse de studiu în acest domeniu.

În Parlamentul României, aromânii au reprezentanţi individuali, din partea unor formaţiuni politice, dar nu sunt reprezentaţi ca o comunitate, fiindu-le astfel mai dificil să îşi promoveze interesele.

Asociaţiei aromânilor nu i-a mai rămas decât să atace în justiţie Hotărârea de Guvern 589, cerând amendarea acesteia. Curtea de Apel a respins acţiunea, dar aromânii sunt hotărâţi să meargă mai departe, la Curtea Supremă de Justiţie şi la CEDO, dacă va fi cazul.

Respect şi loialitate

În intervenţiile vorbitorilor, ca şi în protestele scrise înaintate, aromâni au subliniat că respectă opţiunea conaţionalilor lor care doresc să se declare români, cerând însă să li se arate acelaşi respect.

“Decizia în privinţa apartenenţei la un grup etnic sau la majoritate îi revine individului şi ea nu trebuie să îi fie impusă, în acest sens fiind şi prevederile art. 3 alin. 1 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, potrivit căreia «orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă să fie tratată sau nu ca atare şi nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere ori din exerciţiul drepturilor legate de aceasta»”, se arată în protestul Consiliului MakedonArmânilor.

Acelaşi respect l-au arătat aromânii şi popoarelor în mijlocul cărora trăiesc, fiind cetăţeni loiali ai statelor în care se află. “Ţuţea a spus că aromânii nu sunt români, ci sunt super-români. Sunt convinsă că, dacă Ţuţea ar fi trăit în Grecia, de exemplu, ar fi spus că aromânii nu sunt greci, ci sunt supergreci. Aceasta este atitudinea noastră, acesta este caracterul nostru”, a subliniat doamna Meghea. Până la urmă, despre aromâni s-ar putea spune că sunt “supereuropeni”, un factor de unitate, nu de dezbinare în Balcani, a completat Nikulaki Caracota, subliniind că în Franţa, unde trăieşte, nu şi-a negat niciodată dubla identitate de român şi aromân, fără ca acestea să se contrazică.

“Nimeni nu mă poate acuza că nu sunt un bun român; vreau în acelaşi timp să îmi menţin şi să îmi afirm identitatea aromână, în cadrul generos oferit de Europa modernă din care România face parte şi ale cărei reguli ar trebui să le respecte”, a precizat Nikulaki Caracota.

O politică riscantă

Consiliul MakedonArmânilor şi-a exprimat preocuparea faţă de riscurile pe care le-ar putea atrage politica României faţă de aromâni, mai ales în dificilul context balcanic, unde abia s-au stins ecourile conflictelor interetnice.

“Eforturile României din ultima vreme de a întreţine în Albania şi Republica Macedonia (FYROM) centre de sprijin prin care să-şi extindă influenţa politică în zonă nu sunt de natură să aducă liniştea şi încrederea atât de necesare acestei regiuni. În aceeaşi direcţie, notăm poziţia ofensivă a României prin unele din organismele sale (Ambasada României la Tirana, Academia Română, Societatea Macedo-Română) faţă de organizaţiile aromâneşti constituite în mod democratic şi care pledează pentru respectarea dreptului la identitate al aromânilor (…) Consiliul Armânilo/MakedonArmânilor, care cunoaşte cel mai bine situaţia reală a armânilor din toate ţările balcanice şi care este în legătură permanentă cu asociaţiile lor, precizează cu claritate, fără echivoc, că nu vora ccepta niciodată să fie consideraţi «români de peste hotare» (…) Acest fapt este confirmat de protestele care ne-au sosit de la cele mai importante asociaţii ale armânilor din Macedonia, Albania, Bulgaria, Grecia (reprezentate şi la întâlnirea extraordinară de la Bucureşti şi Constanţa, n.r.). Aceste asociaţii consideră că numai statele în care trăiesc sunt răspunzătoare de soarta limii şi a culturii armânilor/makedonarmânilor”, se arată în protestul scris.

România ar putea să fie pentru aromâni ceea ce a fost şi a rămas Franţa pentru România, o “soră întru latinitate” care a susţinut eforturile românilor de afirmare a identităţii “nu pentru că îi considera francezi”, a declarat Nikulaki Caracota.

Acest gen de sprijin, ca şi recunoaşterea aromânilor ca minoritate naţională, cu drepturile pe care acest statut le incumbă, ar fi ajutorul cel mai preţios pe care România îl poate da pentru păstrarea identităţii bimilenare a aromânilor.

Dana HĂDĂREANU

Categorii
La zi Reportaj

48 de ore în Piața Al-Tahrir trăite de un ziarist de la Timpul

48 de ore în Piața Al-Tahrir trăite de un ziarist de la Timpul

Revolta egiptenilor, declanșată acum mai bine de două săptămâni, împotriva lui Hosni Mubarak s-a transformat, mai ales în zilele de 2 și 3 februarie, într-un adevărat război civil. După intervențiile poliției egiptene, care nu a ezitat să deschidă focul împotriva protestatarilor, confruntările dintre aceștia și susținătorii lui Mubarak au degenerat, violențele pornite atingând rapid cotele unui terifiant măcel. Semnatarul acestor rânduri a fost martor ocular la sângeroasele evenimente din Piața Al-Tahrir, locul violențelor, și încearcă, prin acest reportaj și prin fotografiile realizate chiar din mijlocul confruntărilor, să redea ceva din atmosfera teribilă a evenimentelor din capitala egipteană.

Restricțiile de circulație impuse de autoritățile egiptene, între orele 16.00 și 7.00 dimineața, ne-au obligat să petrecem noaptea pe aeroportul din Cairo, în așteptarea reprezentanților Ambasadei României. Trei ziariști români, subsemnatul, Oana Dobre de la Jurnalul Național și Carmen Gavrilă de la Radio România Actualități. Noi trei și o mână de alți câțiva jurnaliști occidentali, pierduți într-o masă de arabi.

Prima veste proastă a fost adusă chiar de cei de la ambasadă. „Nu aveți acreditări din partea autorităților!”, ni s-a spus. „Ministerul Informațiilor, cel care ar fi trebuit să vă acrediteze, practic nu mai există. Sunteți pe cont propriu!” Discuția are loc în fața terminalului Plecări. Mii de oameni fac cozi  enorme la intrare. Egiptul devine un loc din ce în ce mai nesigur și periculos. Occidentali, dar și africani și arabi, cu fețele crispate de grijă și teamă, așteaptă cu înfrigurare să intre în terminal. Toți vor să plece, să fugă din calea urgiei.

Descindere în Al-Tahrir

Plec de la aeroport împreună cu Oana Dobre într-o Toyota 4×4 veche, condusă de Sani, un tânăr egiptean tocmit de colega mea. Şoseaua care duce spre oraș este destul de liberă. Cu cât ne apropiem de Cairo, cu atât se îndesesc tancurile și blindatele. La un moment dat, Sani ne atenționează: „Aici e reședința lui Mubarak!”. O veritabilă divizie de tancuri înconjoară zona.

Rulăm și după o jumătate de oră ajungem la destinație. Hotelul Oanei Dobre, Downtown, se află la doar câteva străzi de al meu, City View Hotel. Suntem chiar în „buza” Pieței Al-Tahrir, Piața Eliberării, în traducere, locul unde, de nouă zile deja, opozanții lui Hosni Mubarak manifestează zi și noapte. Ușile înalte de metal, cu geam armat, ale hotelului meu (practic, un singur etaj, al cincilea, amenajat ca hotel) se închid cu un lanț masiv şi cu un lacăt. În hotel se intră numai cu parolă.

De la balconul camerei mele, pentru care, în treacăt fie spus, am plătit mult mai mult decât m-am tocmit la telefon din țară, se văd o mare parte din piață, Muzeul de Istorie Egipteană, păzit de tancuri, și, în fundal, imensul sediu al Partidului Național Democrat, al lui Mubarak, înnegrit de fum. „A ars două zile încontinuu”, îmi spusese mai înainte Sani. Pe sub balcon „curge” o stradă îngustă, El-Bostan, care „se varsă” chiar în piață. Sunt la nici 20 de metri de Al-Tahrir. Capătul străzii este blocat de două tancuri Sherman. Îmi arunc bagajele în cameră, îmi iau aparatul de fotografiat și un sac în spate și ies în Al-Tahrir.

Trec prin mai multe filtre. „You are from media? Where are you from? Aaaa! Romania! Hagi, Hagi!” Îi mulțumesc în gând regelui fotbalului românesc și trec mai departe. E abia ora 10.30 și în piață sunt mii de manifestanți. Unii mărșăluiesc în grupuri de zeci în jurul peluzelor, alții se odihnesc. Mulți se roagă pe preșuri, cârpe sau saci de iută. Se scriu lozinci anti-Mubarak pe pânze uriașe. Femei împart pâini și sticle cu apă. Afișe antipreședinte sunt peste tot. În arabă și/sau în engleză: „Leave!”, „We stay, YOU go!”.

Sunt îndârjiți. Tineri, maturi, femei, bătrâni, copii și adolescenți. Mă întâlnesc cu Oana și cu echipa de la Realitatea TV, Cristian Zărescu și cameramanul Dan Timofte. Fac câteva zeci de fotografii, iar după o oră urc în hotel. Asta nu înainte de a-l convinge cu greu pe Sammi, băiatul care avea cheia de la lacăt, că sunt singur.

Începe lupta. Primele victime

Sunt treaz de aproape 30 de ore. Ațipesc pentru câteva minute, când un vuiet și un zgomot înfiorător, continuu, ritmat, dar nedeslușit, mă fac să sar din pat direct pe balcon. Sute de egipteni, susținători ai lui Mubarak, încercau să intre în piață chiar pe strada de sub balconul meu. Protestatarii apucaseră să blocheze accesul. În doar câteva minute, între cele două părți izbucnise războiul. Sute de pietre și bolovani zburau dintr-o parte în alta. Iau aparatul și trag cadru după cadru. Am vedere fix perpendiculară pe locul bătăliei.

Pietrele izbesc pereții, tancurile, geamurile care mai rămăseseră întregi. Din când în când se înalță câte un urlet și cineva cade secerat la pământ. Împreună cu ceilalți ziariști din hotel, vreo zece reporteri, fotografi și cameramani francezi, dăm buzna spre ieșire. Managerul hotelului urlă isteric că nu ne desface lanțul. „It’s a very dangerous situation!”  Francezii aproape că sar la bătaie. „Fuck you! We are journalists!” Arabul, înconjurat de gealații lui, rămâne ferm pe poziție. Între timp, se scursese o jumătate de oră, atacatorii fuseseră respinși.

Din piață răsunau urlete, scandări și chemări la luptă. Mulțimea se deplasa în masă spre nordul pieței, pe bulevardul pietonal care duce spre celebra șosea „6 octombrie”. Ieșim din hotel. În colțul străzii, în jurul unui chioșc de piatră se amenajase un post de prim ajutor. Zeci de răniți, majoritatea loviți în cap sau la picioare, cu răni sângerânde, erau întinși pe jos. Locul era plin de bălți de sânge amestecate cu apă. Tampoane de vată înroșite erau aruncate peste tot.

Bolovanii, ca un stol de păsări deasupra pieței

Mă deplasez apoi spre partea de nord a pieței, acolo unde se masaseră mii de oameni. La nici două sute de metri mai sus, pe latura din stânga a Muzeului Egiptean de Istorie, se deschisese alt front. Protestatarii desprindeau pietre din caldarâm. Mii de pietre. Bolovanii zburau dintr-o parte în alta. Cu ochii cât cepele mă apropii până la limita tirurilor. Pe deasupra capetelor din fața mea se văd bolovanii în aer.

Trag cadru după cadru și verific. Pietrele par suspendate și arată ca un stol de păsări ce zboară pe deasupra bulevardului. Protestatarii și eu alături de ei, împreună cu alți și alți fotoreporteri și cameramani, avansăm. Manifestanții câștigă teren. „Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Strigătele răsună de peste tot, umplu aerul, îl fac dens. Militarii de pe tancuri s-au retras în interior și au tras obloanele supra lor. Armata nu se implică în confruntări. Doar cei care apără muzeul privesc cu atenție iureșul de lângă ei.

Din când în când, din față vine câte un rănit. Pe picioarele lui, cu mâinile ținându-se de cap, cu sângele șiroindu-i pe față. Se retrage spre zonele sigure, unde va fi pansat pentru a reveni în primele rânduri. Steagurile Egiptului flutură peste tot. Culmea, și de-o parte, și de alta. Este război civil.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Ostaticii, aproape de linșaj

La un moment dat, se naște un vuiet prelung și puternic. Furie și spaimă. Mulțimea se mișcă înapoi ca un animal gigantic rănit pe neașteptate. În dreapta noastră, pe terasa unui bloc înalt, aflat mult în partea protestatarilor, s-au instalat vreo 20 de suporteri combatanți de-ai lui Mubarak și aruncă în noi cu pietre. Suntem victime sigure. Pietrele cad cu viteză, în plin, iar criza atinge cote imense când de sus se aruncă asupra noastră borduri întregi. Mulțimea este la limita panicii și a isteriei. Din fericire, cei de sus epuizează rapid muniția.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Strigătul de luptă reactivează masele. Este declanșat contraatacul. Alerg alături de protestatari, calc pe covorul dens de pietre, mă strecor printre mașini și camioane carbonizate și răsturnate. Totul este învăluit de praf și fum. Şi ne oprim. Se creează un nou front. Bătălia continuă. Protestatarii au câștigat teren.  Şi iarăși urlete. A fost capturat un adversar. Este adus de vreo cinci protestatari care încearcă să-l apere de furia mulțimii. Toți vor să-l lovească, să-l rănească, să rupă ceva din el.

Dacă ar putea, i-ar smulge inima din piept. Omul are fața scăldată în sânge. Plânge și cere îndurare. Protestatarii nu au însă milă. Lovesc cu furie. Picioare în abdomen, în testicule, scânduri și pietre în cap. Cineva încearcă să-l străpungă cu un fier-beton, iar o femeie, țipând din toți rărunchii, încearcă să-l zgârie pe față. Să-l sfâșie. Îndur ghionturi din toate părțile.

Pare cinic, dar vreau să fac fotografii. Să prind totul. Fiecare grimasă de durere, fiecare spasm de chin. Fiecare țipăt de groază care schimonosește fața omului.

Şi, ca mine, și ceilalți jurnaliști. Strâng din dinți, mă lepăd de astfel de gânduri și alerg din nou prin mulțime. Pe parcursul întregii zile aveam să văd alte și alte asemena scene. Şi poate cea mai cutremurătoare a fost cea în care victimă a fost un copil de cel mult 12 ani. Cu fața plină de sânge, cu un ochi închis în urma unei lovituri de piatră, copilul, capturat și el, avea să îndure același tratament sălbatic. Femei și bărbați, cu siguranță, cu copii acasă, loveau cu toată puterea în trupul firav, contorsionat de durere și de groaza unei morți de viu. Aveam să surprind cu aparatul foto chipul acelui copil.

Se deschide foc de arme automate

Căderea întunericului peste Al-Tahrir nu avea să aducă liniștea. Seara târziu m-am retras în hotel. De data asta, nu doar că s-a pus lanțul, dar ușile au fost blocate cu dulapuri de fier și scări de metal proptite în tocuri. În micuțul restaurant, la mesele pline de cești de cafea și sticle de apă, toți jurnaliștii de acolo rememoram teribilele evenimente de peste zi. Jos, afară, luptele au continuat până târziu în noapte.

A început să se tragă. Distingeam focuri de pistoale, dar și tiruri semiautomate și automate de arme mai grele. Aveam să aflăm că suporterii lui Mubarak dețineau Kalașnikovuri. Trei protestatari au murit împușcați în noaptea de 2 spre 3 februarie. A doua zi aveam să vedem la televiziunile arabe imaginile cu cei doborâți târâți de picioare, pe segmentul suprateran al șoselei „6 Octombrie”. Am adormit cu greu spre dimineață. După nici două ore de somn, un strigăt puternic, din sute de piepturi, îmi străbate din nou, ca un fier, inima.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar! Alah Akbbar!” Şi zgomotul uriaș al fierului lovit de fier, scandări strigate de mii de oameni. O nouă zi. O nouă zi de luptă.

Într-o jumătate de oră ies din nou în stradă. Piața și bulevardul pietonal, din dreptul muzeului până la baricada dinspre nord, sunt devastate. Alte mașini arse și contorsionate de foc apăruseră în zonă. Peste noapte se aruncaseră dintr-o parte în alta zeci de cocktailuri Molotov. Protestatarii fuseseră copleșiți numeric, dar spre dimineață recâștigaseră terenul. La o sută de metri de șoseaua suspendată se ridicase o baricadă. Panouri de tablă și mașini distruse. Caldarâmul dispăruse, făcând vizibil nisipul de dedesubt.

Zeci de mii de pietre acopereau totul. Protestatarilor li se vede pe față toată intensitatea celor trăite peste noapte. Chipuri fantomatice, înnegrite de fum și praf, cu urme lăsate de sângele care le-a curs pe față. Haine rupte, murdare, cămăși și tricouri pătate de sânge, acum brun și negru. Voci răgușite. Dar nici un semn de renunțare, nici o urmă de frică. Doar îndârjire și hotărâre. Dincolo de baricadă, câteva tancuri și vreo două sute de miliari se interpuneau între protestatari și contrarevoluționarii lui Mubarak.

Deocamdată, doar scandări și doar din când în când câte o piatră răzleață, care cădea oricum mereu prea departe de țintă. Protestatarii îndeamnă la reținere. Soldații intervin de data asta de fiecare dată când suporterii lui Mubarak încearcă să atace. În oraș avuseseră loc lupte și în alte zone. Se vorbește despre morți și sute de răniți.

Muribunzii sunt bătuți sălbatic

După ora 13.00, brusc, militarii se retrag. Reîncepe lupta. De data aceasta, eu și cei vreo 50 de ziariști din spatele baricadei rămânem în linia întâi. Aceleași scene ca și cu o zi în urmă. Într-o oră număr aproape o sută de răniți. La nici 50 de metri de baricadă este amenajat un veritabil spital de front. Medici tineri în halate albe și voluntari au grijă de cei loviți. Se spală rănile, se dezinfectează. Se coase pe viu.

Nimeni nu mai reacționează în fața aparatului de fotografiat. Doar un ziarist britanic este cât pe-aci să fie linșat, când, în graba de a fotografia un rănit adus pe brațe, a călcat în zona în care protestatari musulmani se rugau îngenuncheați pe trotuar. Două ore mai târziu, în timp ce transmiteam prin telefon pentru o o agenție de știri din țară, o femeie îmbrăcată tradițional în negru se apropie de mine și îmi spune repetat pe o voce crescândă: „You are american! You are american!”. „No! I am from Romania!”

Ea nu și nu și arată spre șapca mea. „Dumnezeule!”, îmi zic. Uitasem că are brodat steagul Americii și inscripția USA. Dau cu șapca de pământ și mă îndepărtez rapid. Violențele continuă. Printr-o gaură din baricadă este adus în țipete și urlete un bărbat împușcat. De o jumătate de oră începuse să se tragă. Avea abdomenul înroșit de sânge, era livid și cu ochii aproape dați peste cap. Omul, în pragul morții, se scăpase pe el.

Era pe moarte, dar asta nu i-a împiedicat pe protestatari să-l lovească sălbatic cu picioarele în momentul în care au aflat că e un inamic capturat în timpul luptelor. Abia când a intrat în zona împrejmuită de prim ajutor, bietul om a scăpat de lovituri.

Vânătoare de ziariști pe străzile din Cairo

Luptele se prelungesc din nou până în noapte, fără ca balanța să încline în favoarea vreuneia din părți. „Noi vrem o revoluție pașnică, dar Mubarak vrea sânge!”, îmi spuneau revoluționarii din Al-Tahrir. Mă retrag la hotel. Pe fețele colegilor mei francezi se citește epuizarea. Mă gândesc că nici eu nu arăt mai bine. Din camere se aude iureșul continuu. Din când în când, jos, la capătul străzii El-Bostan, plantoanele bat în garduri. Este semnalul că oamenii lui Mubarak încearcă  să intre pe acolo.

La televiziunile arabe și pe agențiile de știri se anunță că s-a declanșat vânătoarea de ziariști. „Susținătorii lui Mubarak răscolesc hotelurile din Cairo în căutarea ziariștilor”, anunță Al-Arabya TV. Un jurnalist egiptean, de 36 de ani, a murit după patru zile de comă. Fusese împușcat de un lunetist. CNN publică online un raport despre 25 de ziariști care au fost bătuți și agresați în Cairo. Între timp, aflu că managerul hotelului a dispărut. La fel și apropiații lui. Proviziile în hotel sunt pe terminate.

Îl caut pe Sammi și îl întreb dacă hotelul are vreo ieșire prin spate. Nu! E clar. Aici e o cursă de șoareci. A doua zi urma să fie „Vinerea plecării”. Ziua ultimatumului dat de protestatari lui Mubarak ca să părăsească Egiptul. Dimineața, la prima oră, îl sun pe Sani, egipteanul care mă adusese de la aeroport. Pentru 50 de dolari și două țigări de foi mă trece pe jos, cu tot cu bagaje, pe străzi lăturalnice și peste un pod, în Zamalek, cartierul ambasadelor. Îmi schimb biletul de avion și anunț ambasada că peste o zi părăsesc Egiptul împreună cu Oana Dobre și echipa de Antena 3, Carmen Avram și cameramanul Cristian Tamaș.

Funcționarii ambasadei sunt foarte amabili, dar ambasadorul Gheorghe Dumitru pare sictirit de prezența noastră. Îi solicităm ajutor să ajungem la aeroport. „Nu am instrucțiuni în sensul ăsta!” și către un funcționar: „Hai, că deja oamenii ăștia îmi ocupă timpul!”. În cele din urmă, obținem un microbuz și a doua zi pornim spre aeroport, însoțiți de un diplomat plin de solicitudine. Domnul Merloi. După 17 ore de așteptare pe aeroport, printre mii de arabi, am reușit să urcăm în avion și să decolăm. Lăsam în urmă un oraș însângerat.

Corespondență specială din Cairo, de la trimisul nostru
, Cristian BOTEZ

Categorii
Reportaj trimitere stanga (cu foto)

Deltacons, profit din reconstrucție ecologică

Deltacons, profit din reconstrucție ecologică

Firma Deltacons demonstrează că și pe timp de criză se pot face afaceri de anvergură în domeniul construcțiilor, sectorul economic cel mai lovit de recesiune. Societatea din Tulcea a încasat anul trecut 20 milioane dolari din reconstrucții ecologice.

Înființată în 1991, cu profil de construcții industriale și civile, Societatea Comercială Deltacons a descoperit o oportunitate de afaceri care i-a creat rapid un nume de referință în întreaga țară. Alexandru Stroe, directorul firmei, spune că „implicarea Băncii Mondiale în organizarea Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării (ARBDD) și în gestionarea efectivă din punct de vedere ecologic a Deltei a presupus și o serie de investiții ecologice nemaiîntâlnite în zonă”.

„La scurt timp de la constituirea ARBDD, Banca Mondială a finanțat reconstrucția ecologică a unor zone acvatice desecate pentru agricultură. Este vorba de bălțile Babina și Cernovca, pe care regimul comunist a intenționat să le transforme în orezării. Astfel, am fost angajați de ARBDD să refacem mediul natural sălbatic pe câteva mii de hectare în vecinătatea Brațului Chilia al Dunării. Firma noastră a aplicat în câteva luni planurile proiectanților sugerate de Banca Mondială și, în doi-trei ani, paradisul acvatic de la Babina și Cernovca s-a refăcut miraculos. Acum zona respectivă arată ca și cum nu ar fi fost atinsă vreodată de furia buldozerelor care o transformaseră în anii ’80 într-un deșert. Această experiență a fost multiplicată în ultimii ani în mai multe zone din Rezervația Biosferei Delta Dunării: la Popina, Fortuna și urmează să se întâmple același lucru la Murighiol și Crișan, pe terenuri agricole și piscicole degradate, care sunt sau vor fi reconstruite ecologic. Utilajele moderne, tehnologia de vârf, experiența inginerească ne permit acum să executăm ecologic lucrări de ameliorare și de refacere a sistemelor naturale din Deltă, a zonelor neutilizabile pentru activități economice. Specialiștii noștri execută lucrări specifice și în alte zone decât cele dunărene, în țară sau în străinătate, înalta calitate a execuțiilor recomandându-ne ca o firmă de vârf în domeniu”, a mai spus Alexandru Stroe.

Ecologizarea Canalului Bega

Experiența dobândită în Deltă privind reconstrucțiile ecologice i-a permis firmei din Tulcea să participe la un proiect ecologic de anvergură în Timișoara. Împreună că alte două firme din Târgu Mureș și Măneciu, Deltacons efectuează lucrările de ecologizare a Canalului Bega.

Bega este primul canal navigabil din România, fiind construit între anii 1728 și 1760. Primul port al orașului, ridicat în anul 1732, se afla în zona actualului Hotel Continental, dar a fost mutat în 1752 în cartierul Iosefin. Atestarea documentară a portului datează din 1860. Canalul Bega are o lungime de 44 km pe teritoriul României și de 72 km pe teritoriul Serbiei, facilitând transportul naval de mărfuri și de pasageri până la Rotterdam. Primele curse de pasageri au fost introduse în anul 1869 și transportau anual cu vapoarele peste 50.000 de oameni, ajungând în anul 1944 la aproximativ 500.000 de oameni.

La începutul secolului XX, peste 500 de ambarcațiuni comerciale tranzitau canalul timp de aproximativ 300 zile pe an. Volumul de mărfuri transportate ajunge la un maxim de 250.000 tone pe an în perioada 1937-1938. Transportul de marfă a fost întrerupt în timpul celui de-al doilea război mondial și reluat în 1948, pentru ca în 1958 să fie închis definitiv. Cursele de pasageri au fost sistate în 1967. Pe canal au continuat să existe curse de agrement realizate de vapoarele „Pionierul”, „Rândunica” şi „Pelican”.

După ce vreme de peste șapte decenii râul care traversează Timișoara nu a mai fost curățat în profunzime, peste câteva luni, când ecologizarea sa va fi finalizată, bănățenii se vor putea plimba din nou cu vaporașele de agrement pe Canalul Bega, de la Timișoara până la granița cu Serbia. Este vorba de un traseu turistic care va fi inaugurat anul acesta.

Reabilitarea zonei de agrement Ciuperca din Tulcea

Vara trecută, specialiștii în reconstrucții ecologice de la Deltacons au eliminat urmele poluării din Lacul Ciuperca din municipiul Tulcea și, astfel, această zonă acvatică a redevenit o atracție turistică la poarta de intrare în Delta Dunării.
Lucrările de ecologizare a Lacului Ciuperca, cu o suprafață de aproximativ 50 de hectare, executate de societatea Deltacons, au fost finanțate de Agenția Fondului de Mediu și Primăria Municipiului Tulcea, la inițiativa administrației din acest oraș.

Reconstrucția ecologică a acestui lac a presupus decolmatarea fundului de lac, realizarea unei suprafețe de uscat pe care se vor amplasa unități comerciale, plantarea unor perdele de protecție pe malul lacului, refacerea instalației de iluminat din zonă.

Drum ecologic spre Mănăstirea Snagov

Constructorii din Tulcea specializați în refacerea și protecția zonelor naturale sălbatice s-au implicat, în ultimii ani, și în efortul de protejare ecologică a Lacului Snagov. Deltacons a realizat și continuă să efectueze lucrări de ecologizare în această zonă de interes turistic. Investiția cea mai spectaculoasă realizată de constructorii respectivi la Snagov este pasarela de acces pietonal spre mănăstirea situată pe insula din mijlocul respectivului lac.

Astfel, de câteva luni, după aproape două secole, credincioșii care vor să-şi plece genunchii în biserica mănăstirii de pe ostrovul Snagovului pot să vină aici, având acces direct, fără să fie nevoiți să aștepte barca.

Mănăstirea Snagov din județul Ilfov este cea mai veche mănăstire din Arhiepiscopia Bucureștilor. Prima așezare monahală a existat aici în secolul al XI-lea, dar, fiind din lemn, a ars. Prima atestare documentară a Mănăstirii Snagov datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, din timpul domnitorilor Ţării Românești Dan I (1383-1386) și Mircea cel Bătrân (1386-1394 și 1397-1418).

În anul 2008, Mănăstirea Snagov a serbat 600 de ani de existență documentară (1408-2008). Directorul Deltacons, Alexandru Stroe, spune că „ne bucurăm că firma noastră a finalizat acest pod care are nu numai o importanță practică și ecologică, ci și una simbolică”.

„Marina” Sf. Gheorghe, primul dintr-o salbă de porturi turistice din Deltă

Ministerul Turismului și administrația locală din Delta Dunării au demarat un proiect de anvergură pentru dezvoltarea turismului în această zonă cu un potențial foarte mare. Un prim obiectiv din acest plan este realizarea unor porturi pentru navele de agrement. În urmă cu doi ani, o astfel de investiție a început în localitatea Sf. Gheorghe, iar constructorul desemnat în urma unei licitații publice este firma Deltacons Tulcea.

Investiția însumează o cheltuială de aproximativ cinci milioane euro și va fi finalizată anul acesta până la deschiderea sezonului turistic. Proiectul de investiții aparține Consiliului Județean Tulcea și este finanțat de Ministerul Turismului. Această lucrare se încadrează în subprogramul național de turism „Dezvoltarea echilibrată și integrată a zonei turistice din Delta Dunării și a stațiunilor de pe litoralul Mării Negre”. Contractul multianual, încheiat între Consiliul Județean Tulcea și SC Deltacons SA Tulcea, se derulează pe perioada anilor 2009-2011.

Realizarea proiectului necesită lucrări de decolmatare a bazinelor și a intrărilor în bazine, astfel încât să se asigure o adâncime de navigație sub nivelul apelor minime, portul fiind asigurat la nivelurile de inundații de pe Dunăre și Marea Neagra. Navigația se va putea desfășura pe două sensuri în bazinele amenajate, atât pentru ambarcațiuni turistice mici, cât și pentru ambarcațiuni mari. Amenajarea cheiurilor 1 și 2 se va face pe o lungime de 200 de metri, respectiv 220 de metri, permițând acostarea longitudinală a ambarcațiunilor cu lungimea de maximum 10 metri.

Cheiurile de pe malul de sud al bazinului 3 se vor amenaja pe o lungime de 240 de metri, permițând acostarea navelor mici în lungime de 6-10 metri, iar malul de nord al bazinului 3 se va amenaja pe o lungime de 300 de metri pentru acostarea longitudinală a navelor mari în lungime maximă de 20 de metri. De asemenea, proiectul prevede o rampă de andocare și biga de ridicare pe uscat a ambarcațiunilor Pe cele două maluri care separă bazinele 2 și 3 de brațul Sf. Gheorghe se va amenaja, de asemenea, o zonă de agrement, promenade și spații pentru efectuarea serviciilor turistice. Accesul se va realiza pe drumurile de exploatare adiacente, având îmbrăcămintea din pavele.

Oportunitatea avută în vedere la inițierea acestui proiect o constituie utilizarea fondurilor de la bugetul local, dar și atragerea de fonduri externe pentru amenajarea portului, facilitând astfel creșterea potențialului turistic al zonei.
Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și administrația locală din județul Tulcea mai au pregătite proiecte și finanțări pentru realizarea altor porturi turistice similare cu cel de la Sf. Gheorghe și în alte zone din Delta Dunării. Construcția următorului port turistic din Deltă va începe, anul acesta, la Murighiol, iar constructor va fi tot firma Deltacons.

Un alt port similar va fi construit pe malul Lacului Babadag, în vecinătatea cetății antice Enisala. La Tulcea urmează să fie realizat în scurt timp un port turistic în zona Zagăn, iar la Sulina va fi amenajat un port turistic în unul dintre bazinele ce aparțin Zonei Libere Sulina.

Scut împotriva inundațiilor

Deși firma este implicată de câțiva ani în proiecte ecologice de anvergură, multe dintre ele finanțate cu bani atrași de la Uniunea Europeană, oamenii acestei societăți și utilajele pe care le au în dotare s-au implicat semnificativ în activitățile specifice de apărare a localităților din județul Tulcea împotriva inundațiilor. Forțele umane și mecanice ale firmei s-au implicat în salvarea de la dezastru a orașului Isaccea în 2006, când s-a rupt digul de la Dunăre.

Anul trecut, aceeași firmă a supraînălțat digul din satul tulcean Grindu și, astfel, a salvat mii de oameni de la dezastrul unor inundații care păreau iminente. Forțele specializate în ecologizări au apărat, de asemenea, satele Partizani, Crișan, Caraorman, Mila 23 şi Bălteni. Angajaţii au creat breșe la cordonul litoral pentru a evita inundațiile în orașul Sulina, au supraînălțat, de asemenea, drumul Tulcea-Pardina pentru a nu fi întreruptă circulația auto dinspre Tulcea spre satele de pe Brațul Chila.

A câștigat bătălia „Rostock”

Cartea de vizită a firmei Deltacons mai trebuie completată cu o altă acțiune spectaculoasă care se înscrie în marele său proiect de participare semnificativă la ecologizarea spațiului acvatic de la gurile Dunării. Specialiștii acestei societăți au fost implicaţi în acțiunea de ranfluare a epavei „Rostock” care a blocat aproape două decenii Canalul Sulina. Împreună cu scafandri din Olanda și SUA, oamenii acestei firme au scos, bucată cu bucată, corpul epavei ce zăcea pe fundul canalului în vecinătatea satului Partizani. Astfel, s-a redat circulației navale această cale de transport esențială pentru țara noastră și pentru celelalte țări dunărene.


Marius POPESCU

Categorii
Reportaj trimitere stanga (cu foto)

Roșia Montană, povestea vestigiilor salvate

Roșia Montană, povestea vestigiilor salvate

Almaşu Mare, Bucium, Brad, Băiţa şi lista ar putea continua. Ca şi la Roşia Montană, şi în aceste localităţi există galerii romane neprotejate, fără ca vreo organizaţie ecologistă să se preocupe însă de soarta lor.

Galeria romană Cătălina Monulești, monument istoric

Galeriile miniere de la Roşia Montană, datând din perioada romană, sunt unice în Europa, ba chiar şi în lume, şi ar trebui protejate, prin includerea lor în patrimoniul UNESCO. În esenţă, asta susţin contestatarii proiectului minier de la Roşia Montană (derulat de Roșia Montană Gold Corporation) în frunte cu fostul director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Ioan Piso.

„Avem cele mai impresionante galerii miniere din întreaga lume, in timp ce monumente mult mai modeste se afla în patrimoniul UNESCO. Aceste galerii sunt importante pentru istorie, deoarece în antichitate minele romane din Apuseni au fost principala sursă de aur pentru Imperiu, iar mai târziu, până la descoperirea Americii, au devenit cele mai importante din Europa. Ar fi obligaţia autorităţilor române să ceară trecerea lor sub protecţia UNESCO”, susţine Piso.

140 km. de galerii

Într-adevăr, la Roşia Montană au fost identificate până în momentul de faţă peste 140 km de galerii, dintre care şapte kilometri, prin adunarea tuturor fragmentelor discontinue, de maximum câteva sute de metri fiecare, au fost atribuite perioadei romane. Numeroşi versanţi ai Munţilor Apuseni prezenţi în jurul micii aşezări din judeţul Alba se prezintă privitorului ca nişte uriaşi faguri, piatra fiind străbătută de o puzderie de tunele, săpate de-a lungul secolelor de generaţii întregi de căutători de aur. Multe dintre aceste galerii nu diferă însă una faţă de cealaltă, fiind evident caracterul repetitiv.

În plus, unele galerii sunt inaccesibile sau nesigure. Numai pentru masivul Cârnic, costul de stabilizare şi punere în valoare a fost estimat la 150 milioane de euro. Apoi, va fi necesară o alocaţie anuală de aproximativ un milion de euro pentru întreţinerea acestor amenajări ale galeriilor miniere, bani pe care este greu de crezut că statul român îi va putea asigura.

Situri similare, lăsate în paragină

Cât despre unicitatea sitului, lucrurile sunt mai mult decât discutabile. La Almaşu Mare, Bucium (judeţul Alba), Brad sau Ruda-Barza (judeţul Hunedoara), alte zeci de kilometri de galerii romane similare, cu potenţial arheologic comparabil, sunt pur şi simplu uitate de autorităţi, fiind neprotejate şi deschise.

Statul român nu a investit nici un leu în protejarea acestor situri, dar nici nu a fost presat să facă acest lucru de arheologi, activişti ai organizaţiilor ecologiste sau de muzeografi. Peste galeria Petru şi Pavel de la Bucium sau peste Treptele romane de la Brad s-a aşternut tăcerea uitării.

Acestea sunt numai siturile din România similare ca încărcătură arheologică celor de la Roşia Montană. În Europa şi în Africa există 47 de situri asemănătoare celor din Munţii Apuseni. Printre acestea, vestul Britanniei (în sudul Ţării Galilor), Aquitania, din vestul Franţei, Tarraconensis, Lusitania, Baetica, din nord-vestul Spaniei şi Portugaliei, sau Aegyptus, situat în sud-estul Egiptului. Ba chiar şi în ţările din jurul României, ca Austria, Slovenia, Bosnia, Albania şi Bulgaria există situri de unde cândva s-a extras minereu aurifer, cum ar fi Noricum, Pannonia, Dalmatia sau Moesia Superior.

Ce va urma la Roşia Montană

Proiectul minier derulat la Roşia Montană de RMGC are o importantă componentă de patrimoniu, care vizează şi protejarea galeriilor, inclusiv a celor datând din perioada romană.

Galeriile romane şi sistemul de evacuare a apelor subterane din zona Păru Carpeni sunt în momentul de faţă în curs de cercetare şi urmează a fi amenajate pentru vizitare. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu zona protejată Piatra Corbului, pe o suprafaţă de 5,2 hectare, atât la suprafaţă cât şi în subteran.

Măsuri primare de protecţie au fost luate şi în zona protejată Tău Găuri, pe o suprafaţă de 2,5 hectare, unde monumentul funerar roman descoperit este în curs de restaurare, în scopul includerii lui în circuitul turistic.
De asemenea, Cariera Orlea va fi reabilitată integral, prin refacerea formei iniţiale. În ceea ce priveşte Cariera Cetate, aceasta va fi ecologizată şi umplută cu apă, în coformitate cu normele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM).

În fine, galeriile care vor fi afectate de proiectul minier vor fi reconstituite la scara 1:1 (replici în mărime naturală), totul în conformitate cu recomandările specialiştilor. Metoda construirii replicilor nu este nouă, ea fiind deja utilizată cu succes la Killhope, în Scoţia, la Lascaux şi Cosquer (Franţa), dar şi la Rio Tinto (Spania).

Cercetări arheologice

Încă din anul 2001, la Roşia Montană a fost iniţiat, prin ordin al Ministrului Culturii, Programul naţional de cercetare Alburnus Maior, în cadrul căruia s-au desfăşurat cercetări arheologice în toate zonele de impact ale proiectului minier. În urma acestor cercetări, au fost delimitate 13 situri arheologice.

Pe baza rezultatelor obţinute, au fost impuse zone de protecţie, iar monumentele sunt conservate in situ, modificându-se limitele stabilite iniţial pentru obiectivele industriale. Descărcarea de sarcină arheologică a fost propusă de specialişti independenţi, evaluată de Comisia Naţională de Arheologie, iar Ministerul Culturii a eliberat documentele pentru descoperirile cu caracter comun Daciei romane.

Până în prezent, Roşia Montană Gold Corporation a cheltuit peste 11 milioane de dolari pentru cercetarea şi conservarea patrimoniului cultural. La acest efort au participat 80 de cercetători (arheologi, restauratori, arhitecţi, istorici, etnografi, sociologi şi geologi), precum şi 300 de muncitori localnici în fiecare an.

La Eisenerz (Austria), turismul este posibil numai datorită minei și în paralel cu mina

Modelul austriac

O comunitate asemănătoare celei de la Roşia Montană se află în localitatea austriacă Eisenerz. Aici, turismul este posibil numai datorită minei şi în paralel cu mina. Moştenirea culturală şi patrimoniul industrial sunt puse în valoare şi aduc beneficii economice importante comunităţii locale.

La Eisenerz funcţionează o carieră de extragere a fierului, denumită Muntele de Pâine, de unde numai până în 2001 s-a realizat o producţie de 235 Mt. Potrivit evaluărilor specialiştilor, mina va fi închisă undeva între anii 2015 şi 2020. Până atunci, primăria localităţii doreşte conservarea peisajului actual, acesta fiind chiar principala atracţie turistică a oraşului, aşezare care datează din secolul XVIII.

Similitudinile cu Roşia Montană nu sunt puţine. La Eisenerz există mai multe clădiri clasate ca monument istoric, unele dintre ele fiind situate foarte aproape de exploatarea minieră actuală. În urmă cu nouă ani de zile, în contextul necesităţii de a continua mineritul la suprafaţă, în carieră, a fost pus în aplicare un plan de relocare a caselor şi familiilor din imediata apropiere a minei. Aceasta se poate vizita, pentru că a devenit principala atracţie a locului, fiind înregistraţi zilnic câteva sute de turişti.

În plus, în mica localitate austriacă se organizează concursuri sportive şi concerte. Pista de atletism are 12,5 km lungime. Anual, din vânzarea biletelor către turişti comunitatea încasează peste două milioane de euro.

La Almaşu Mare, Bucium (judeţul Alba), Brad sau Ruda-Barza (judeţul Hunedoara), zeci de kilometri de galerii romane similare cu cele de la Roșia Montană, cu potenţial arheologic comparabil, sunt pur şi simplu uitate, fiind neprotejate şi deschise.

Legalitatea primului certificat de urbanism al Proiectului Roșia Montană, confirmată irevocabil

Curtea de Apel Alba a respins  cererea de anulare a Certificatului de urbanism 68/2004, eliberat pentru Roșia Montană Gold Corporation de către Consiliul Județean Alba. Astfel este reiterată decizia Tribunalului Alba din luna iunie 2010. Cererea de anulare a fost introdusă de Asociația Alburnus Maior și de Centrul de Resurse Juridice.

Certificatul de urbanism 68/2004 a fost eliberat înainte de elaborarea studiului de impact asupra mediului pentru Proiectul Roșia Montană. Decizia – definitivă și irevocabilă – confirmă astfel validitatea și legalitatea documentului emis către RMGC.

„Ca urmare a succeselor consecutive în justiție și a reluării analizei raportului de evaluare a impactului asupra mediului, ne exprimăm încrederea că analiza va confirma faptul că Proiectul Roșia Montană a fost elaborat la cele mai înalte standarde internaționale, astfel încât să devină un model de operațiune minieră. Atât din punct de vedere tehnic, cât și din perspectiva dezvoltării comunității locale, mina de la Roșia Montană va fi un model pe care orice proiect minier ulterior îl va urma”, declară Dragoș Tănase, director general al RMGC.

Proiectul minier de la Roșia Montană va aduce peste  patru miliarde dolari americani în economia României, în mod nemijlocit, ceea ce va duce la o contribuție totală potențială la PIB de 19 miliarde dolari, incluzând efectele de multiplicare, conform estimărilor recente ale specialiștilor britanici de la Oxford Policy Management.

Proiectul va genera mii de locuri de muncă respectând legislația de mediu din România și Uniunea Europeană și contribuind, în același timp, la conservarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural.

Adrian BĂRBULESCU

Daniel POPA

Categorii
La zi Reportaj trimitere stanga (cu foto)

Regimul fiscal dur favorizează România în sectorul minier

Regimul fiscal dur favorizează România în sectorul minier

NU DOAR INFRASTRUCTURA DIN ROȘIA MONTANĂ ARE DE CÂȘTIGAT, CI ȘI CEA DIN ALBA IULIA. Cartierul nou-construit de către RMGC pentru roșienii care au ales să se mute la oraș are o infrastructură subterană modernă, se întinde pe 24 de hectare și a fost finalizat ca urmare a unei investiții de 32 milioane dolari

Este derizoriu sau, dimpotrivă, foarte mare beneficiul pe care-l poate obține statul român din derularea proiectului Roșia Montană? Deține statul o participație prea mică la capitalul companiei miniere? Detașându-se de contrele politice de la București, Timpul a încercat să găsească la experți internaționali răspunsurile la aceste întrebări.

Câștigă statul român suficient din proiectul Roșia Montană, sau beneficiile sunt mai degrabă infime, ținând cont de nivelul scăzut al fiscalității din țara noastră?

Nu puține au fost, de-a lungul anilor, vocile care au susținut cea de-a doua variantă, și anume că statul ar fi putut obține mult mai mult, atât sub formă de redevențe miniere, cât și printr-o participație mai mare la acest proiect față de cea deținută în momentul de față.

Dincolo de tot felul de organizații nonguvernamentale mai mult sau mai puțin avizate să se pronunțe asupra beneficiilor aduse bugetului statului, dar și cu privire la impactul asupra mediului, cel mai vehement contestatar al proiectului este însuși președintele Academiei Române, Ionel Haiduc.

„În calitate de acționar majoritar, după numărul de acțiuni, firma RMGC va obține 80% din profit. Proiectul fiind realizat într-o zonă declarată defavorizată, firma RMGC beneficiază de scutiri de impozite pe o perioadă de zece ani și reduceri la taxele vamale, astfel că va exporta aurul și argintul extras, practic, la prețul de cost”, susține președintele forului academic.

În opinia sa, statul român va beneficia de redevențe de exploatare în valoare de 2% din profit, ceea ce ar aduce anual în vistieria statului aproximativ 4,4 milioane dolari, „o sumă neînsemnată în comparație cu profitul firmei”.

În luările sale de poziție, Ionel Haiduc a susținut fără întrerupere că veniturile statului sunt derizorii și că singurele venituri certe pentru buget sunt impozitele care vor fi aplicate pe salariile celor ce vor lucra la exploatarea minieră din Munții Apuseni.

„Dacă beneficiile pentru firma RMGC sunt neîndoielnice, rezultă că beneficiile în favoarea Statului Român și ale comunității din zonă sunt minime, nesigure și discutabile”, concluzionează Haiduc în scrisoarea sa postată pe site-ul Academiei Române.

Videanu, canadienii și renegocierea

O altă controversă iscată în cei mai bine de zece ani de zile de când proiectul este în stand-by vizează participația statului în cadrul societății mixte Roșia Montană Gold Corporation.

Compania canadiană Gabriel Resources deține 80,46% din capitalul social al RMGC, în vreme ce statul român controlează 19,31% din acțiuni, prin compania Minvest Deva, iar alți acționari cumulează 0,23% din titluri.

Nici în legătură cu acest aspect nu au lipsit vocile care să susțină că statul român putea obține un procent mai mare, astfel încât să-și majoreze veniturile pe care le va putea obține atunci când exploatarea minieră va deveni profitabilă.

Nu numai contestatarii proiectului, ci și unii susținători ai acestuia au ridicat la un moment dat problema obținerii de către statul român a unei participații superioare celei existente în momentul de față, de nici 20%. Printre aceștia se numără și fostul ministru al Economiei Adriean Videanu.

„Intenția este de a renegocia deținerile statului român în acest proiect de îndată ce lucrurile avansează. Nu o să pot garanta că voi obține un anumit procent la renegociere. Doresc renegocierea în beneficiul statului român, în ideea de a avea și un cuvânt de spus în ceea ce înseamnă dezvoltarea acestui proiect”, spunea Videanu la finele anului trecut, în cadrul audierilor la comisiile parlamentare de specialitate.

Şi totuși, chiar atât de nesemnificative sunt beneficiile pe care ar putea să le obțină statul român o dată ce va fi deblocat proiectul de extragere a aurului de la Roșia Montană?

Sau ceea ce ar trebui să fie un proiect strict economic, bazat pe profit, s-a transformat în România într-un pretext de răfuială politică și de plătit polițe?

Opinia experților internaționali

SPECIALIST. James Otto, expert american în fiscalitate minier

În ceea ce privește fiscalitatea, lucrurile nu sunt atât de simple cum ar putea părea la prima vedere, luând în calcul numai redevențele datorate statului de către cei care dețin exploatarea minieră.

Neimplicat în contrele politice de la București, profesorul James Otto, expert recunoscut în fiscalitate minieră, a realizat o analiză comparativă asupra nivelului de impunere în domeniu aplicat de 29 de țări, printre care și România.

Concluzia studiului: țara noastră s-a plasat pe locul 25 din punctul de vedere al fiscalității, în ordine crescătoare.

Profesorul Otto a luat în calcul rata de impunere efectivă (ETR), care înglobează nu numai redevențele, ci și toate celelalte cheltuieli ocazionate de derularea proiectului, cum ar fi cele legate de construirea de infrastructuri publice (ca o formă de cheltuială publică suplimentară analogă impozitării proiectului) și care se ridică la nu mai puțin de 280 milioane dolari.

În studierea regimului fiscal din România, profesorul Otto a utilizat un model de mină de aur etalon, folosit de numeroase țări în proiecte de reformă a sectorului minier. Studiul comparativ detaliat a concluzionat fără urmă de îndoială că România are un regim fiscal foarte ridicat.

„Regimul fiscal statutar aplicabil sectorului minier din România nu este competitiv la nivel internațional. Țările care s-au bucurat de niveluri ridicate de investiții în sectorul minier și care sunt în general recunoscute pentru că obțin o cotă justă din veniturile fiscale derivate de obicei din minele de aur au o rată de impunere efectivă totală fără discount cuprinsă între 40% și 70%.”

Or, calculele profesorului au relevat că, pentru o mină medie sau standard care funcționează în România, rata de impunere efectivă ajunge la 72,8%, cifră care se află în afara intervalului de valori medii, poziționând România pe locul 25 în clasamentul celor 29 de țări analizate, unde locul întâi este ocupat de cel mai „prietenos” regim fiscal.

Profesorul Otto a analizat și deținerea gratuită de 19,3% pe care statul român o are la capitalul societății Roșia Montană Gold Corporation, situație pe care o consideră a fi „neobișnuită”.

Aceasta, deoarece majoritatea statelor nu participă ca parteneri la capitalul proiectelor miniere, iar cele care totuși fac acest lucru au participații de aproximativ 10%.

În acest context, dividendele plătite statului român pentru participația în proiectul Roșia Montană pot fi considerate ca o formă de „impozit suplimentar pe profit”, impozit colectat de la primul dolar distribuit sub formă de dividende, plăți preconizate să înceapă a fi făcute începând din al zecelea an de funcționare efectivă a exploatării.

Astfel, în vistieria statului urmează să mai intre aproximativ 390 milioane dolari.

Umbrelă pentru stat

Pe de altă parte, investitorul canadian își asumă niște riscuri care țin de prețul aurului pe plan mondial, de costurile de producție, care pot fi mai ridicate decât s-a estimat inițial, și de o posibilă rată de recuperare a mineralelor mai redusă. Riscuri pe care însă nu și le asumă și statul român, după cum punctează profesorul Otto.

„Într-un mod semnificativ, natura regimului fiscal din România, cu cote de impunere fixe, care nu au legătură cu prețurile sau marjele/profiturile, asigură că o cotă publică semnificativă din veniturile generate de proiect este protejată pentru guvern, iar interesul public este astfel asigurat și protejat de riscuri. Guvernul este la fel de protejat în cazul unor prețuri mai mari sau marje de profit mai bune”, explică autorul studiului.

Beneficii pentru comunitate

Dezvoltarea agenților economici locali și regionali ca urmare a achizițiilor ce urmează a fi făcute de RMGC, îmbunătățirea creșterii la un nivel mai general, deplasarea anumitor achiziții mai aproape de mină și diversificarea ulterioară a piețelor deservite de aceste firme ar trebui să întărească perspectivele dezvoltării durabile și creșterii locale și regionale.

Companiile locale ar putea să-și crească vânzările către gospodării cu 464 milioane dolari pe durata de viață a proiectului, se arată într-un studiu realizat de organizația neguvernamentală americană TechnoServe, care are experiență în proiecte similare proiectului Roșia Montană.

O altă concluzie a programului dezvoltat de această ONG, Supplier Engagement and Business Capacity Building Programme (Program de angajare a furnizorilor și construirea de capacități de afaceri), este că o parte din achizițiile necesare implementării proiectului pot fi făcute în România, suma putând urca până la 880 milioane dolari.

Banii europeni, un alt avantaj

Dincolo de alte avantaje, proiectul Roșia Montană oferă României șansa de a accesa fonduri structurale ale Uniunii Europene.

Proiectele din sectorul privat, cum este cel de la Roșia Montană, pot contribui în mod pertinent la îmbunătățirea ratei de absorbție, prin propunerea de proiecte calificate pentru finanțare europeană, legate direct de proiect, dar și prin sprijinirea autorităților în scopul valorificării oportunităților de accesare a fondurilor europene, prin încheierea de parteneriate în scopul aplicării capabilităților de management al proiectelor din sectorul privat în sprijinul altor inițiative ale sectorului public.

„Prețul aurului în lume la acest moment se află la un nivel-record. Dar chiar dacă prețul aurului va cunoaște scăderi semnificative, mina ar trebui să genereze venituri fiscale substanțiale, întrucât unele taxe și impozite nu se bazează pe profitabilitate. Dacă prețurile urcă, guvernul colectează mai mult. În ambele cazuri, statul colectează o cotă ridicată”, a declarat James Otto, expert american în fiscalitate minieră.

Adrian BĂRBULESCU

Daniel POPA

Categorii
Reportaj trimitere stanga (cu foto)

Roșia Montană, blestemul și binecuvântarea aurului

Roșia Montană, blestemul și binecuvântarea aurului

Sute de tone de aur, un munte de argint, câteva sute de destine și de povești umane. Aceasta este, în câteva atribute, povestea proiectului minier de exploatare a aurului și argintului propus de compania Gold Corporation la Roșia Montană.

PUSTIU. Cariera Cetate astăzi, neecologizată, în așteptarea unor vremuri mai bune

Dincolo de miza economică enormă a întregii afaceri și de protestele mai multor organizații de mediu la adresa acestui proiect, există o mulțime de aspecte privitoare la situația din Roșia Montană, prea puțin prezentate. Pe parcursul mai multor episoade, Timpul va încerca să descifreze fațetele acestui proiect minier de exploatare a aurului și argintului. Începem astăzi cu o prezentare succintă a aspectelor economice ale proiectului, așa cum este văzut de experți britanici și specialiști în domeniul minier, dar și de opozanții săi.

Peste 4 miliarde dolari SUA aduse în România

Proiectul de exploatare a aurului propus la Roșia Montană, susținut de RMGC, își propune să cheltuiască în România peste 4 miliarde dolari SUA, bani bineveniți în această perioadă de austeritate și de dezechilibre bugetare majore. Numai contribuția directă totală la bugetul de stat, mai precis plata de către companie a impozitelor, taxelor, dividendelor și redevențelor, este estimată la 1,72 miliarde dolari.

De asemenea, costurile de construcție plus cheltuielile angajate de Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) în perioada de exploatare și închidere a minei vor genera fluxuri financiare directe noi de cel puțin 1,96 miliarde dolari, pentru bunuri și servicii contractate din România. Dacă se adaugă și cheltuielile cu forța de muncă, se ajunge la suma de 2,25 miliarde dolari. Trăgând linie, în România investitorul va cheltui peste 4 miliarde dolari, o sumă reprezentând ea însăși aur curat pentru economia autohtonă.

De cealaltă parte, unul dintre oponenții proiectului de la Roșia Montană, Academia Română, consideră că mina de aur „nu reprezintă o lucrare de interes public în folosul economiei naționale, care să justifice efectele colaterale și riscurile asociate cu acesta” și, drept urmare, recomandă abandonarea proiectului. În opinia academicienilor, beneficiile economice sunt mult mai mici decât cele preconizate de investitor. „Beneficiul economic al statului român (rezultat din 2% din profit ca redevențe de exploatare, impozitele pe salarii, alte venituri indirecte) – evaluat de compania investitoare la circa 580 milioane dolari pentru perioada de 17 ani (adică 34 milioane/an) – este nesemnificativ în raport cu consecințele proiectului, ținând cont că valoarea aurului preconizat a se extrage depășește două miliarde de dolari”, se arată în declarația adoptată în 2004 de Adunarea Generală a membrilor Academiei Române, declarație care nu a fost actualizată până în prezent.

Trecând peste faptul că procentul de redevență invocat în raportul Academiei Române este de două ori mai mic decât cel real, minimizarea substratului economic făcută în raportul Academiei este demontată de experții britanici. „Deoarece ne aflăm într-un moment deosebit de dificil pentru economia României, contribuția proiectului la veniturile bugetului de stat și la crearea de locuri de muncă, precum și efectul asupra cursului de schimb valutar și asupra creșterii economice vor fi și mai semnificative decât se credea inițial”, susține Alan Roe, economist-șef la firma britanică de consultanță Oxford Policy Management.

Proiectul Roșia Montană este prevăzut a se realiza într-un interval de timp de 27 de ani, din care doi ani pentru faza de construcție, 16 pentru faza de exploatare propriu-zisă și alți nouă ani pentru închidere și dezafectare.

NOU. Cartierul Recea Alba Iulia construit de RMGC

În această perioadă se preconizează că se vor investi în proiect două miliarde de dolari și că se vor genera venituri de 7,5 miliarde dolari din vânzarea aurului, la un preț mediu de 900 dolari/uncia. La momentul publicării acestui articol, aurul are un preț de peste 1.300 dolari/ uncia.

Beneficii economice uriașe

Investitorul, deținător al licenței de concesiune pentru exploatare, avansează nu numai cifre, ci invocă și beneficiile pe care le-ar putea avea prin derularea proiectului agenții economici din România, furnizori de materiale și servicii pentru Roșia Montană, precum și angajații acestora, mii de persoane care vor putea duce o viață mai bună.

Algoritmul economic al multiplicării avantajelor proiectului de exploatare a aurului și argintului derulat la Roșia Montană este explicat în detaliu de experții britanici: „Proiectul va genera beneficii economice indirecte și induse substanțiale. Acestea sunt cunoscute drept «efecte de multiplicare» și decurg din cheltuielile directe inițiale realizate de proiect în România, cheltuieli care nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat proiectul. Printre exemple se numără achiziții realizate de RMGC de la furnizorii săi, care, la rândul lor, vor achiziționa de la alți furnizori și așa mai departe. În mod similar, RMGC și furnizorii succesivi angajează și remunerează și alte persoane, care astfel își suplimentează veniturile gospodăriei, venituri care vor fi apoi utilizate pentru cumpărarea de bunuri și servicii și așa mai departe”.

PARAGINĂ. Așa arată una dintre casele localnicilor

De altfel, efectele pozitive nu vor rămâne strict localizate, ci vor aduce beneficii întregii economii, mai susține Oxford Policy Management. „S-a estimat (factor de multiplicare 3) că efectul asupra achizițiilor directe de 1,96 miliarde dolari va genera un efect total asupra output-ului (direct plus indirect) de 5,88 miliarde dolari pe durata de viață a proiectului. În plus, creșterile indirecte ale output-ului industrial vor duce la plăți de impozite mai mari de către sectoarele productive din România.

În total, proiectul ar putea adăuga direct 6 miliarde dolari care se vor cumula la PIB-ul României și ar putea adăuga chiar 19 miliarde dolari dacă este combinat cu activitățile ulterioare ale furnizorilor și gospodăriilor.” Precizând că estimările au fost calculate la nivelul anului 2008, Alan Roe conchide: „Este important de reținut că veniturile guvernamentale și cheltuielile sociale ale proiectului reprezintă echivalentul a peste jumătate din veniturile generate de proiect”. Mai mult decât atât, beneficiile constând în venituri la buget generate de proiect au potențialul de a reduce deficitul fiscal al României (din 2008) cu peste 10%.

Mii de locuri de muncă

În spatele proiectului de la Roșia Montană nu stau cifrele seci, ci oamenii care vor avea de muncă și vor asigura cele necesare traiului familiilor lor. Cu toate acestea, reprezentanții Academiei Române sunt sceptici cu privire la efectele sociale preconizate ale proiectului: „Exploatarea proiectată pentru o perioadă de 17 ani nu reprezintă o soluție de dezvoltare durabilă, pe termen lung, problemele sociale și economice ale zonei rămânând nerezolvate sau agravându-se după această perioadă. Numărul locurilor de muncă în perioada operațională a exploatării (estimat la circa 300) este nesemnificativ în raport cu nevoile locale, care ar cere o soluție de durată, bazată pe resurse regenerabile”.

Pe de altă parte, experții britanici asociază proiectul cu creșteri semnificative ale oportunităților de ocupare a forței de muncă, pe toată durata de viață a minei. „Exploatarea minieră va crea 2.300 de locuri de muncă directe în România, în faza de construcție, și alte 880 în faza operațională. Se așteaptă ca efectele de multiplicare să ducă la o creștere a acestor cifre în industriile conexe din România, cu un factor cuprins între 3 și 5, în diferitele faze ale proiectului”, arată experții. Cu alte cuvinte, începerea activității extractive va contribui la reducerea șomajului în regiuni geografice întinse, întrucât și furnizorii din proiectul Roșia Montană vor avea nevoie de personal pentru a-și putea onora contractele.

COMPARAȚIE. Centrul comunei Roșia Montană în prezent (sus) și cum va arăta după restaurare

„Multe dintre aceste locuri de muncă vor fi create la nivel local și regional, furnizând oportunități de angajare bine plătite și contribuind astfel la creșterea nivelului de trai din zonă, care altfel s-ar confrunta în continuare cu șomajul”, mai spun specialiștii care au studiat proiectul.

Infrastructură europeană versus stagnare

Analiștii proiectului minier propus de RMGC au contabilizat și alte avantaje ale proiectului, în timp ce adversarii susțin că nu mineritul reprezintă viitorul acestei zone, ci turismul bazat pe tradițiile străvechi. De exemplu, Asociația Alburnus Maior, organizație nonguvernamentală înființată în anul 2000 la Roșia Montană pentru a lupta împotriva proiectului, arată că „prezența investitorilor canadieni în zonă a creat un curent defavorabil dezvoltării alternative mineritului, a activităților agroturistice, ecoturistice sau meșteșugărești tradiționale”.

Membrii asociației spun că economia locală ar putea crește datorită turismului, deoarece „Roșia Montană reprezintă, de fapt, o regiune cu renumite vestigii arheologice, tradiții și obiceiuri care fac parte din identitatea locului la fel de mult ca mineritul”.

De cealaltă parte, opinia experților britanici este tranșantă. Astfel, aceștia sunt de părere că proiectul va contribui la construirea și dezvoltarea infrastructurii în zonă, la reabilitarea ecologică a vechilor exploatări miniere abandonate, la restaurarea, întreținerea și punerea în valoare a obiectivelor de patrimoniu cultural. În plus, proiectul minier va stimula activitățile economice conexe în zonă.

Cronologie

• 1996 – După ce la mina de stat din Roșia Montană încep disponibilizările, compania Gabriel Resources, listată la Bursa din Toronto, își manifestă interesul de a continua exploatarea minieră în această zonă.

• 1997 – Este creată compania cu capital mixt EURO GOLD RESOURCES SA, în care acționari sunt Gabriel Resources și compania minieră de stat Minvest Deva; în 2000 compania își schimbă numele în Roșia Montană Gold Corporation (RMGC).

• 1999 – RMGC obține licența de concesiune pentru exploatarea minereurilor de aur și argint din perimetrul Roșia Montană.

• 2001 – RMGC începe realizarea studiilor necesare proiectului minier, care se actualizează permanent.

• 2007 – RMGC începe construcția noului cartier din Alba Iulia, Recea, pentru familiile din Roșia Montană care au ales să se mute la oraș. În 2009, 125 de familii se mută la Alba Iulia.

• 2010 – Circa 80% din locuitorii comunei nu au un loc de muncă.

Februarie 2010 – RMGC finalizează restaurarea primei case din centrul istoric al comunei Roșia Montană, cu funcție de expoziție permanentă a istoriei mineritului în zonă.

Daniel POPA

Adrian BĂRBULESCU

Categorii
Reportaj

Cătunul fără nume

Cătunul fără nume

Hodăile din Munții Lotrului, neatinse de trecerea timpului


SINGUR. Paraschiv Dumitru, zis Prăzaru, preferă să stea în hodaie, izolat, pentru că în sat lumea e rea

Sus, în Munții Lotrului, la peste nouă kilometri de Drumul European E81 și 800 de metri altitudine, se află un adevărat muzeu în aer liber, ce datează din perioade greu de definit în istorie.

Sunt hodăile din zona rurală a orașului Brezoi, pe dealurile ce țin de satele Călinești, Proieni și Vasilatu, la confruntarea culturală și geografică a Ardealului, Argeșului și Olteniei.

Este vorba de locuințe unicamerale, construite arhaic, ce datează de sute de ani, fără să fie atinse de trecerea vremii.

Astăzi, mulți le-au abandonat, dar se mai găsesc încă țărani încăpățânați care doresc să trăiască precum dacii liberi.
Pe Valea Oltului, între Râmnicu Vâlcea și Sibiu, se lasă un drum la stânga pe Valea Călineștiului, care duce spre micul orășel Brezoi.

Puțini sunt cei care au auzit că undeva sus pe munte sunt așezări umane conservate natural de sute de ani, care mai sunt locuite și astăzi. Este vorba de așa-numitele hodăi, locuințe mici construite inițial pentru șederi scurte ale localnicilor din zonă, care aveau acolo terenuri și animale.

Ridicate după o tehnică rudimentară, de obicei din pari împletiți cu nuiele lipite cu pământ, hodăile au devenit în timp locuințe stabile în cea mai mare parte a anului pentru proprietari. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hodăile au început să fie construite din bârne, având acoperiș de șiță.

Hodaia avea o singură încăpere, în colțul căreia se găsea o vatră pentru foc. Mai mulți entuziaști au încercat de-a lungul timpului datarea acestor așezări, însă urmele s-au pierdut departe în negura istoriei.

Lipsa drumului – conservant natural

Drumul către hodăi urmează în sus o parte din curgerea pârâului Călinești. După circa șase kilometri de asfalt și macadam, începe un urcuș care nu se poate realiza decât pe jos sau cu căruța. Trei kilometri de potecă de munte, abruptă pe alocuri, înseamnă singura cale de comunicație cu vechile hodăi ale sătenilor.

Drumul anevoios a fost, de fapt, factorul principal pentru care aceste construcții moștenite de la străbuni au rămas nealterate de timpurile moderne. Încovoiată, poteca ce șerpuiește mărginită de pădure ia simțitor altitudine, pentru ca la circa o oră de mers la pas să apară primele case.

CONDIȚII. De curent electric nu poate fi vorba. Singura legătură cu lumea este un aparat de radio vechi.

Înghesuite de sărăcia și neajunsurile timpurilor în care își au originea, micile construcții de lemn și pământ stau ascunse timid printre livezi și pășuni. Aici mai sunt circa 13 hodăi, o mică parte locuite.

Este ca un muzeu arhitectonic în natură, protejat de sălbăticie în inima Munților Lotrului.

Singur cu urșii

Nelu Petrescu are 72 de ani și în ultimii 20 a ales traiul străbunilor. Își face veacul într-o hodaie moștenită de la străbunici, veche de aproape 200 de ani.

VECINI. Cei doi amici au ajuns la concluzia că a fost un an bun pentru prune

Mai coboară de sărbători în casa lui din sat, acolo unde îl așteaptă fiul și soția. Stă într-o hodaie ca toate celelalte din zonă, care păstrează arhitectura și tehnica de construcții  probabil  din vremea dacilor. Are două încăperi: camera propriu-zisă, unde gătește, mănâncă și doarme, iar cea de a doua e un fel de hol mic la intrare, denumit celar.

Această a doua încăpere servește ca magazie,  cămară și loc de păstrare a hainelor. A renunțat la confortul casei sale din vatra Călineștiului pentru a avea grijă de terenul moștenit aici, cam patru hectare. Și greu se mai urnește la vale.

Are o viață simplă, care însă pentru el nu este monotonă:

VIZITĂ. Nelu Petrescu își cheamă vecinul la o țuică folosind toaca

„Am grijă de pomi, cresc porumb, adun otava, culeg fasolea și prunele, dau de mâncare la animale, cum să mă plictisesc aici, când eu nu-mi mai văd capul de treabă? Mai vin urși sau mistreți, dar îi sperii bătând în fiare. Azi, de exemplu, trebuie să scot fasolea din teci”, explică nea Nelu de sub pălăria neagră.

Toaca înlocuiește telefonul

Este mândru că se numără printre cei care încă mai folosesc hodaia ca locuință pe termen lung. O arată cu mândrie oricui îi trece pragul. Ca să intre în hodaie, urcă trei scări de lemn și dă ușa veche la o parte cu atenție.

JURNAL. Ca să le mai treacă timpul, locuitorii hodăilor țin un jurnal

Se dezvăluie privirilor celarul mic, cu pământ pe jos, și imediat ușa de la odaia de locuit, de circa cinci metri pătrați. Două paturi mici de lemn, înalte, acoperite cu pături colorate, o lampă și un felinar cu gaz atârnate de o bârnă din tavan, o masă și o plită mică alcătuiesc universul camerei care pare desprinsă din descrierea Bojdeucii lui Creangă.

Pe geamul mic cât două palme intră timid lumina zilei. Despre electricitate nu poate fi vorba. Singura legătură cu lumea este un aparat de radio vechi. Nea Nelu mai arde timpul singurătății de la hodaie ținând un jurnal întins pe mai multe caiete în ultimii 20 de ani.

Are patru căței, șase vaci, oi, pasări, dar multe dintre animale stau jos, în sat. Și mai are un vecin, pe nea Prăzaru, pe care-l cheamă la o țuică cu o toacă bisericească improvizată în pragul casei.

„Am renunțat la casa din vale ca să țin de dealul ăsta”

DORINȚĂ. Paraschiv Dumitru suferă de lipsa unei neveste

Paraschiv Dumitru, zis Prăzaru, doarme de prânz pe iarba din fața hodăii. Vaca a scăpat în porumb, găinile se plimbă libere prin curte, iar Prăzaru visează sforăind la o soție care să-i mai aline singurătatea.

Deocamdată doar nea Nelu și țuica îi fac timpul să treacă mai ușor. Și își pune speranțe mari în viitorul apropiat, pentru că anul acesta producția de prune este foarte bună. Are 65 de ani.

Se trezește buimac și ne bagă direct în casă. Aceeași cameră mică, cu două paturi. Taie o ceapă, slănină și o bucată de brânză proaspătă și ne împărtășește din viața de sihastru.

„Am venit aici de copil. Am avut și serviciu, dar am renunțat aproape de pensie și m-am mutat de tot, că altfel nu puteam ține de dealul ăsta. Jos în sat nu-mi place, e lumea rea. Eu aici mă simt bine. Dac-aș avea și o muiere, ar fi și mai bine.”

Din discuție reies două aspecte importante: nea Prăzaru suferă de lipsa unei neveste și de durerea unui dinte din față.

La plecare ne lăsăm spre vale, iar cei doi vecini de singurătate o iau spre o altă hodaie, mai sus. „Eu trăiesc cum vreau, iar alții cum pot”, conchide râzând nea Prăzaru.

Adrian Robert BĂLAN
Cornel VILĂU