Categorii
Reportaj

Cătunul fără nume

Cătunul fără nume

Hodăile din Munții Lotrului, neatinse de trecerea timpului


SINGUR. Paraschiv Dumitru, zis Prăzaru, preferă să stea în hodaie, izolat, pentru că în sat lumea e rea

Sus, în Munții Lotrului, la peste nouă kilometri de Drumul European E81 și 800 de metri altitudine, se află un adevărat muzeu în aer liber, ce datează din perioade greu de definit în istorie.

Sunt hodăile din zona rurală a orașului Brezoi, pe dealurile ce țin de satele Călinești, Proieni și Vasilatu, la confruntarea culturală și geografică a Ardealului, Argeșului și Olteniei.

Este vorba de locuințe unicamerale, construite arhaic, ce datează de sute de ani, fără să fie atinse de trecerea vremii.

Astăzi, mulți le-au abandonat, dar se mai găsesc încă țărani încăpățânați care doresc să trăiască precum dacii liberi.
Pe Valea Oltului, între Râmnicu Vâlcea și Sibiu, se lasă un drum la stânga pe Valea Călineștiului, care duce spre micul orășel Brezoi.

Puțini sunt cei care au auzit că undeva sus pe munte sunt așezări umane conservate natural de sute de ani, care mai sunt locuite și astăzi. Este vorba de așa-numitele hodăi, locuințe mici construite inițial pentru șederi scurte ale localnicilor din zonă, care aveau acolo terenuri și animale.

Ridicate după o tehnică rudimentară, de obicei din pari împletiți cu nuiele lipite cu pământ, hodăile au devenit în timp locuințe stabile în cea mai mare parte a anului pentru proprietari. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hodăile au început să fie construite din bârne, având acoperiș de șiță.

Hodaia avea o singură încăpere, în colțul căreia se găsea o vatră pentru foc. Mai mulți entuziaști au încercat de-a lungul timpului datarea acestor așezări, însă urmele s-au pierdut departe în negura istoriei.

Lipsa drumului – conservant natural

Drumul către hodăi urmează în sus o parte din curgerea pârâului Călinești. După circa șase kilometri de asfalt și macadam, începe un urcuș care nu se poate realiza decât pe jos sau cu căruța. Trei kilometri de potecă de munte, abruptă pe alocuri, înseamnă singura cale de comunicație cu vechile hodăi ale sătenilor.

Drumul anevoios a fost, de fapt, factorul principal pentru care aceste construcții moștenite de la străbuni au rămas nealterate de timpurile moderne. Încovoiată, poteca ce șerpuiește mărginită de pădure ia simțitor altitudine, pentru ca la circa o oră de mers la pas să apară primele case.

CONDIȚII. De curent electric nu poate fi vorba. Singura legătură cu lumea este un aparat de radio vechi.

Înghesuite de sărăcia și neajunsurile timpurilor în care își au originea, micile construcții de lemn și pământ stau ascunse timid printre livezi și pășuni. Aici mai sunt circa 13 hodăi, o mică parte locuite.

Este ca un muzeu arhitectonic în natură, protejat de sălbăticie în inima Munților Lotrului.

Singur cu urșii

Nelu Petrescu are 72 de ani și în ultimii 20 a ales traiul străbunilor. Își face veacul într-o hodaie moștenită de la străbunici, veche de aproape 200 de ani.

VECINI. Cei doi amici au ajuns la concluzia că a fost un an bun pentru prune

Mai coboară de sărbători în casa lui din sat, acolo unde îl așteaptă fiul și soția. Stă într-o hodaie ca toate celelalte din zonă, care păstrează arhitectura și tehnica de construcții  probabil  din vremea dacilor. Are două încăperi: camera propriu-zisă, unde gătește, mănâncă și doarme, iar cea de a doua e un fel de hol mic la intrare, denumit celar.

Această a doua încăpere servește ca magazie,  cămară și loc de păstrare a hainelor. A renunțat la confortul casei sale din vatra Călineștiului pentru a avea grijă de terenul moștenit aici, cam patru hectare. Și greu se mai urnește la vale.

Are o viață simplă, care însă pentru el nu este monotonă:

VIZITĂ. Nelu Petrescu își cheamă vecinul la o țuică folosind toaca

„Am grijă de pomi, cresc porumb, adun otava, culeg fasolea și prunele, dau de mâncare la animale, cum să mă plictisesc aici, când eu nu-mi mai văd capul de treabă? Mai vin urși sau mistreți, dar îi sperii bătând în fiare. Azi, de exemplu, trebuie să scot fasolea din teci”, explică nea Nelu de sub pălăria neagră.

Toaca înlocuiește telefonul

Este mândru că se numără printre cei care încă mai folosesc hodaia ca locuință pe termen lung. O arată cu mândrie oricui îi trece pragul. Ca să intre în hodaie, urcă trei scări de lemn și dă ușa veche la o parte cu atenție.

JURNAL. Ca să le mai treacă timpul, locuitorii hodăilor țin un jurnal

Se dezvăluie privirilor celarul mic, cu pământ pe jos, și imediat ușa de la odaia de locuit, de circa cinci metri pătrați. Două paturi mici de lemn, înalte, acoperite cu pături colorate, o lampă și un felinar cu gaz atârnate de o bârnă din tavan, o masă și o plită mică alcătuiesc universul camerei care pare desprinsă din descrierea Bojdeucii lui Creangă.

Pe geamul mic cât două palme intră timid lumina zilei. Despre electricitate nu poate fi vorba. Singura legătură cu lumea este un aparat de radio vechi. Nea Nelu mai arde timpul singurătății de la hodaie ținând un jurnal întins pe mai multe caiete în ultimii 20 de ani.

Are patru căței, șase vaci, oi, pasări, dar multe dintre animale stau jos, în sat. Și mai are un vecin, pe nea Prăzaru, pe care-l cheamă la o țuică cu o toacă bisericească improvizată în pragul casei.

„Am renunțat la casa din vale ca să țin de dealul ăsta”

DORINȚĂ. Paraschiv Dumitru suferă de lipsa unei neveste

Paraschiv Dumitru, zis Prăzaru, doarme de prânz pe iarba din fața hodăii. Vaca a scăpat în porumb, găinile se plimbă libere prin curte, iar Prăzaru visează sforăind la o soție care să-i mai aline singurătatea.

Deocamdată doar nea Nelu și țuica îi fac timpul să treacă mai ușor. Și își pune speranțe mari în viitorul apropiat, pentru că anul acesta producția de prune este foarte bună. Are 65 de ani.

Se trezește buimac și ne bagă direct în casă. Aceeași cameră mică, cu două paturi. Taie o ceapă, slănină și o bucată de brânză proaspătă și ne împărtășește din viața de sihastru.

„Am venit aici de copil. Am avut și serviciu, dar am renunțat aproape de pensie și m-am mutat de tot, că altfel nu puteam ține de dealul ăsta. Jos în sat nu-mi place, e lumea rea. Eu aici mă simt bine. Dac-aș avea și o muiere, ar fi și mai bine.”

Din discuție reies două aspecte importante: nea Prăzaru suferă de lipsa unei neveste și de durerea unui dinte din față.

La plecare ne lăsăm spre vale, iar cei doi vecini de singurătate o iau spre o altă hodaie, mai sus. „Eu trăiesc cum vreau, iar alții cum pot”, conchide râzând nea Prăzaru.

Adrian Robert BĂLAN
Cornel VILĂU