Categorii
Interviu trimitere dreapta

Catolicismul românesc contraatacă

Catolicismul românesc contraatacă

Interviu cu pr. Wilhelm Dancă realizat de Cristian Bădiliţă

Wilhelm Dancă este preot catolic, actualmente rector al Institutului teologic romano-catolic din Iaşi. Doctor al Universităţii Gregoriana din Roma. Între 1992 şi 1995 a lucrat la Radio Vatican.

A publicat 13 cărţi, printre care Definitio sacri, Editura Ars Longa, Iaşi, 1998; Bazele filozofice ale teologiei, Editura Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1999; Introducere în teologia fundamentală, Editura Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1999; Logica filozofică. Aristotel şi Toma de Aquino, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

Cristian Bădiliţă: Părinte Wilhelm Dancă, v-aş propune să începem cu „starea de fapt”. În România, ţară majoritar ortodoxă, Biserica romano-catolică e „minoritară”. Peste tot în lume, însă, în ochii celorlalte religii, creştinismul are un chip şi un nume catolic: papa de la Roma. Cum se simt catolicii români în România? Nu v-a bătut niciodată gândul să emigraţi într-o ţară unde sunteţi majoritari şi unde nu există riscul de a fi consideraţi drept „eretici”?

Wilhelm Dancă: M-am născut catolic român, în Moldova, şi am crescut având mereu conştiinţa că aparţin unei minorităţi religioase. Văd în această situaţie mâna Providenţei, care vrea prin mine să facă un bine, nu ştiu cui: minorităţii cărei îi aparţin sau majorităţii în mijlocul căreia trăiesc?

Ca tânăr catolic laic nu am simţit presiunea majorităţii ortodoxe, poate şi pentru că am stat vreo zece ani în Institutul Teologic Romano-Catolic de la Iaşi, unde influenţa ortodoxismului nu pătrundea. Dar, ca preot catolic, am întâlnit destul de mulţi ortodocşi cam răutăcioşi, ţâfnoşi sau prea plini de identitatea lor confesională, fie în rândurile laicilor, fie în cel al călugărilor şi al preoţilor.

Wilhelm Dancă

Opoziţia, împunsăturile, chiar dispreţul unor reprezentanţi ai majorităţii la adresa catolicului din faţa lor nu m-au descurajat, ci mi-au întărit convingerea că diversitatea este un factor de îmbogăţire şi, ca atare, trebuie cultivat.

Trăind în aceste împrejurări, am integrat modul de a fi minoritar, de aceea cred că nu m-aş simţi în largul meu într-o ţară majoritar catolică.

Şi apoi, orice mod de a fi catolic are nişte determinări. De exemplu, eu sunt catolic român; aici, într-adevăr, ordinea cuvintelor este importantă şi trebuie păstrată. Pot fi şi alţi catolici, dar sunt catolici italieni, catolici spanioli etc. Există o diferenţă şi între catolicii înşişi. Am avut ispita emigrării, dar asta s-a întâmplat înainte de 1989, iar motivele nu erau de ordin religios.

– Există un specific al catolicismului românesc faţă de cel occidental? Lăsăm deoparte Biserica greco-catolică, despre care am discutat deja cu alţi teologi. A influenţat ortodoxia prin ceva „spiritul” catolicismului autohton?

– În viaţa lor religioasă, catolicii români se remarcă printr-o participare conştientă şi deasă la sacramente. Se împărtăşesc deseori, dar nu primesc sfânta împărtăşanie, dacă mai întâi nu s-au spovedit. Participă în număr mare la liturghia duminicală, iar, în unele locuri, sunt destul de mulţi copii şi tineri care participă la liturghie şi în cursul săptămânii.

De asemenea, trebuie spus că participarea la celebrările liturgice este vie, dialogată şi deschisă spre mister prin promovarea muzicii sacre şi a practicilor devoţionale. În fine, legătura dintre preot şi comunitatea credincioşilor este strânsă, probabil şi pentru că în România nu sunt comunităţi catolice foarte mari. Mulţi parohi îşi cunosc enoriaşii pe nume, cu toate problemele lor, inclusiv cele materiale.

Ajutat de preoţii vicari, preotul paroh este garantul unităţii comunităţii parohiale. În parohii se simte un fel de căldură spirituală. Referitor la influenţa ortodoxiei, se poate spune că această influenţă se simte în atenţia pe care Biserica catolică din România o acordă cultului icoanelor, practicii postului şi muzicii sacre.

– Dumneavoastră unde vă simţiţi „mai” acasă, la Roma sau la Iaşi?

– Mă simt acasă şi la Roma, şi la Iaşi. Am jumătate de inimă la Roma, deşi nu am stat acolo decât doar vreo cinci ani. Dar la Roma am cunoscut pentru prima dată şi am trăit cu adevărat universalitatea sau catolicitatea Bisericii. Între 1991 şi 1996 am locuit în Colegiul englez şi în Casa generală a Fraţilor Şcolilor Creştine, ambele case internaţionale.

Am studiat la Universitatea Pontificală Gregoriana, unde puteam să văd atunci peste 3.500 de studenţi sosiţi din toată lumea; am lucrat la Radio Vatican, care avea vreo 45 de secţii cu transmisiuni în tot atâtea limbi şi dialecte; în week-end slujeam într-o parohie micuţă din Lazio, acolo întâlneam elemente ale credinţei catolice populare, Italia tradiţională. Apoi, ce să spun despre întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea, fie cele multe din cadrul concelebrărilor, fie cele puţine dar semnificative la nivel personal.

Adaug la această listă: oportunitatea de îmbogăţire sufletească oferită de atâtea biblioteci mari, de mari profesori, de muzeele, de bazilicile şi bisericile din Roma – gândiţi-vă, numai în Roma există peste 1250 de biserici, de la cele mici până la cele importante.

Ce spuneţi de harul acesta de trăi o vreme ca pe un fel de placă turnantă a lumii? Aşa a fost şi nu pot uita – Indimenticabile! Şi la Iaşi mă simt acasă, într-un anumit fel, pentru că aici am trăit şi lucrat mai bine de 25 de ani, ca student, profesor şi, acum, rector al Institutului Teologic Romano-Catolic.

De Iaşi şi de Institut mă leagă amintiri puternice, idealuri mari, ambiţii sfinte, dar şi momente de încercare şi amărăciunea unor bătălii pierdute. Aici am învăţat să câştig şi să pierd. Am fost cuprins deseori de melancolii moldoveneşti, dar nu m-au biruit, sper. Deo gratias!

– Aţi terminat teologia în timpul regimului comunist. Care era atmosfera? Cum funcţiona Institutul teologic atunci şi care erau legăturile cu Occidentul?

– Am stat la Institut zece ani şi tot timpul mi-a fost frig. Apoi, m-am temut mereu că Securitatea mă va da afară şi nu voi ajunge preot. Printre rudele mele era cineva care lucra la Securitate şi bunica mi-a spus că nu e prea bine că cel mai mare nepot să fie drac şi cel mai mic, adică eu, să devină sfânt; nu pot sta împreună, îmi zicea. Din perspectiva mea de student, legăturile cu Occidentul erau cvasi nule.

Auzeam câte ceva despre lumea occidentală de la profesori, citeam cărţi străine aduse pe ascuns, dar nu prea multe, vedeam când şi când câte un episcop sau preot străin care venea în vizită, ascultam posturi de radio în limbi străine şi cam atât. Trăiam din plin sentimentul că mă aflu într-o groapă fără ieşire. Nu credeam că lumea comunistă se va termina vreodată.

– De când datează rugăciunea rozariului, de care catolicii sunt foarte ataşaţi şi cum se practică ea?

– Rugăciunea a apărut în timpul Evului Mediu, ca imitaţie a unor gesturi de oferire a unor coroane de flori, prin care principii vasali îşi manifestau supunerea faţă de suveranii lor.

Creştinii au adoptat aceste gesturi de vasalitate în cinstea Mariei, oferindu-i o întreită „coroană de trandafiri”, adică de rugăciuni inspirate din Evanghelie, care evocă bucuria, durerile şi gloria Maicii Domnului în participarea la misterele vieţii lui Isus, fiul ei. O coroană de trandafiri (rosae, de aici rosarium), cuprinde 50 de Ave Maria sau „Bucură-te Maria”, o rugăciune specială adresată Sfintei Fecioare Maria.

O coroană de bucurie, de durere sau de slavă este împărţită în 5 mistere; ele sunt precedate, fiecare în parte, de proclamarea unui eveniment din viaţa lui Isus sau a Mariei, apoi urmează rugăciunea „Tatăl nostru”, 10 „Bucură-te Maria” şi o dată „Slavă Tatălui”…

Recent, Papa Ioan Paul al II-lea a introdus al patrulea set de mistere, şi anume misterele de lumină. Astfel, un rozariu complet cuprinde 20 de mistere. Această rugăciune este foarte mult preţuită şi practicată de poporul credincios, dar şi de teologi, preoţi, episcopi şi papi.

De exemplu, Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea spune coroana întreagă, de pe vremea lui, adică toate cele 15 mistere, începând cu cele de bucurie şi terminând cu cele de slavă. Papa Ioan Paul al II-lea avea tot timpul rozariul în mână.

Aşadar, rugăciunea rozariului este un rezumat al Evangheliilor, pe care fiii spirituali ai Mariei le contemplă singuri sau împreună cu alţii; prin această rugăciune, ei îi oferă lui Isus, Sfintei Treimi, prin Maica Domnului, coroanele de trandafiri ale misterelor mântuirii.

– De ce copiii mici nu se împărtăşesc şi ce este confirmarea?

– Din Catehismul Bisericii Catolice aflăm că, şi în trecut, şi astăzi, cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere creştină în mai multe etape. În funcţie de circumstanţe, acest drum poate fi străbătut repede sau lent.

Dar, în orice împrejurare, el trebuie să cuprindă câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului, primirea Evangheliei care să conducă la convertire, profesiunea de credinţă, Botezul, Confirmarea sau revărsarea Duhului Sfânt, Împărtăşirea sau accesul al Comuniunea euharistică. Iniţierea creştină a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor.

Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de celebrare a acestui sacrament, ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. În riturile orientale, iniţierea creştină a copiilor începe la Botez, urmată imediat de Mir şi de Euharistie, în timp ce în ritul latin ea se continuă timp de câţiva ani de cateheză, desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia, culme a iniţierii creştine.

Dacă este vorba de adulţi, în toate riturile latine şi orientale, iniţierea creştină începe de la intrarea în catehumenat şi atinge punctul culminant în celebrarea unitară a celor trei sacramente – Botezul, Mirul şi Euharistia.

Aşadar, separarea Mirului şi Euharistiei de Botez la copii, în ritul latin, urmăreşte dezvoltarea harului baptismal în creşterea persoanei prin ceea ce se numeşte catehumenatul postbaptismal, care poate însemna doi ani de pregătire a copiilor între 7 şi 9 ani pentru sacramentul Euharistiei şi un an de pregătire, după vârsta de 14 ani împliniţi, pentru primirea sacramentului Mirului. Odată cu Mirul se încheie drumul iniţierii creştine la cei care au primit Botezul în fragedă copilărie.

– Cum se poate cineva căsători catolic cu o femeie divorţată dacă nu se numeşte Salvador Dali? De ce nu se îngăduie divorţul? În ce condiţii se poate cineva recăsători religios?

– Să nu confundăm regula cu abuzul sau cu excepţia de la regulă. Divorţul este împotriva structurii fundamentale a iubirii dintre un bărbat şi o femeie, care comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei – impulsul trupului şi al instinctului, forţa sentimentului şi a afectivităţii, năzuinţa spiritului şi a voinţei.

Iubirea conjugală are în vedere o unitate profund personală, care depăşeşte unirea trupurilor şi conduce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet.

De aceea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi deschiderea spre viaţă. Această comuniune umană este întărită, purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită soţilor de sacramentul Căsătoriei.

Astăzi poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o altă fiinţă umană. Dar Biserica proclamă Vesta cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă, că soţii sunt părtaşi la această iubire, că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. În aceste condiţii, Biserica nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire dacă prima căsătorie era validă.

O nouă căsătorie religioasă este posibilă dacă se demonstrează că prima căsătorie a fost invalidă sau dacă una din părţi a decedat. Şi încă ceva, Biserica nu-i primeşte la sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi civil, deoarece situaţia lor contravine obiectiv legii lui Dumnezeu.

Dacă se căiesc că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă de Cristos şi dacă se angajează să trăiască în continenţă completă, atunci pot avea acces la comuniunea euharistică.

– O ultimă întrebare: credeţi că e un scenariu realist ca, la un viitor conclav, cardinalii să aleagă papă un ortodox?

– Cred nu în semnele exterioare, ci în cele interioare ale refacerii unităţii creştine, potrivit cuvântului lui Isus:

„Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl. Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul!” (Mc 13, 32). Cei care veghează la venirea Fiului Omului vor fi găsiţi în Biserica una, sfântă, catolică (katholike) şi apostolică!

Fragment dintr-un interviu publicat pe site-ul oglindanet.ro, revistă de informație și analiză cultural-religioasă coordonată de Cristian Bădiliță.

De asemenea, interviul complet face parte și dintr-o carte în curs de apariție, „Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăți despre marile tradiții creștine”, în curs de apariție la editura Vremea.

Categorii
Interviu trimitere stanga (cu foto)

INTERVIU EXCLUSIV: „Să iei atitudine e să începi să te salvezi”

INTERVIU EXCLUSIV: „Să iei atitudine e să începi să te salvezi”

Confesiuni literar-religioase cu Petru Popescu. Autor – Cristian Bădiliţă /

Cristian Bădiliţă: Dragă Petru, în România eşti cunoscut în primul rând pentru romanele Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei şi, mai recent, Supleantul, „drama romantică a unui tânăr scriitor confruntat cu tentaţia puterii şi cu atenţia fiicei dictatorului”, cum foarte apetisant apare scris pe coperta a IV-a. Eu am gustat, ca pe un rod împlinit, de maturitate scriitoricească, şi romanul Girl Mary, tradus în româneşte sub titlul Fata din Nazaret. Ce te-a determinat să scrii acest roman, care a fost declicul, ca să spun aşa, şi, apoi, etapele redactării lui?

Petru Popescu:
Fata din Nazaret mă bântuia de pe la 18 ani. Sincer, vroiam o istorie a nașterii misterioase scrisă din unghiul unei femei din carne și sânge, vie, și la momentul în viață când fetele bâzâie de hormoni. Ceea ce pare o interpretare foarte laică, dar de fapt nu e.

Creștinismul a rafinat un unic substrat de sinceritate sexuală, de care mă mir că nu se vorbește mai mult, pentru că el nu neagă credința, cea chiar tradițională, ci subliniază complexitatea unei culturi efectiv rafinate. Dar asta e teoria. În practică, iubirea imposibilă care e întotdeauna tema mea numărul 1, e tema și în Fata din Nazaret.

Maria mea e îndrăgostită de Iosif, care e incapabil sexual, se teme ea – iubire imposibilă deci. Maria e îndrăgostită de ideea maternității, și nu se concepe pe sine altfel decât mamă – însă cum, fără soț? În întâlnirea cu Dumnezeu, pe munte firește, Maria dă la iveală toate sentimentele erotic/divine pe care le-a simțit o fată crescută în epoca așteptării mesiei încarnate; și când Dumnezeu îi arata Mariei, iată, așa i-am făcut pe Adam și Eva, Maria se simte Eva.

PETRU POPESCU este un romancier, scenarist și realizator de filme american de origine română. În 1974 a acceptat o invitație din partea Universității din Iowa de a participa la un seminar internațional, ocazie cu care se hotărăște să nu se mai întoarcă în țară. Stabilit în SUA, s-a impus drept romancier și autor de scenarii ale unor filme realizate la Hollywood. Dintre romanele apărute în limba română cele mai importante sunt „Prins” (1969), „Dulce ca mierea e glonțul patriei” (1970), „Să crești într-un an cât alții într-o zi” (1973), „Sfârșitul bahic” (1974), „Copiii Domnului” (1974), „Înainte și după Edith” (1993, traducere în limba română), „În coasta lui Adam” (2003), „Urme în Timp” (2008, traducere în limba română), „Supleantul” (2009). FOTO Florin Eșanu

Nu știu dacă explic bine. Oamenii îndrăgostiți sunt ipso facto inocenți, și Maria rămâne inocentă și fermecătoare (se îndrăgostesc de ea și Iosif, și Aristobulus, și tânărul agent roman Pilat, și chiar și Dumnezeu!), ea însăși răspunzând iubirilor respective, numai în inimă uneori, dar întreagă de fiecare dată. Artistic, m-a tentat un roman „biblic” care să aibă sexualitate, dar să nu fie de fel tras de păr ori „murdar.”

– Eu cred că ai reuşit. Ce autori te-au marcat în tinereţe şi, de ce nu, mai târziu? Există un nume de prozator sau de poet la care te întorci mereu ca la un părinte literar?

– O, Doamne. Atâția. Într-o similaritate care pare improbabilă, de la Hemingway și Proust la Mihail Sebastian și William Styron, Bacovia, Umberto Eco, sunt mulți. Pe mulți îi recitesc des. L-am recitit pe Bacovia în gura mare, în românește, „pe când vâslind sosește-același corb…”, singur acasă într-o duminică, pe strada mea din Beverly Hills.

– Lecturile tale nu se limitează deloc la sfera literară sau istorică. Religia are o pondere semnificativă. Care sunt problemele religioase care te pasionează?

– Mă pasionează cum răspund oamenii care sunt ori se cred religioși la problemele morale. Direct spus, sunt buni cu semenii? Mă gândesc la cei „salvați” cum mă gândesc la cei bogați – au bani? Sunt darnici cu ei? Sunt zgârciți?

– Există scriitori importanţi fără această dimensiune a sacrului?

– Pot spune da, în sensul că toți marii scriitori o au, deși unii din ei se declară atei. Dar chiar scriitorii atei scriu despre moarte, despre relația cu părinții, și despre timp și memorie, acestea fiind cele mai mistice subiecte pe care mi le pot închipui. Despre Dumnezeu specific, nu e nevoie să-l strigi pe nume ca să-l știi și să-l ai.

– Cum interpretezi situaţia religioasă din România de azi în raport, pe de o parte, cu viaţa religioasă din America şi, pe de altă parte, în raport cu ce se întâmpla în anii 1960 în România?

– Viața religioasă din America e viața unei nații care n-a fost supusă la ocupație, ori la spionaj de la stat. Deci, creștinul american, care oricum e mai puțin intelectual decât europeanul, nu e confruntat de alții, ori de propriile-i amintiri, cu dilema: cum m-am purtat eu, să zicem, când mă înghesuia Securitatea și-mi cerea să-i fiu informator, ori mai rău?

Viața religioasă din România navighează în jurul unor mari pete de durere și de regret din istoria recentă, care deocamdată sunt nediscutate public, și firește neevocate în artă. (Dar nu-i niciodată prea târziu). România e departe să fi epuizat subiectul: cum am fost noi creștini… cu curaj sau fără, practicând iubirea și salvarea de aproape, sau nu? Fiindcă se tem să se judece ei pe ei, în fața oglinzii.

De aceea scapă din vedere că recuperarea simpatiei generațiilor mai noi, și iertarea de sine, ori de sus, nu se dau celor nesinceri. În clipa de față, mi se pare că există entuziasm pentru religie în România, dar recunoașterea sinceră a istoriei instituției ori interioare a fiecăruia încă nu există. E păcat. Să spui e să iei atitudine.

Să iei atitudine e să începi să te salvezi. În Sfârșit de Veac în București de Ion Marin Sadoveanu, există o superbă scenă a unui preot, nevoiaș, chinuit de greutăți, fără altă ieșire, care jură strâmb, și știe că o face. Chiar în timpul jurământului, se roagă să fie iertat: vezi-mă, Doamne, ce copleșit sunt… etc. (nu e iertat).

Dar formularea dilemei e făcută în nici măcar trei pagini, de un scriitor de acum aproape un veac. Sub comuniști, puținul care l-am putut face eu în această direcție a fost micul roman „galactionesc” Copiii Domnului. E despre cererea iertării, față de oameni și față de Dumnezeu, și despre dragostea imposibilă, firește.

A fost publicat în 100.000 exemplare în anul 1974. Personajul principal e un preot care sfârșește crucificat, dar recunoscând ce-a făcut. Dar nu cred că a fost citit doar pentru “șopârla politică.”

– În Prins apare la un moment dat un preot, un duhovnic, pe patul de suferinţă, care nu-l poate însă ajuta pe eroul cărţii. Cum ştim, el se sinucide până la urmă, nemaiputând îndura nu atât suferinţa (se ştie condamnat la moarte printr-o boală incurabilă), ci absurdul vieţii. Nimeni dintre cunoscuţii săi, inclusiv acest duhovnic, nu-i poate dezvălui sensul vieţii. Puţină lume cunoaşte amănuntele din biografia ta legată de religie.

Mi-ai spus cândva că bunicul tău a fost celebrul preot Tudor Popescu de la biserica Cuibul cu barză. Tocmai am recitit zilele acestea un extraordinar portret pe care i-l face Octavian Goga. L-ai cunoscut direct pe bunicul tău? Cum vezi mişcarea de la Cuibul cu barză din perioada interbelică?

– Mișcarea n-o cunosc bine. Pe bunicul l-am știut, eu și fratele meu geamăn, dar numai cât am fost copii de grădiniță. Apoi a murit. Educația mistică, întinzând fire de cunoaștere și simțire enorm de complexe în tot sufletul meu, mi s-a făcut în casa bunicului chiar dacă bunicul era prea bătrân ca să mă inițieze direct.

Mi s-a făcut prin bunica și prin fiicele ei, surorile tatei, niște ortodoxe atât de expresive și de grațioase în comportare, nu puteai să crezi cunoscându-le decât că ortodoxia era minunată ca un sat parfumat în care se aud clopote. Una, măritată cu un preot, se numea Maria.

Preotul a fugit trecând Dunărea înot și a ajuns preot român în USA (e evocat de mine în Întoarcerea).

– Care sunt amintirile pe plan religios din copilărie şi de mai târziu? Ce personaje ai cunoscut îndeaproape?

– Planul religios teoretic și obiceiurile practice se amestecau; sentimentul de naturalețe și nedogmatism era foarte plăcut. Crăciunul, fiindcă era neoficial sub comuniști, era o adevarată taină.

Paștele la fel. Nu era nimic materialist. Un cadou era un sacrificiu pentru punga cui îl dădea, deci era dat din inimă. Biserica din casă era cea care o descriu în toate cărțile mele, chiar și în Fata din Nazaret.

– Ai putea să dezvălui ceva din continuarea Fetei din Nazaret?

– Da, e poate cea mai bună carte a mea, și sper să am timpul și financiarul necesar să o continuu, pentru că o asemenea carte întotdeauna necesită o bătălie ca să-și gasească editura, chiar și aici în America.

Până semnează laude pe coperți Deepak Chopra, Jeff Syker, Wiesel și alți „mari”, Popescu „pe întuneric în singurătate //cu puterile abia ajutate (sic!)” face ce fac toți scriitorii adevărați. Se luptă să nu trădeze o carte pe care a vrut s-o scrie de ani și ani.

Și numai cititorii simt asta. Deci da, iubiții mei cititori, God willing, cu voia lui Dumnezeu, voi continua Fata din Nazaret.

Categorii
Cultura Interviu trimitere dreapta

Un „Hitlerkind” mai român decât românii

Un „Hitlerkind” mai român decât românii

,,Ceauşescu l-a copiat pe Hitler când a dat decretul din 1966. Directorul liceului era rusofil şi îmi zicea hitlerista”

Silvia Hilde Gheorghian  s-a născut la 21 iunie 1942, în  Germania nazistă. Mama plecase din România, în urma arestării tatălui său. Apoi, tatăl Silviei s-a întors în Germania la soţia şi la fiul său şi s-a născut  Silvia Hilde, în urma decretului dat de Hitler, prin care se interziceau chiuretajele. Mama sa, care avea 40 de ani şi un băiat în vârstă de 20 de ani, nu ar fi păstrat-o, dar a fost obligată, pentru că altfel, înfunda puşcăria. Silvia-Hilde este un adevărat hitlerkind.

Lăcrămioara Stoenescu: După cum se vede, n-aţi rămas în Germania, pentru că  părinţii au ales să se întoarcă în România.

S. H. Gh. : Da, am venit în 1947 în Bucureşti. Fratele meu a rămas în Germania, pentru că era deja învăţător şi nemţii aveau mare nevoie de cadre în învăţământ.Noi ne-am înapoiat în Falcău, comuna Brodina.

L. S. : Atunci vorbeaţi limba română?

S. H. Gh. : Nu, eu vorbeam numai germana, limba maternă, dar încet-încet, am învăţat româna de la copiii cu care mă jucam. La început, era tare amuzant, pentru că spuneam cele două denumiri, întâi în germană, apoi în română, ca de exemplu: ţucăr-zahar.

Copiii râdeau, se distrau şi îmi spuneau nemţoaica. Aşa mi se spune şi acum, când vorbesc la fel de bine ca ei româna, ba chiar le-am învăţat copiii româneşte, pentru că am fost învăţătoarea multora din sat.

L. S. Eraţi singura nemţoaică din clasă?

S. H. Gh. Eram singura nemţoaică din Germania, dar erau multe nemţoaice în clasa noastră, adică şvăboaice, născute în România. După 1990, au fost chemate de familiile lor în Germania, iar eu sunt singura rămasă în România. Satul Falcău aparţine de comuna Brodina şi este chiar la graniţa cu Ucraina.

Pe vremuri, era în raionul Rădăuţi. Atunci, tatăl meu lucra la Sovromlemn, o societate româno-rusă, sau mai degrabă invers, pentru că România exploata şi furniza lemn în Uniunea Sovietică.

L. S. În copilărie câţi nemţi erau?

S. H. Gh. Atunci, în sat erau o treime nemţi, dar vorbeau româneşte, iar românii ştiau nemţeşte. În sat se vorbea româneşte şi toţi trăiau în bună înţelegere, încât uitai că eşti neamţ sau român. Îi cunoşteai doar după nume că erau nemţi şi nimeni nu considera că i se îngrădesc drepurile şi libertăţile, că se fac discriminări de limbă sau de neam.

L. S. Aţi fost pionieră?

S. H. Gh. Da, şi utemistă. E drept că mult mai târziu. Am fost cam mult timp marginalizată, adică amânată până să fiu primită în organizaţia U.T.M (Uniunea Tineretului Muncitor)

L. S. Povestiţi-ne despre intrarea în U.T.M.

S. H. Gh. Toţi erau utemişti, numai eu făceam o notă aparte. Atunci, nu erau utemişti cei care nu învăţau bine. Îmi era ruşine că mă aflam în afara organizaţiei, dar până la urmă, m-au confirmat şi pe mine. Au ţinut o şedinţă  şi mi-au dat carnetul.

L. S. Cauza a fost originea etnică.

S.H. Gh. Aşa cred, pentru că alte motive nu aveau.

L. S. Unde aţi urmat liceul?

S. H. Gh. După ce am absolvit şapte clase elementare, cum era pe atunci, am dat examen de admitere la Liceul din Rădăuţi. Se dădea examen serios de admitere în liceu. Eu eram foarte bine pregătită. Am terminat liceul în 1960 şi apoi, am dat examen de maturitate, cum se spunea atunci examenului de bacalaureat.

L. S. Nu vi s-au făcut greutăţi la admitere?

S. H. Gh. Nu. Doar că directorul liceului era rusofil şi  îmi zicea ,,hitlerista.”

L. S. Dar era o discriminare gravă pentru un copil al unei  naţionalităţi conlocuitoare, nu? Ce simţeaţi atunci, sau vă spunea  în glumă?

S. H. Gh. Nu glumea deloc, dar cred că aşa îşi manifesta el ura faţă de nemţi.

L. S.  Probabil, erau destui care se manifestau astfel.

S. H. Gh. Dintre profesorii de la liceu era singurul.

L. S. Mai aveaţi colegi nemţi?

S. H. Gh. Da, însă acum, gândind cu mintea de om matur, cred că, deoarece nu se născuseră în Germania ca mine, el îi asimila cu românii, în timp ce eu eram considerată nemţoaică hitleristă.

L. S. Poate că directorul aflase că sunteţi un  ,,hitlerkind.

S. H. Gh. Se poate şi asta…

L. S. Antipatia era reciprocă?

S. H. Gh. Poate…

L. S. L-aţi întrebat de ce vă numea aşa?

S. H. Gh. Nu, pentru că era temut şi respectat.

L.S. Când vă numea astfel?

S. H. Gh. În careu, cu toţi elevii şi profesorii…

L. S.. Copiii erau încurajaţi să vă spună şi ei la fel?

S. H. Gh. Copiii îmi ziceau pe nume, mă respectau pentru că eram o colegă bună şi mă apreciau.

L. S. Dar directorul, nu. Ce materie preda?

S. H. Gh. Istoria.

L.S. Vă persecuta la materia lui?

S. H. Gh. N-aş putea spune. Doar că îmi spunea hitlerista. La început mi-am pus întrebarea de ce mă numeşte astfel, în faţa tuturor. M-am gândit că aşa trebuie. Treptat, m-am obişnuit cu acest apelativ şi mi-am impus să nu mă mai deranjeze.

L. S. Primeaţi scrisori de la fratele dumneavoastră?

S.H. Gh. Da. Deşi scrisorile erau cenzurate, trebuia să  spunem la primărie tot ce ne scria. Te simţeai rău, ca oaia neagră, dacă aveai frate în străinătate. Trebuia să declarăm  asta în autobiografie, la înscrierea în facultate şi în fiecare autobiografie cerută.

Silvia Hilde Gheorghian nu şi-a revăzut fratele decât după 20 de ani şi a plecat pentru prima dată în Germania de abia după revoluţie, pentru că nu avea copii să-i lase gaj în ţară.

Au plecat totuşi tatăl şi soţul său, pentru că, neştiind germana nu ar fi putut rămâne acolo. Deşi după revoluţie au plecat toţi şvabii în Germania, Silvia Hilde Gheorghian a rămas în România, să înveţe carte pe copiii românilor.

A fost învăţătoare în sat până a ieşit la pensie, chiar dacă a trebuit să străbată şapte kilometri, prin pădure, pe timp de vară sau iarnă.

Cu toate acestea, nu ar fi conceput să aibă altă profesie, pentru că i se pare cea mai nobilă, iar în viaţă, aşa cum mărturiseşte ea însăşi: ,,Trebuie să-ţi placă ce faci. Nu contează banii. Totul este să munceşti cu drag, iar eu am iubit copiii foarte mult.”

L.S. Cum vă simţiţi acum ca pensionară, după ce toată viaţa aţi fost activă?

S.H.Gh: Eu cred că şi la pensie poţi fi util. Acum, fac voluntariat la o fundaţie nonprofit a elveţienilor, numită ,, Rumanien Hilfe Wegestteten”, (,,Wegestteten ajută România.”)

L. S. Nu mai exista nimeni care să poată face asta?
S.H.Gh. Aşa s-a întâmplat. Elveţienii au cumpărat dispensarul care era o ruină. Acolo, îşi făcuseră adăpost câinii, pentru că nu existau uşi şi ferestre la încăperi. Elveţienii din fundaţie vin pe rând.

Este o echipă a formată din oameni de diferite profesii, medici stomatologi, medici generalişti, oftalmologi. Oricine vrea poate să coopereze cu ei, cu ceea ce pot face pentru oamenii care au nevoie de ajutor.

Acum, au renovat dispensarul i-au pus termopane, duşumele, l-au dotat cu instalaţii sanitare, cabinete şi  tot ce este necesar pentru un dispensar modernizat.

Fundaţia ajută văduvele cu alimente, îmbrăcăminte sau cu bani. De asemenea ajută căminele de bătrâni din Rădăuţi, Căminul de Psihiatrie, pe cei care au suferit de pe urma inundaţiilor etc.

L. S. Ce acţiuni s-au întreprins?

S.H. Gh. S-au dotat şcolile, sponsorizează studenţii şi elevii la şcoli şi facultăţi, le cumpără haine, laptopuri etc.

L. S. În ce an s-a înfiinţat fundaţia?

S.H. Gh. Fundaţia s-a înfiinţat la 6 decembrie 1999. De curând am serbat 10 ani. Pe 6 decembrie 2009, a participat şi ambasadorul României în Elveţia. Am stat la aceeaşi masă.

L. S. Cum v-aţi simţit când aţi stat la aceeaşi masă, ca preşedintă a Fundaţiei?

S.H.Gh. Eu am vorbit cu ei şi le-am prezentat activitatea noastră, fiind omul care verifică totul, pentru că toate trec prin mâna mea.

L. S. Sunteţi foarte modestă şi, cu educaţia dumneavoastră nemţească, bănuiesc ce rigoare aţi introdus, ce ordine şi curăţenie, câtă corectitudine trebuie să fie în acte şi rapoarte, încât se vede ca într-o oglindă totul..

S.H. Gh. Mă bucur că v-am făcut o bună impresie.

L. S. Câteodată nu-ţi trebuie prea mult să cunoşti un om. Dar cum v-aţi schimbat astfel viaţa, tocmai când alții se plictisesc şi îşi plâng de milă,  că nimeni nu mai are nevoie de ei?

S.H.Gh. Uitaţi care a fost povestea acestei Fundaţii. O doamnă din Elveţia vrut să viziteze mânăstirile din Nordul Moldovei. A organizat un transport de alimente şi s-a dus la Putna. Însă, drumul se bifurcă între Putna şi zona noastră. A ajuns din greşeală în Straja.

L. S. Înseamnă că aici a vrut Dumnezeu.

S. H. Gh. Da. A mers la Primărie şi a împărţit pachetele. Apoi, a înnoptat la o familie de penticostali. Însă, aceştia nu intră în mănăstire. Atunci, primarul m-a chemat pe mine. Am mers cu maşina care a adus ajutoare şi am făcut un tur de mânăstiri.

S-au vizitat mânăstirile Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Dragomirna. La sfârşitul zilei, m-au întrebat cât costă. Eu am spus că a fost bucuria mea. Pe elveţieni i-a încântat că nu am cerut bani.

L. S.. Eraţi omul potrivit la locul potrivit.

S. H. Gh. În al doilea an, m-au chemat din nou. Au vizitat şcoala, au văzut condiţiile precare în care aceasta funcţiona,  Au trimis într-o noapte un transport cu bănci noi.

Eu am luat muncitori de la fabrică şi am dus băncile în şcoală. A doua zi, când au venit învăţătorii, au crezut că au nimerit într-o şcoală străină. De Crăciun, copiii din sat au primit cinci-şase mii de pachete cu rechizite şcolare de la copiii din Elveţia.

L. S.  Aveţi mari satisfacţii la vârsta aceasta. V-aţi găsit, într-adevăr, cea mai frumoasă ocupaţie.

S.H.Gh. Îmi place să fiu activă. Sunt şi recompensată din când în când cu câte o excursie ca bonus. O dată sau de două ori pe an, plec în Elveţia, în schimb de experienţă.

L.S. Aveţi o bătrâneţe frumoasă!

S. H. Gh. Poate este o recompensă, pentru că n-am ştiut să-mi apreciez  tinereţea.

L. S. Ce sfat le-ar da tinerilor, o fostă ,,hitleristă”, ca să parafrazăm pe directorul şcolii, care v-a dat această poreclă?

S.H.Gh. O să vă miraţi, dar eu, o nemţoaică, le spun să rămână aici.

L. S. Într-adevăr, e incredibil că le daţi acest sfat tocmai dumneavoastră, dar având în vedere că aţi fi putut pleca definitiv după revoluţie şi nu aţi făcut-o, eu vă consider mai româncă decât una adevărată.

S. H. Gh. Şi nu numai atât. Îi sfătuiesc să muncească, să pună suflet în tot ce fac, pentru că România este acum o ţară europeană şi trebuie să fie ca şi celelalte ţări din Uniunea Europeană, cu nimic mai prejos.

Aşa au început şi Spania şi Portugalia şi, după mai mulţi ani de muncă, uitaţi unde au ajuns muncind, nu au aşteptând să le facă alţii treaba lor. Atâta vreme cât nu ne implicăm noi, nu vom reuşi să facem nimic. Aşa că trebuie să muncim, ca să fim ca celelalte ţări la care râvnim.

L. S. Dar pentru asta, trebuie să li se dea şi modele din partea celor care ne conduc. Dumneavoastră cred că puteţi fi unul din modelele lor, deşi sunteţi doar o simplă  pensionară.

S.H.Gh. Vreau să le mai atrag atenţia că, plecând, ajută la prosperitatea altor ţări, or ei în primul rând trebuie să-şi ajute ţara lor să devină prosperă. Medicii care pleacă acum în număr mare vor o viaţă mai bună. Dar cei mai buni medici trebuie să fie aici, în România.

La asta trebuie să mai reflecteze ei. Nu trebuie să se gândească doar la prezent şi numai la persoana lor, ci şi la viitorul ţării. Dacă se va extinde acest exod al medicilor, ce se va întâmpla cu România? Va rămâne o ţară de oameni bolnavi şi fără medici?

Vrea cineva lucrul acesta? Îi invit pe toţi cei care sunt pe cale de a părăsi ţara să mediteze profund la ceea ce fac. Azi câştigă mai puţin, dar sigur că mâine vor primi ceea ce merită, dacă vom pune toţi umărul pentru prosperitatea ţării.

L.S. Sunteţi foarte optimistă, doamna Silvia Hilde Gheorghian.

S. H. Gh. Sunt de un optimism incurabil. Aşa am fost o viaţă întreagă şi nu mă pot schimba.


Lăcrămioara STOENESCU

Categorii
Interviu trimitere dreapta

Deportare: „Şi eu am fost în Bărăgan”

Deportare: „Şi eu am fost în Bărăgan”

Desen de Veluda

,,De-acum, câmpul era casa noastră. Mult timp am dormit sub cerul liber. Aveam stelele deasupra capului şi le număram înainte de a adormi.”

Silvia Păunel Roşu nu a fost în Arcadia, cum poate v-aţi închipuit, ci deportată în Bărăgan, în cumplita noapte de Rusalii din 18 iunie a anului 1951, la vârsta de 15 ani. Atunci, 40.000 de bănăţeni au fost deportaţi şi au trăit în condiţii inumane, la limita subzistenței.

Toamna au terminat de construit ,,case” improvizate din chirpici şi acoperite cu stuf din baltă, în aşezarea întemeiată de ei, numită Satul Nou, la 5 kilometri de Călăraşi.

Au stat cu domiciliu forţat, adică fără a avea voie să părăsească satul, până la 26 martie 1956, când au primit ordin să se întoarcă acasă.

Lăcrămioara Stoenescu: Doamnă Silvia Păunel Roşu, am trăit amândouă în copilărie drama deportării, numai că dumneavoastră aţi fost trimisă cu familia, nu în nordul ţării, ca mine, ci în Bărăgan, în condiţii care întrec orice imaginaţie. Povestiţi-ne despre noaptea de 18 iunie 1951.

Silvia Roşu: A fost o noapte de pomină acea noapte de Rusalii, deşi noi eram o familie religioasă şi o consideram o mare sărbătoare creştină. Atunci eram singure, eu, mama şi sora mea, pentru că tata se afla în alt sat, unde profesa ca învăţător.

Lui i se interzisese atunci intrarea în satul Devesel. Eu aveam 15 ani şi abia terminasem şapte clase. Reuşisem ,,fără loc” la Liceul Pedagogic, după formula ştiută pentru respingerea fiilor de chiaburi sau de alte categorii defavorizate atunci.

Eram acasă cu sora mai mare ca mine cu patru ani şi cu mama care avea atunci peste 42 de ani. Ne-am pomenit în casă cu nişte oameni îmbrăcaţi civil, care ne-au spus să încărcăm repede câteva lucruri în camioneta care era în curte, pentru că trebuie să mergem până la marginea satului. Acolo ne-am întâlnit şi cu ceilalţi săteni care plecaseră înaintea noastră.

Am luat şi noi câte ceva din casă: nişte perne, un pat, un covor, câteva lucruri de îmbrăcăminte, maşina de gătit, o găleată, cratiţe şi oale. De fapt, sora mea le-a încărcat, pentru că mama se pierduse cu totul.

L.S.: V-au spus de ce trebuie să plecaţi?

S.R.: Nu ne-a dat nimeni nici o explicaţie.

L.S.:  Eraţi consideraţi chiaburi?

S.R.: Da, aveam pământ, deşi pământul era al mamei, dat de zestre. Fuseseră trei fraţi. Cei doi fraţi ai mamei muriseră, iar pământul a rămas tot al ei. O parte din el se afla la tata mare, în satul Gogoşu.

Mai aveam şi o casă foarte mare, din care rechiziţionaseră pentru DCA două camere, un pătul şi o bucătărie mare de vară.

Deşi tata cedase tot pământul statului, încât nu a fost deportat, pe noi ne-au trimis totuşi în deportare.

L.S.: Care au fost criteriile după care v-au deportat?

S.R.: Nu cred că au existat nişte criterii. Erau deportaţi cei pe care aveau pică primarul şi notarul. Se întocmise o listă, dar alături de chiaburi se aflau şi oameni fără pământ. Cel care făcuse lista a fost trecut şi el ultimul, dar numai după ce a plecat. A mers şi el cu noi în deportare.

L.S.: Cine erau cei proscrişi?

S.R.: Cei care aveau duşmani, iar pe noi ne duşmăneau comuniştii din sat. Să ştiţi că la comunişti trecuseră şi unii mai înstăriţi.

L.S.: Câţi oameni au fost deportaţi atunci?

S.R.: Vreo 30 de familii, dacă nu mai multe. Ei au fost lăsaţi să-şi ia carele cu boi, căruţele cu cai, numai pe noi nu ne-au lăsat şi am plecat cu camioneta, fără să avem voie să luăm măcar un cal.

L.S.: Unde v-au dus?

S.R.: Lucrurile le-au încărcat în care şi au fost duse la marginea satului şi de acolo până în gara  din Şimian, unde ne-am urcat în tren.

L.S.: Bineînţeles, în tren de vite cu paie pe jos, cum am mers şi noi. Câţi aţi mers într-un vagon?

S.R.: Aşa a fost. În vagon eram noi şi încă o familie.

L.S.: Aţi avut ce mânca?

S.R.: Nu ne-am luat nimic de mâncare. Nu ne-au lăsat să ne luăm păsările, nici măcar una. Am avut doar un pachet pe care ni-l dăduse unchiul nostru.

L.S.: Trenul oprea în gări?

S.R.: Trenul a oprit în toate gările. Oamenii ne aşteptau cu ceai cald şi cu lapte. Noaptea, trenul era trimis pe linie moartă, să treacă celelalte trenuri personale sau accelerate. Am mers aşa trei zile şi trei nopţi până în gara din Călăraşi.

Deportaţii erau de baştină din satul Devesel, Malovăţ şi din alte sate dinspre munte, dar şi din împrejurimile Severinului şi din Severin. Erau bogaţi, dar şi oameni săraci. Nu erau numai, bănăţeni, ci şi basarabeni şi bucovineni, stabiliţi în aceste sate.

Din Călăraşi au fost transportaţi cu căruţele şi duşi până la un teren al fermei Vasilescu Vasia. Pe marginea şoselei se aflau parcele mici, marcate cu moviliţe de pământ. Fiecăruia i s-a dat câte o parcelă. La început, s-au dat din lanul de porumb.

Apoi, s-au terminat şi li s-au dat unele într-un lan de grâu. Toate aveau aceleași dimensiuni. Toţi deportaţii au dormit sub cerul liber şi au stat sub arşiţa soarelui de Bărăgan. Apă li se aducea în butoaie şi li se împărţea cu economie.

Toamna, au terminat de construit ,,case” din chirpici şi s-au mutat în ele. Chirpiciul se făcea din pământ şi pleavă de paie amestecate cu apă, călcate în picioare, şi se turna într-o formă pentru a se usca la soare. Conţinutul se solidifica şi devenea cărămidă.

Pentru a-şi putea construi o astfel de casă, Silvia Păunel Roşu, sora şi mama au ajutat, la rândul lor, la ridicarea altor şase case.

Apoi, au trecut  peste Borcea pe bac, pe malul celălalt, şi au tăiat stuf până au umplut un car. Au cărat vreo şase care, ca să li se da şi lor stuf pentru acoperiş. Pentru că a prins-o o ploaie torenţială, Silvia s-a îmbolnăvit, încât n-a mai putut merge pe picioare mult timp.

Prin munca voluntară a sătenilor deportaţi, s-au ridicat primăria şi, pe rând, cooperativa, dispensarul, miliţia şi o şcoală cu clasele I-IV, deoarece copiii de şcoală generală nu aveau voie să frecventeze cursurile.

Apoi, deportaţii au muncit la fermă, pe un salariu de mizerie. Acest sat înfiinţat prin munca deportaţilor a primit numele de Satul Nou.

L.S.: Tata a rămas în Banat?

S.R.: Nu, a venit să ne vadă. Era în iarna anului 1951. Luasem puţini bănuţi. Cumpărasem de la Cooperativă pâine, zahăr şi marmeladă. Veneau sărbătorile. Era primul Crăciun fără tata. Când ne-a vizitat, tata ne-a povestit că s-a dus la bunici de Crăciun, a făcut un pachet, dar nu i s-a dat voie să intre în sat. Atunci, a aranjat cu mecanicul trenului să-l lase în apropierea satului.

L.S.: Deci aţi făcut Crăciunul împreună.

S.R.: Nu, pentru că el nu a găsit satul. A bântuit pe câmp şi a lăsat geamantanul acolo, a pus un semn şi a plecat pe jos, până a descoperit satul. Dar asta a fost abia a doua zi de Crăciun. Prima zi ne-a căutat. A umblat şi toată noaptea, iar spre ziuă a nimerit intrarea în sat.

De aceea am spus că am trăit ca şi dumneavoastră,  aceeaşi poveste tristă a unui Crăciun fără tata. A doua zi, a bătut la o casă şi cineva i-a spus unde stăm. De la intrarea în sat, spre linia ferată, până la noi mai erau vreo opt sute de metri, dar aşa s-a întâmplat atunci, să nu ne găsească.

L.S.: Fatalitate, cum ar fi zis Caragiale… Cred că întâlnirea a fost emoţionantă.

S.R.: Desigur. Apoi, tata s-a întors la post, dar, după un an şi ceva, pe la sfârşitul anului 1952, şi-a dat demisia din învăţământ şi a venit la noi.

L.S.: Adică s-a autodeportat?

S.R.: Cam aşa ceva. Ar fi venit imediat, dar la început n-au vrut să-l lase să plece din învăţământ, pentru că era un învăţător bun. A plecat mai târziu, dar cu mare  greutate.

L.S.: Unde a muncit tata?

S.R.: A intrat ca paznic la şantierul de construcţii de la marginea Călăraşului. El mai avea şi sarcina să ridice pâinea muncitorilor de pe şantier. Ne mai aducea şi nouă.

Pâinea dublă neagră o tăiam felii, o udam cu apă, o prăjeam pe tabla maşinii de gătit, pe care o luase sora mea de acasă, şi, astfel, o mâncam. Ni se părea mai gustoasă.

Deşi aproape un copil, Silvia Păunel Roşu a lucrat la fermă, la bumbac, pentru o sumă derizorie care acoperea doar plata cantinei, rămânându-i numai câţiva lei. Era voinică şi săpa câte două rânduri odată.

Depăşea norma şi mai lucra şi pentru mama şi sora sa. Apoi, s-a angajat la răsadniţa fermei. Acolo lucrau şi muncitorii. Făceau straturi, unde se semănau răsaduri, şi aveau grijă să crească mari pentru a le planta în grădina fermei ,,Vasilescu Vasia”, în baltă, peste Braţul Borcea.

Acolo erau în echipă 8-10 fete. Silvia Păunel Roşu a lucrat peste doi ani, cam până la jumătatea anului 1953. Apoi, a trecut împreună cu sora sa şi cu alte fete la ferma de păsări, unde a muncit până la plecarea acasă.

Creşteau raţe kaki-kambel în padocuri. Padocurile erau nişte clădiri în care fiecare îngrijitor avea sub supraveghere vreo şase sute de raţe. Se creştea puietul, adică răţuştele, până se acoperea cu pene.

L.S.: Aţi fost în Bărăgan şi când a murit Stalin, în acel martie 1953?

S.R.: Da. La moartea lui Stalin s-a făcut un miting la miliţie sau la primărie, nu mai reţin, că se aflau toate într-un careu. Îmi amintesc că ne-a vorbit cineva despre acest eveniment.

L.S.: De frică, sau poate pentru că era aşa de îndoctrinată, lumea îl plângea pe ,,tătucul Stalin”?

S.R.: Cine să-l plângă, după câte pătimiserăm din cauza lui? Eram vesele, pentru că speram să plecăm mai repede acasă.

L.S.: Dar n-a fost aşa.

Domiciliul obligatoriu li s-a retras abia pe 26 martie 1956, când deportaţii au fost anunţaţi de Miliţie că sunt liberi şi pot pleca acasă. Au călătorit tot cu trenul de vite. Familia Silviei Păunel Roşu s-a oprit în sat la bunici.

Casa din faţă le-a fost rechiziţionată de armată, încât nu mai aveau decât două camere. Bunicul ei locuia într-o cameră, iar unchiul şi mătuşa în camera unde era bucătăria.

Femeile au dormit toate trei cu bunicul, iar tatăl pe podul magaziei, în nişte cojoace de-ale bunicului. Deşi mai aveau o proprietate nelocuită, peste drum, nu au avut voie să locuiască acolo. Aşa că tatăl său a locuit mult timp pe podul magaziei.

L.S.: Cum aţi reuşit să intraţi în posesia casei?

S.R.: După două săptămâni, tata nu rezolvase nimic. Atunci, a trimis o telegramă la minister, cu răspuns plătit, în care a prezentat situaţia noastră. Până seara, a venit răspunsul la raionul Vânju Mare.

Numai atunci cei de la raion şi cei de la primăria noastră au venit urgent la noi şi ne-au dat casa, care se afla într-o mizerie oarbă, mai ales bucătăria, unde fusese carcera  militarilor.

L.S.: V-aţi pierdut cei mai frumoşi ani ai tinereţii în deportarea din Bărăgan. Nimeni nu vi-i mai poate înapoia…

S.R.: Tinereţea noastră a fost distrusă în deportare, noi n-am avut tinereţe. Nu ne-am trăit-o, pentru că nici n-am avut-o. Acum eram într-adevăr acasă, dar tata nu mai avea serviciu. Sora mea şi-a luat serviciu înaintea tatei, după aproape doi ani, cu ajutorul unor prieteni de la Reşiţa.

S-a angajat acolo cu un salariu mic, de 300 de lei, din care ne trimitea şi nouă pachete. Abia după doi ani, tata a găsit un post de învăţător într-o altă comună în care făcea naveta cu rata. Pentru că nu m-am putut angaja, eu munceam cu mama în grădina casei.

L.S.: Aţi fost stigmatizaţi pe viaţă.

S.R.: Da, am purtat stigmatul deportării toată viaţa, deşi acum puteam merge oriunde. Aparent eram liberi, dar stigmatele nu se şterg niciodată.

L.S.: Sunt de acord cu dumneavoastră că în sufletele şi în  inima noastră stigmatele nu se şterg niciodată. Purtăm amintirea amară a acelor zile, pe care nimic nu o poate şterge.

R.S.: Desigur. Cum să nu-mi amintesc noaptea de pomină când a trebuit să plecăm în deportare, despărţirea de tata, drumul la gară şi, mai ales, drumul cu trenul, noaptea sau când dormeam în lanul de grâu, pe câmp cu stelele deasupra capului, şi le număram înainte de a adormi, munca grea de fiecare zi, când alţi tineri erau la şcoală sau se plimbau fericiţi prin oraş?

L.S.: Aţi mai putut urma şcoala?

S.R.: Mi-a fost spulberat visul meu dintotdeauna, de a urma şcoala pedagogică şi de a deveni învăţătoare ca tata. Aş fi putut urma liceul la fără frecvenţă, dar trebuia să muncesc, iar eu nu găseam nicăieri să mă angajez.

Am încercat să-mi iau un serviciu la Severin, dar n-am putut munci decât ca zilieră, şi asta, doar câteva zile, până mi s-a spus că nu mai e de lucru. Apoi, nu am mai găsit să muncesc nicăieri.

Mai târziu, m-am încadrat la Staţiunea de Cercetări Işalniţa, de lângă Craiova, unde am lucrat 28 de ani. Însă a trebuit să ascund toată viaţa că am fost deportată şi am stat cu frica în sân.

Silvia Păunel Roşu a fost zilieră la Floricultură – Colecţia de flori, apoi muncitoare. A făcut cursuri legumicole, iar după aceea a intrat la Meteorologie, de unde a ieşit la pensie. S-a căsătorit, dar nu are copii. Acum, la 75 de ani, locuieşte în Craiova.

L.S.: După Revoluţie viaţa dumneavoastră s-a schimbat în vreun fel?

S.R.: Pentru mine, Revoluţia a venit prea târziu.

L.S.: Ce le-aţi spune tinerilor, dacă ar încerca să vă convingă că nu era rău în comunism?

S.R.: Le-aş povesti viaţa mea.

Lăcrămioara STOENESCU

Categorii
Interviu La zi trimitere stanga (cu foto)

„Nu mă întorc în România, nu aș putea face față corupției!”

„Nu mă întorc în România, nu aș putea face față corupției!”

A semnat împreună cu soția sa, doamna Lavinia Stan, mai multe volume în care analizează evoluția politică din România de după 1990, dar și relația dintre Biserică și politică în epoca postcomunistă. Lucian Turcescu stă de 19 ani în Canada, este un foarte apreciat profesor la Montreal și, la solicitarea “Timpul”, a acceptat să acorde un interviu în exclusivitate pentru publicația noastră.

Domnule Lucian Turcescu, sunteți primul „canadian” care apare în paginile ziarului, la interviurile cu românii de succes din străinătate. Ce ne puteți spune despre dumneavoastră?

Am emigrat în Canada în 1992, iar acum sunt profesor universitar doctor de Teologie și decanul Facultății de Teologie la Universitatea Concordia din Montreal. Înainte de a veni la Concordia, am lucrat șase ani la St. Francis Xavier University, unde am fost și decan al Facultății de Studii Religioase.

Cercetarea pentru cărțile mele cele mai recente a fost finanțată de agenția federală Social Sciences and Humanities Research Council of Canada. Am fost președinte al Societății Canadiene de Studii Patristice (2004-2008) și membru al Boardului de Directori și Director de Programe al Corporației Canadiene pentru Studiul Religiei.

Recent am primit de la Universitatea Concordia Dean’s Award for Distinguished Scholarship o distincție menită să recunoască nu doar calibrul extrem de înalt al cercetării produse de-a lungul unei perioade extinse de timp, dar și volumul productivității, care i-a atras autorului nenumărate premii și burse și a adus universității recunoaștere națională și internațională.

De unde această „aplecare” pentru domeniul în care lucrați?

Viața și cariera mea sunt puțin întortocheate. Am început studiile universitare la Politehnica din București, Facultatea de Automatizări și Calculatoare.

În anii ’80 încă se foloseau cartele perforate la computerele românești și, drept să vă spun, nu mă prea vedeam scriind programe pentru acele cartele și nu întrevedeam ce vor aduce computerele pentru viitorul planetei.

Sub influența lui Constantin Noica și a Jurnalului de la Păltiniș, începusem să studiez greaca veche cu Andrei Cornea, să am conversații filosofice cu Andrei Pleșu și actualul director al Institutului de Studii Orientale, Radu Bercea, care era coleg de birou cu Andrei Cornea la Institutul de Istoria Artei, și să merg la biserica Părintelui Constantin Galeriu, unde predicile duminicale constituiau o treaptă spirituală importantă.

Contrar așteptărilor noiciene însă, studiul limbii grecești nu m-a dus către filosofie, ci spre teologie.

Am început studiile teologice la Sibiu în 1988 și le-am terminat la București în 1992. Din păcate, nu pot să mă laud că am avut profesori remarcabili. În același an am emigrat în Canada, unde m-am căsătorit și am început un doctorat în teologie la Universitatea Toronto.

Acolo am avut profesori de mare calibru în teologie și filosofie: Paul Fedwick (specialist în Sf. Vasile cel Mare și Părinții capadocieni), John Rist (specialist în filosofie antică și creștinism primar), Robert Sinkewicz (traducător englez al Sfântului Grigore Palamas) și Robert Barringer (traducătorul englez al operelor Părintelui Dumitru Stăniloae, cu care puteam vorbi și în românește).

Cum arăta diaspora românească acum 20 de ani?

Emigrația românească de pe vremea aceea era diferită de cea pe care am cunoscut-o după anul 2000. Românii care emigrau în Canada în anii ’90 aveau o diplomă universitară (de obicei tehnică) și, cum se dădeau jos din avion, se angajau drept computeriști.

Nu exista printre ei nici o dorință de a studia suplimentar, a lua cursuri universitare, fiindcă mulți se considerau extrem de educați. Nu de puține ori, când aflau că îmi fac un doctorat, îmi spuneau: „Dar ce, nu ți-ai făcut studiile la timp?”.

Piața computerelor a căzut însă la începutul anilor 2000 și mulți dintre foștii mei colegi și prieteni au rămas fără joburi pentru câțiva ani.

Personal, am considerat că educația este o investiție pe termen lung și că în cele din urmă va renta și pentru mine. Încă mai cred lucrul acesta și de aceea mă și ocup de educație.

Așa arătau „românii canadieni” acum 20 de ani. Dar acum?

După 2000 mi se pare că emigrația românească în Canada s-a schimbat: nou-veniții sunt mai flexibili, mai toleranți, nu mai au reticențe în a lua cursuri sau a face o specializare care să le mărească șansele de reușită profesională; pur și simplu, au început să se comporte ca niște canadieni normali.

Unii români, care nu prea cunoșteau ce înseamnă emigrația cu adevărat înainte de a veni aici, chiar nu ezită să se întoarcă definitiv în România după ce își dau seama că nu au șanse de succes aici. Cred că e o atitudine sănătoasă, fără a fi defetistă.

E bine să recunoști ce anume poți face bine în viață și să te poziționezi cât mai repede pentru a-ți maximiza șansele de succes și profitul.

Bănuiesc că o astfel de educație de nivel înalt înseamnă și multe sacrificii…

În timpul doctoratului nu prea știam care e diferența dintre zilele săptămânii și week-end, în afara faptului că duminica mergeam la biserică. Trebuie să muncești enorm dacă vrei să reușești.

Competiția e foarte mare în America de Nord și, cu cât mai repede îți dai seama de asta, cu atât mai rapid te pui pe treabă. Nu e suficient să îți faci doctoratul, dacă vrei să ajungi profesor universitar. Trebuie să publici, să mergi la conferințe și, în general, să te faci cunoscut cât mai mult.

Spuneți-ne mai multe despre locul unde lucrați.

Concordia University este una dintre cele două universități anglofone din Montreal, cealaltă fiind McGill. Concordia a apărut prin amalgamarea a două colegii, Loyola și Sir George Williams. Facultatea de Teologie vine din tradiția iezuită a Colegiului Loyola, iar Departamentul de Studii Religioase de la celălalt colegiu.

Deși inițial mulți dintre profesorii de teologie erau iezuiți și catolici, acum lucrurile stau diferit și avem catolici, ortodocși, protestanți și experimentăm chiar cu alte două religii, care doresc teologie, și nu studii religioase: iudaism și islam.

Lucian Turcescu și Lavinia Stan

Oferim specializări în studii biblice, gnosticism, patristică, studii medievale și reformă, precum și teologie sistematică și etică. Pe lângă licența în teologie, avem și un master cu vreo 60 de studenți, precum și un program interdisciplinar între teologie și alte domenii.

Un nume binecunoscut precum Charles Kannegieser, faimosul patrolog francez, a predat până acum doi ani.

Cum ați reușit? Cum a ajuns un român să se impună la Montreal?

Dacă ești serios și lucrezi mult ca să te impui, publici, te faci cunoscut, aici lumea te apreciază. E o societate meritocratică, în general, care știe să recunoască valoarea și să o folosească pentru a-și spori calitatea vieții și interesele.

Cum am mai spus, pentru a te impune trebuie să muncești enorm în America de Nord. Dar îmi place enorm ceea ce fac și nu percep această muncă drept o povară, ci mai mult ca pe o permanentă vacanță.

Ce s-a schimbat în viața dvs. din Canada față de cea pe care o aveați în România?

Sunt căsătorit cu Lavinia Stan, cu care am semnat mai multe cărți, și avem un băiat de 8 ani, cu care locuim într-o zonă foarte frumoasă, Montreal West, o zonă rezidențială, cu case vechi și frumoase din secolul al XIX-lea și mulți copaci.

Băiatul nostru, Luc Edward, merge la o școală privată engleză. Dimineața fac 20 de minute până la facultate, aflată în zona centrală a Montrealului. Chiar și facultatea este într-o clădire istorică, ceea ce este o încântare, căci eu iubesc clădirile istorice.

Programul zilnic este unul pe care mi-l fac singur. Predau unul-două cursuri pe semestru, sunt conducător de master și doctorat pentru câțiva studenți și trebuie să mă ocup de administrația facultății.

În condițiile acestea, mai aveți timp de scris?

Sigur! Există un suport special pentru cercetare, deși multe dintre granturi (n.r. – linii de finanțare de la stat) sunt foarte greu de obținut. Am fost destul de norocos să obțin niște granturi federale foarte importante pentru studierea diverselor subiecte despre care am scris.

Cu ocazia lansării traducerii românești a cărții Religie și politică în România postcomunistă (Curtea Veche, 2010), au fost prezenți reprezentanți ai Ambasadei Canadei la București și au vorbit despre aceste granturi importante acordate de guvernul canadian pentru a facilita cercetarea.

Apoi, Excelența Sa Philippe Beaulne, ambasadorul Canadei la București, ne-a invitat la un dineu pentru a celebra apariția unei cărți scrise de niște canadieni de origine română.

Păstrați în vreun fel legătura cu România?

Părinţii mei locuiesc în România și îi vizitez cam o dată la doi ani. Ei nu mai călătoresc, așa că nu au venit recent în Canada. Din păcate, Luc nu vorbește româna, iar părinții mei nu vorbesc engleza sau franceza, așa că e o problemă de comunicare între ei și nepot. Dar pot să spun că, în general, s-au înțeles cu ajutorul nostru.

În zona unde locuiți există o comunitate de români?

Montrealul are o comunitate largă de români, estimată oficial la circa 50.000 de persoane, deși se crede că în realitate sunt mai mulți. Sunt cel puțin 8-10 biserici românești în zona Montrealului. Păstrez legătura cu unii români și particip la diverse evenimente culturale și religioase, inclusiv ca prezentator la diverse conferințe.

Mergem la Biserica ortodoxă „St. Jean Baptiste”, care e catedrala ortodoxă română din Montreal. Sunt bun prieten cu Preasfințitul Episcop Ioan Casian Tunaru, de la Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Americilor, care stă în Montreal.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți în România?

Nu, nu m-am gândit să mă întorc în România după ce am plecat definitiv acum 19 ani. Mă simt foarte bine în Canada și nu cred că aș putea trăi permanent în România. Nu cred că aș face față corupției, care e atât de răspândită la toate nivelurile sociale.

Cât am trăit în România, în primii 26 de ani de viață, nu m-am putut obișnui niciodată cu ideea de a mă „împăca” cu ceea ce înseamnă corupție. Nu știu ce s-ar putea face pentru a o eradica. Nu mă deranjează însă să vin în România, să predau, să țin conferințe.

Sunt convins că există români de calitate care suferă enorm din cauza mentalităților, oameni serioși, care ar putea face ceva, dar sunt ținuți la distanță de mica sau marea corupție.

Canadienii au o cultură și tradiții diferite față de cele ale noastre. V-ați adaptat?

Da și nu. Dacă privim cultura ca pe o manifestare de succes a intelectului uman, în domeniul artelor, al literaturii sau al filosofiei, și o abilitate de a aprecia acest tip de activitate, atunci pot să spun că m-am adaptat. şi în Canada se scriu cărți, iar unii autori, cum ar fi Margaret Atwood sau Mordecai Richler, sunt foarte cunoscuți și citiți internațional; mulți canadieni sunt creativi în lumea cinematografică și sunt recrutați de Hollywood, iar alții, precum Celine Dion, sunt talentați muzical.

La acest tip de cultură nu am avut probleme să mă adaptez. M-am putut adapta și la cultura și tradițiile în sens antropologic sau comportamental, ca un set de reguli de comportament, apreciind cultura democratică și lipsa corupției din societatea canadiană în general.

Din păcate, nu am ajuns niciodată să apreciez sporturile gen hochei sau curling, specific canadiene, și care sunt gustate de milioane de oameni de aici.

Întrebarea clasică cu care am încheiat toate discuțiile cu personalitățile românești de peste hotare: puteți face o comparație între școala românească și cea canadiană?

Depinde la ce școală vă referiți. Şcolile publice elementare și secundare, precum și liceele publice din Canada sunt destul de mediocre și, din punctul acesta de vedere, comparabile cu cele românești. În Canada există însă și numeroase școli private, iar în Montreal cam 20% din copii merg la astfel de școli.

De aici se recrutează viitoarea elită a țării, iar calitatea educației din aceste școli este net superioară. În România, pentru a atinge nivelul de educație al unei școli private canadiene, părinții trebuie să aibă mulți bani pentru a-i investi în meditații private.

Trecând la universitate, în Canada situația se schimbă față de nivelul public preuniversitar, fiindcă cei mai buni tineri sunt admiși. Cam 30-40% din canadieni au diplome universitare.

În multe domenii, cercetarea este în Canada de calitate internațională, în sensul că se fac multe descoperiri și sunt o mulțime de laureați Nobel canadieni. Aceasta este o „knowledge society,” educația fiind foarte apreciată.

Un scriitor prolific

Lucian Turcescu a publicat o mulțime de cărți, semnate împreună cu Lavinia Stan și apărute, mai ales, la Oxford University Press, printre ele fiind Church, State and Democratization in Expanding Europe (2011), Religion and Politics in Post-communist Romania (2007; traducere apărută la Editura Curtea Veche, 2010), 1989-2009: Incredibila aventură a democrației după comunism (Editura Institutul European, 2010), Gregory of Nyssa and the Concept of Divine Persons (2005), Dumitru Stăniloae: Tradition and Modernity in Theology (2002).

Bogdan COSTEA

Categorii
Interviu trimitere stanga (cu foto) Viață

Un profesor român „pe aripile vântului”

Un profesor român „pe aripile vântului”

Sorinel Oprişan, profesor de Fizică la Colegiul din Charleston, Carolina de Sud, a primit recent cel mai prestigios grant (n.r. – „linie de credit”, finanțare a studiilor viitoare) – „Faculty Early Career Development” – pe care îl acordă National Science Foundation (NSF) din SUA. De menționat că domnul Oprișan este doar al doilea reprezentant al colegiului american din orașul aflat în centrul magnificei povești din „Pe aripile vântului” care primește această finanțare de la înființarea sa, în 1770! Grantul, în valoare de 500.000 dolari, este dedicat modelării matematice a rețelelor neuronale și simulării lor cu ajutorul computerelor. Despre toate acestea, dar și despre cum a ajuns profesorul Oprișan în SUA, în interviul de mai jos, acordat în exclusivitate pentru Timpul.

Domnule Oprișan, în primul rând, felicitări pentru grantul de 500.000 dolari primit de la NSF. Înainte de a ne spune despre ce este vorba, vă rog să vă prezentați cititorilor noștri.

Vă mulțumesc. Eu am absolvit Facultatea de Fizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde am obținut și doctoratul în fizica teoretică sub îndrumarea doamnei profesor dr. Margareta Ignat.

Am lucrat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” ca asistent, lector și ulterior conferențiar universitar până în 1999, după care am acceptat un post la University of New Orleans și m-am specializat în neuroștiințe computaționale.

Apoi, mi s-a acordat șansa de a câștiga și experiență de predare la catedră în SUA, așa că până în 2005 am ținut și ore.

După uraganul Katrina, ne-am mutat din New Orleans în Charleston, Carolina de Sud, unde lucrez și acum la College of Charleston. Predau la clase de fizică, biofizică și neuroștiințe computaționale.

Pentru noi este un termen destul de vag. Practic, despre ce este vorba?

Cercetarea mea se centrează pe modelarea matematică cu ajutorul calculatoarelor a modului de funcționare a creierului.

Deși nu conduc personal experimente pe animale, colaborez îndeaproape cu experimentaliști din domeniu pentru a măsura activitatea cerebrală și a înțelege cum se produc diversele afecțiuni ale creierului.

Am contribuit la construirea unor modele matematice atât pentru celule nervoase, de exemplu, celulele dopaminergice care sunt implicate în boala Parkinson, cât și pentru rețele neuronale.

Dacă ne gândim că sunt aproape 100 miliarde de celule nervoase în creierul uman, atunci avem imaginea dificultății oricărei tentative de modelare matematică a unui sistem cu atât de multe elemente.

La asta se adaugă și faptul că fiecare celulă comunică continuu în medie cu peste 7.000 de alte celule.

Am înțeles că aveți studii și în ceea ce privește boala Parkinson. Cu ce rezultate?

Am colaborat cu o echipă la construirea unui model matematic pentru celulele dopaminergice din creier. Modelul de celulă dopaminergică despre care vorbesc a fost folosit pentru a investiga activitatea cerebrală în boala Parkinson.

Se știe că Parkinson se instalează când o parte semnificativă, de peste 80%, dintre neuronii din substanța neagră mor.

Pe de altă parte, acești neuroni eliberează dopamine care, printre altele, ajută la regularizarea activității motorii, previne tremurăturile, controlează precizia și forța musculară etc.

În mod normal, acești neuroni produc o creștere foarte rapidă, dar de scurtă durată, câteva milisecunde, a nivelului de dopamine în regiunile pe care le controlează.

În anumite situații (în timpul învățării, memorării etc.), fiecare dintre neuronii dopaminergici rămâne activ pentru o durată foarte lungă, uneori până la 10 secunde, și eliberează o cantitate mult mai mare de dopamine care ajută în procesele respective.

Așadar, ideea noastră pentru un posibil tratament al bolii Parkinson a fost să folosim la maximum neuronii intacți și să îi forțăm farmacologic să rămână activi 10 secunde sau mai mult, în loc de câteva milisecunde cum ar face în mod normal.

Ideea a „prins”?

Modelul matematic pe care l-am dezvoltat a prezis că așa ceva ar fi posibil dacă am reuși să blocăm anumite canalele de potasiu. Verificarea experimentală a predicției matematice s-a dovedit mult mai dificilă și a luat aproape un an de zile până când colaboratorii noștri au identificat un compus chimic care face exact ce am cerut noi.

Într-adevăr, neuronii eliberau mai multă dopamină care ajuta șoarecii să-și revină din Parkinson. Ceea ce a intrigat însă echipa de experimentare a fost că aproape toți șoarecii astfel tratați mureau.

Analizând cu atenție structura genetică a canalului pe care noi îl blocam, am constatat că erau doar două tipuri de celule în întregul organism unde acel tip de canal ionic era prezent: celule neuronale dopaminergice și celule cardiace!

Așadar, forțând celulele dopaminergice să elibereze mai multă dompamină, induceam stopul cardiac. Observația, care a fost inițial o simplă predicție a unui model matematic, a fost publicată de echipa noastră, care a atras atenția că unele medicamente au un efect secundar deloc neglijabil.

Charlestonul ne amintește de „Pe aripile vântului”…

Fără îndoială că Charlestonul trezește în memoria tuturor imaginile din „Pe aripile vântului” și interpretarea de excepție a lui Clark Gable în rolul lui Rhett Butler, un renegat dezmoștenit de bogata lui familie din Charleston.

Orașul păstrează și azi atmosfera majestuoasă a perioadei coloniale și este numit „The Holy City” (Orașul Sfânt) datorită toleranței religioase arătate tuturor confesiunilor care au aici peste 400 de lăcașuri de cult într-un oraș care număra în 2010 puțin peste 120.000 de locuitori.

Eu lucrez la College of Charleston, o instituție de învățământ superior finanțată de stat. Deși instituția are peste 12.000 de studenți și ar putea fi numită universitate, din motive istorice își păstrează numele primit la înființarea sa în 1770 – College of  Charleston.

Iași, New Orleans, Charleston. Un traseu destul de neașteptat, nu-i așa?

Vă puteți imagina că nu a fost simplu să renunț la cariera mea universitară și la poziția de conferențiar universitar, ca să o iau practic de la zero. Dar am avut șansa și privilegiul să întâlnesc oameni deosebiți atât în New Orleans, cât și în Charleston.

Sorinel Oprișan

Respectul îl dobândești prin muncă și sacrificii. Profesorul Petre T. Frangopol, pe care am avut privilegiul să-l cunosc pe vremea când eram lector la Iași, îmi reamintește de fiecare dată celebra frază „publish or perish” (publici sau pieri).

Şi are dreptate, căci singurul lucru care rămâne pe cartea de vizită a oricărui cercetător este lista de publicații și impactul lor asupra celor care lucrează în domeniu Așa îți câștigi prestigiul.

Ce scrie, practic, pe cartea dumneavoastră de vizită?

Scrie că am publicat peste 40 de articole în reviste cu referenți, am îndrumat 16 studenți în ultimii cinci ani, am dezvoltat patru cursuri noi cu specializare în științe computaționale etc.

Probabil că și acestea au cântărit în balanță atunci când referenții de la National Science Foundation (NSF), instituția care finanțează din bani publici cercetarea în SUA, mi-au acordat un grant CAREER de o jumătate de milion de dolari pentru a dezvolta modelele computaționale pentru rețelele neuronale.

Granturile NSF CARRER sunt speciale și se acordă numai cercetătorilor care îmbină cercetarea de vârf și excelența în educarea studenților.

Pentru mine, personal, acest grant îmi oferă nu doar securitatea financiară și siguranța că voi avea fonduri să termin proiectele deja în lucru, ci și posibilitatea de a explora și alte oportunități.

Desigur că la sfârșitul fiecărui an fiscal NSF face o evaluare strictă a obiectivelor propuse și a rezultatelor obținute, după care decide eliberarea următoarei tranșe a grantului.

Cum este viața dumneavoastră în SUA?

Locuiesc într-o suburbie a Charlestonului, la aproape 10 kilometri, și fac naveta zilnic până la Colegiu. Dar transportul în comun este extrem de bine pus la punct, eficient și gratis pentru angajații colegiului.

În mod normal, nu fac mai mult de 15 minute până la colegiu, dar în orele de vârf poate dura și o oră. La College of Charleston, de regulă, predăm la câte trei clase pe săptămână, ceea ce înseamnă nouă ore de stat efectiv în clasă.

La asta se adaugă obligatoriu tot atâtea ore de stat la dispoziția studenților care ar putea avea întrebări sau au nevoie de îndrumare. În afară de predat și ore de oficiu, așteptarea Colegiului este ca fiecare dintre profesori să aibă un program activ de cercetare care neapărat implică și studenții.

În sfârșit, a treia componentă a evaluării noastre ca profesori este referitoare la serviciul adus departamentului, colegiului și comunității.

Aveți timp liber?

În timpul săptămânii nu prea există timp liber, iar sâmbăta abia dacă reușim să mai recuperăm câte ceva din ceea ce nu reușim să acoperim fie pentru clase, fie pentru cercetare.

Ne place să ne plimbăm prin centrul istoric al Charlestonului, prin muzeele și plantațiile istorice și pe plaja care este la cinci minute. Mai mergem din când în când și la munte pentru a ieși din rutină și a ne recrea.

Vă mai leagă ceva de România?

Cea mai mare parte a familiei și prietenilor sunt în România. Sigur că vizităm țara, deși nu așa de des cum am dori.

Trebuie să înțelegeți că vara pentru noi nu este concediu, ci este singurul timp al anului în care ne putem apleca asupra cercetării noastre și putem dedica timp efectiv pentru a publica. Iar aceste publicații reprezintă o treime din evaluarea noastră.

Mai sunt români în Charleston?

Charlestonul are o comunitate românească relativ mică. Sigur că ne întâlnim cu diverse ocazii, zile de naștere, sărbători, botezuri, și mai schimbăm impresii în românește.

Atât în New Orleans, cât și în Charleston am fost și suntem foarte apropiați de biserica greacă ortodoxă, care ne-a primit întotdeauna cu brațele deschise și pentru care, la rândul nostru, facem muncă voluntară cu modestele noastre resurse.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți în România?

Pentru moment, am o serie de proiecte la care lucrez și pe care aș dori să le pot continua și finaliza. Pe de altă parte, mi-aș dori să pot organiza, în colaborare cu colegii mei din țară, cursuri de vară la Iași sau la altă universitate, să aduc studenți americani de la colegiul unde lucrez pentru a învăța și a folosi laboratoarele din România, pentru a fi expuși la cultura și obiceiurile românești etc.

Sunteți de 12 ani în SUA. Considerați că v-ați adaptat perfect?

Piaget considera că inteligența este o formă de adaptare, așa încât toți avem capacitatea de a ne adapta. Noi am fost tot timpul în mediile academice, atât în New Orleans, cât și în Charleston, înconjurați de mulți oameni veniți din toate colțurile lumii, unde fiecare învață câte ceva din cultura celorlalți și le respectă valorile. Aici ne-am făcut atât prieteni americani, cât și din alte țări.

La final aș vrea să vă pun o întrebare la care au răspuns toți cei care au apărut până acum în seria de interviuri realizate cu românii de pretutindeni: puteți face o comparație între sistemul românesc de învățământ și cel american?

Cred că este extrem de riscant pentru cineva ca mine, care nu are pregătire în științele educației, să se aventureze în studii comparative.

Eu am lucrat 12 ani în sistemul românesc de învățământ, de la profesor de școală generală până la conferențiar universitar, dar nu am avut acces, interes și pregătire pentru a compara, la același moment de timp, cele două sisteme de învățământ.

În ultimii peste 10 ani lucrez în sistemul american de cercetare și învățământ, dar nu mai am cunoștințe despre detaliile sistemului românesc, care a trecut prin atâtea transformări.

Ceea ce pot să spun din experiența ultimilor ani este că la toate nivelurile, de la școala primară până la universitate, sunt școli cu ranguri diferite, de la cele care abia dacă ating baremurile academice până la școli de elită.

În SUA, pentru admiterea la colegiu/universitate există un examen național (SAT), care, împreună cu celelalte elemente din dosarul de admitere (media generală, scrisorile de recomandare, activitățile extracuriculare etc.), determină dacă aplicantul primește un loc și ce procent din costul colegiului va fi acoperit de bursă.

De regulă, o pregătire într-o școală de elită la un anumit nivel este o asigurare pentru un loc într-o școală de elită la nivelul următor.

Bogdan COSTEA

Categorii
Interviu trimitere dreapta Viață

Stelian Țurlea: „Ce vremuri! Nici nu mai știu unde am pus mașina de scris”

Stelian Țurlea: „Ce vremuri! Nici nu mai știu unde am pus mașina de scris”

Stelian Țurlea. FOTO: Mediafax

Prozatorul și publicistul Stelian Țurlea la 65 de ani

Născut în ianuarie 1946, Stelian Țurlea a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976) la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista „Lumea”), a condus, după 1989, revistele „Lumea”, „Zig-Zag”, apoi ziarul „Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al Departamentului de Ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la Pro TV, din 2000 este și  senior editor al „Ziarului de duminică”.

Este autor a treisprezece romane, zece cărți de publicistică, nouă cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit cinci albume (unul în trei volume despre Bucureștii în vremea lui Carol I; un altul despre lucrările publice în vremea lui Carol I; Palatul Patriarhiei; Palatul Regal; Cronica restaurării Palatului vechi BNR).

A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaților Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.

– Pentru început aș vrea să-ți pun o întrebare determinată de registrul foarte larg al preocupărilor tale. Ești prozator, eseist, publicist, autor de literatură pentru copii, comentator de politică externă. Cum ai reușit să faci față unei asemenea desfășurări și care dintre aceste direcții ți-a fost mai dragă?

– Niciodată nu mi-am propus să scriu în atâtea genuri, pur și simplu așa s-a întâmplat. Am lucrat aproape trei decenii la revista „Lumea”, am trecut foarte ușor de la comentarii de politică externă la cărți de publicistică.

Aveam încă din adolescență dorința de a scrie romane, dar n-am publicat decât foarte târziu, într-o măsură, presupun, și pentru că eram foarte orgolios și nu acceptam să renunț la anumite pagini sau personaje care nu erau acceptate de cenzură.

Mi s-a întâmplat, mai ales, cu „Darul Ioanei”, scris în 1976, dar apărut abia în 2007. Cine îl citește își va da seama de ce. Sau „Martorul”; a fost scris la începutul anilor ’80, a apărut abia în 2000. Când mi-am dat însă drumul, am simțit că nu mă mai opresc.

Scriu la fel de ușor orice: cronică, roman, povești pentru copii. Orice gen îmi e drag; când scriu, o fac cu o enormă plăcere. Răspunsul exact dat întrebării tale ar fi că detest să mă repet.

Tema unui articol, concluziile sale sunt mereu diferite de ale precedentelor. La fel și în toate genurile literare, n-am vrut să repet nici temele, dacă se putea, nici stilul, am dorit ca fiecare carte să fie o surpriză.

E și o primejdie în acțiunea asta a mea, au fost unii care au spus că n-au cum să mă înghesuie într-un tipar, așa că e de preferat să mă lase deoparte și să nu se ocupe de scrisul meu. Asta e!

– În urmă cu ani și ani ai lucrat la revista „Lumea”. Mi-aduc aminte de o serie dintre analizele tale, care în  acei ani restrictivi reușeau totuși să păstreze o linie justă a interpretării. Ai vreo nostalgie față de acea activitate? Consideri că acum mai avem comentatori adevărați de politică externă?

– N-am nici o nostalgie, nici măcar aceea pe care o are orice om, că eram tânăr, puteam face mii de minunății și viitorul se deschidea în fața mea. Şi acum viitorul se deschide în fața mea, cât o mai fi, mă bucură fiecare zi, cum mă bucurau și pe vremuri.

Şi mi se întâmplă lucruri minunate și neașteptate și la vârsta asta. Așa că n-am de ce să fiu nostalgic. Nimeni nu m-ar împiedica să scriu din nou comentarii de politică externă. Dar nu mai vreau s-o fac, e o etapă rămasă în urmă.

Apoi, trebuie să spun neapărat că lumea s-a schimbat enorm. Pe când scriam acele comentarii de politică externă, o făceam cu pixul, uneori la mașina de scris (da, la acea mașină de scris cu care trebuia să mă duc la miliție, la fiecare început de an, s-o înregistreze!

Concepe așa ceva generația tânără?), iar revista „Lumea” la care lucram era singura din toată presa românească din care oamenii mai aflau cât de cât ce se petrecea în lume. Mijloacele de informare erau aproape inexistente.

Astăzi însă ești copleșit de informații, de mijloace de comunicare și de editare. Dacă dorești, afli orice aproape instantaneu. Nimic din toate acestea nu era nici măcar imaginat acum trei, patru decenii. Eu sunt fericit că am apucat și vremurile acelea, și vremurile astea, așa cum sunt fericit că m-am adaptat ușor și nu m-au speriat.

Nici nu mai știu pe unde am pus mașina de scris. Când văd cât de ușor este să afli absolut tot ce dorești, sunt aproape convins că de comentariile unuia ca mine ar mai avea nevoie, poate, 0,01 la sută din cititori. Dacă.

Dar cred că asta se întâmplă cu toată lumea, acesta e motivul pentru care nu mai există comentatori de politică externă. Poate mă înșel și ei există. Sigur este că transformarea în care am intrat încă nu s-a încheiat. Şi vom vorbi, dacă vom mai apuca, după ce se vor fi decantat lucrurile.

– În romanele tale există o constantă a elementului feminin. Aceasta se vede și în „Darul Ioanei”, cea mai izbutită realizare a ta în domeniu, dar și în ultima carte pe care o cunosc, „Trei femei”. Crezi că scriitorul român contemporan, din cauza hărțuirii la care este supus, și-a pierdut tandrețea, duioșia, și de aceea tot ce scrie el despre femeie apare într-un registru grotesc? Îți pun această întrebare deoarece aceasta este părerea mea. Aș vrea s-o confirmi sau s-o infirmi.

– Dacă femeia este văzută în literatură într-un regim grotesc sau nu depinde numai de structura scriitorului, nu de societate. Nu știu să spun de ce se întâmplă ce spui că se întâmplă.

În mod sigur, scriitorul nu și-a pierdut tandrețea și, în mod sigur, oricât ar fi fost de hărțuit, n-are cum să reacționeze în acest fel. În ce mă privește, eu sunt convins că, mai puțin prinsă în mecanismele puterii și de multe ori mai curajoasă și mai voluntară decât bărbatul, femeia a conservat oaze de normalitate în timpul celor mai bulversante evenimente istorice, inclusiv în jumătatea de secol de comunism.

De aceea, mai ales în „Trei femei”, am vrut ca toate câte s-au petrecut cu noi în acea perioadă să fie văzute prin ochii unor femei, cu măruntele zbateri de fiecare zi și cu puterea lor de îndura, fără de care n-am fi rezistat.

– Ai scris, cum am amintit mai sus, și literatură pentru copii. Cum ai reușit să abordezi un asemenea gen, aparent facil, în realitate, extrem de complex? Cred că la ora actuală nu mai avem autori buni care să facă o asemenea literatură…

– Acum vreo 15 ani sau mai mult, inventam pentru băiatul meu, care a împlinit de curând 21 de ani, povești altfel decât poveștile clasice, de care intuiam că se cam săturase după ce i le spusesem de două, trei ori.

În ele era vorba despre prieteni de-ai lui, mașini, roboți, computere și câte cele. M-am gândit să le aștern pe hârtie și a ieșit prima carte. Apoi, pentru că personajul principal era Daniel, exact numele fiului meu, m-am gândit să continui poveștile, complicându-le, făcând din fiecare câte o carte.

Ani la rând mergeam împreună cu el câte o lună în concediu la munte, scriam cartea și i-o citeam, și pentru că reacția lui era de încântare, știam că era o carte bună. Prin urmare, anul și cartea. Așa au ieșit șapte cărți care de care – trebuie să mă laud și eu – mai încântătoare.

Brusc mi-am dat seama că fiul meu se făcuse mare. Așa că ultima carte pentru copii a fost scrisă, chipurile, chiar de el, care se revolta că-i tot scriu eu și s-a apucat el să-și povestească aventurile. După care m-am oprit. Am momente când îmi pare rău și e posibil ca într-o zi să scriu din nou „cărți pentru Daniel”.

– Ai lucrat enorm până la vârsta aceasta. Consideri că realizările tale au fost just evaluate de critici? Care titlu a fost mai bine reflectat, care ignorat?

– Mă bucură ce spui, dar eu cred că n-am lucrat enorm. Ce înseamnă treizeci și ceva de titluri? Mai nimic. Aș putea scrie mult mai mult, îmi este extrem de ușor, totul se construiește întâi în mintea mea și când mă apuc să aștern pe hârtie sau, acum, la computer, nu mă mai opresc.

Să scriu o carte de două sute de pagini nu-mi ia mai mult de o lună. Niciodată nu s-a întâmplat altfel. În ce privește receptarea, mă bucură reacția cititorilor. Mă bucură și părerile unor critici literari. Niciodată nu mi-am propus să scriu cu gândul la receptarea criticilor, încât, dacă ei evaluează cum spui „just”, mă bucur, dacă ignoră ce am scris, nu sufăr.

Nu poți mulțumi pe toată lumea. Şi știu de foarte multă vreme că, dacă nu faci parte dintr-un grup  – și eu nu fac –, n-ai cum să fii apreciat. Dar sunt câțiva critici literari care au scris mult – și bine – despre cărțile mele. Despre „Darul Ioanei”, „În absența tatălui”, „Trei femei” și altele. Ştiu că pentru alții nu exist. Ce mă surprinde uneori este că fac aprecieri fără să fi citit. Dar știu că se obișnuiește…


– Ce planuri mai ai, dacă nu cumva, ca pe mulți, nu te-a otrăvit demonul acediei, al lipsei de chef, al dezamăgirii față de faptul că trăim într-o lume care în tot felul de feluri perfide ne spune că nu mai are nevoie de noi?

– Din tot ce am spus până acum, îți dai seama că n-am cum să abandonez. Nu sunt otrăvit. După deceniile de comunism, n-am cum să mai fiu azi otrăvit. Sunt de felul meu o fire optimistă, chiar dacă am trecut și trec și eu prin destule.

Niciodată n-am să renunț să scriu. Abia am terminat un nou roman pe care l-am predat Editurii Cartea Românească – diferit, precizez, de cele dinainte. Am în cap subiectele altor trei sau patru cărț.

Când se vor fi copt, le voi așterne pe hârtie, sper că în câteva luni, dacă-mi dă Dumnezeu sănătate. Simt că pentru asta trăiesc.

Dan STANCA

Categorii
Interviu La zi trimitere stanga (cu foto)

INTERVIU EXCLUSIV: 350 de kilometri de autostradă, nu 836

INTERVIU EXCLUSIV: 350 de kilometri de autostradă, nu 836

Anca Boagiu. FOTO – Agerpres

Ministrul Transporturilor, Anca Boagiu, dă vina pe criză și pe predecesorii săi

De la 836 km de autostradă construiți în patru ani, așa cum se promitea în programul de guvernare al PDL din 2008, distanța a scăzut la 350. Cifra a fost avansată de ministrul Transporturilor, Anca Boagiu, într-un interviu acordat săptămânalului Timpul. Pe de altă parte, cu toate că recunoaște întârzierile apărute în programul de modernizare a căii ferate București-Constanța, ministrul își menține promisiunea că din această vară vom ajunge la mare în două ore și jumătate. Despre acestea și alte subiecte la ordinea zilei, în interviul care urmează.

Pe ce tronsoane noi de autostradă vor putea circula românii la finele acestui an? Dar anul viitor ?

După cum știți, 2011 este anul în care lansăm cel mai ambițios program de infrastructură după Revoluție. Și am în vedere, în primul rând, începerea lucrărilor pentru încă 220 de km de autostradă finanțați din fonduri europene.

În acest moment sunt deja în construcție alți 243 de km, deci sperăm ca până la sfârșitul anului să putem contribui la relansarea economiei românești prin efectele pozitive pe care toate aceste șantiere le aduc.

Până la sfârșitul anului vom avea în exploatare tronsoanele Arad-Timișoara (32 km), ocolitoarea Arad (12,3 km), Medgidia-Constanța (31,5 km), ocolitoarea Constanța (22,1 km) și sperăm și tronsonul București-Ploiești (62 km), pentru care nu avem încă alocate resurse bugetare.

Până la sfârșitul anului 2011 sau cel mai târziu începutul anului 2012 vor fi demarate lucrările și pentru Nădlac-Arad (38,8 km), Timișoara-Lugoj (35,6 km), Orăștie-Sibiu (82 km) și Lugoj-Dumbrava (27,4 km).

În 2012 vor fi date în exploatare și Cernavodă-Medgidia (19,3 km) și Deva-Orăștie (32,8 km). Cele mai multe dintre proiectele finanțate din fonduri europene vor fi finalizate în 2013, fie că vorbim de tronsoanele de autostradă de pe Coridorul 4 mai sus menționate, de centurile ocolitoare Brașov, Craiova Sud, Alexandria, Târgu Mureș, Carei, Săcuieni, Tecuci, Mihăilești sau de cei aproape 1.000 km de drumuri naționale reabilitate finanțate prin BEI.

În programul de guvernare al PDL se promitea că, în patru ani de zile, vor fi construiți 836 km de autostradă. Câți kilometri vor fi de fapt și cine este vinovat pentru neonorarea promisiunii?

Estimarea din programul de guvernare din 2008 nu mai este de actualitate, pentru că la acel moment nu se fundamenta pe realitățile crizei economice emergente în 2008 și care s-a extins exponențial în România în 2009 și 2010.

Vă reamintesc că aceleași cifre erau lansate și de către competitorii noștri politici, care, spre deosebire de noi, aveau acces și la cifrele reale privind economia. Sigur, lipsa resurselor bugetare nu este singura cauză pentru slaba performanță a ministerului în ultimii ani; și aici mă refer, în special, la managementul defectuos pe componenta absorbției fondurilor europene.

Nu este posibil ca abia în 2009 să avem programul operațional acreditat de Comisia Europeană, semn că în 2007 și 2008 nu s-a făcut nimic în acest sens. Nu este posibil ca în septembrie 2010, când am preluat mandatul, rata de absorbție să fie doar puțin peste 1%.

Ce facem acum la minister este să recuperăm aceste întârzieri cronice și să implementăm proiecte pentru care sursa de finanțare europeană este asigurată.

Kilometrii de autostradă nu răsar însă din pământ, iar de la proiect până la finalizare termenele sunt de cel puțin 18-24 de luni. Conform calculelor actuale, până la sfârșitul anului 2012 sper să putem vorbi de aproape 350 km realizați în cei patru ani de guvernare.

Având în vedere că la preluarea guvernării, în decembrie 2008, România avea 262 km de autostradă, nici unul construit pe vremea boom-ului economic din 2007-2008, cred că performanța PDL ar fi una notabilă.

Nu vreau să pierdeți din vedere că, așa cum am spus, majoritatea obiectivelor pentru care utilizăm fonduri europene se finalizează în 2013. Conform planului nostru de investiții prioritare, la sfârșitul anului 2013 România ar trebui să aibă în exploatare aproape 800 de km de autostradă.

Se apropie sezonul estival 2011. În ce stadiu sunt lucrările la tronsoanele de autostradă Cernavodă-Medgidia, Medgidia-Constanța, precum și la centura ocolitoare a municipiului Constanța? Se va putea circula pe autostradă până la malul mării o dată cu începerea sezonului, având în vedere că, în momentul de față, tronsonul Cernavodă-Medgidia nu este realizat decât în proporție de 10%?

Este un proiect pentru care am depus și voi depune și în continuare toate eforturile posibile. Principala problemă o avem pe tronsonul Cernavodă-Medgidia, unde constructorul nu își face treaba și, prin urmare, chiar săptămâna asta am trimis notificare că, dacă nu remediază deficiențele până pe 15 aprilie, suntem în situația să reziliem contractul.

Această firmă a întârziat nepermis de mult îndeplinirea obligațiilor sale contractuale privind activitatea de proiectare și execuție și nici nu a venit cu un program de lucrări coerent care să demonstreze capacitatea sa tehnică și organizatorică de a finaliza lucrările în termenul prevăzut. În aceste condiții, nu mai putem da în exploatare Cernavodă-Medgidia în 2011.

Sperăm ca prin schimbarea atitudinii acestei firme sau prin eventuala angajare a uneia mai serioase să reușim să dăm în exploatare acest obiectiv de maximă importanță pentru români în 2012.

Ați declarat că lucrările de modernizare a căii ferate București-Constanța se vor încheia în iulie. Cu toate acestea, din datele companiei CFR SA reiese că sunt anumite tronsoane care nu pot fi finalizate până atunci – podul de la Sărulești, stația Fetești (inclusă pe POS-T) și podurile dunărene (de la Fetești și Cernavodă) –, puncte în care vor fi menținute restricții de viteză între 15 și 30 km/oră. În aceste condiții, cât va dura în vară călătoria cu trenul de la București la Constanța?

Lucrările de reabilitare și modernizare care se execută pe secțiunile de cale ferată București Băneasa-Fetești nu s-au desfășurat în ritmul prevăzut inițial, factorii de întârziere fiind atât subiectivi, cât și obiectivi.

Lipsa unui buget adecvat, soluția inițială fiind limitată doar la reabilitarea liniilor directe, fără întreaga platformă a stațiilor, ceea ce ar fi condus la imposibilitatea exploatării în condiții de siguranță a stațiilor feroviare, impunerea în faza de licitație a utilizării metodei clasice în locul celei mecanizate, fapt care a dus la prelungirea duratei de execuție a lucrărilor sau acordarea de către ANAF a scutirii de TVA cu o întârziere de peste șapte luni și obligarea constructorilor de a nu efectua lucrări în acest interval de timp au fost factori definitorii în ceea ce privește întârzierile care au îngreunat lucrările de modernizare a căii ferate București-Constanța.

De asemenea, adoptarea unor noi norme seismice care au impus reproiectarea soluțiilor pentru lucrările de artă a întârziat finalizarea proiectului. Şi modificarea cadrului legislativ privind realizarea exproprierilor și întârzierea cu peste un an a apariției normelor de aplicare au condus la situația în care lucrările la podul nou care urmează a fi construit în zona Sărulești au suferit întârzieri semnificative, de peste doi ani.

Cu toate acestea, am încredere că modernizarea acestui tronson de cale ferată va fi finalizată în această vară, iar călătoria cu trenul de la București la Constanța va dura două ore și jumătate.

Cine este responsabil, în opinia dvs, de pierderea finanțării ISPA pentru modernizarea căii ferate București-Constanța: constructorul, fosta conducere a ministerului sau altcineva?

Având în vedere că proiectul face parte dintr-o măsură ISPA din 2000 și vorbim de finalizarea lui abia după zece ani, după ce în ultimele șase luni am făcut eforturi importante pentru accelerarea lucrărilor, putem spune că nimeni dintre cei menționați de dumneavoastră nu este absolvit de vină.

Am spus mai înainte că la baza acestor întârzieri au stat atât cauze obiective, cât, mai ales, subiective, dar cred că orice obstacol putea fi trecut dacă responsabilii se aplecau mai atent asupra problemelor de parcurs.

Ce pot să vă spun este că avem speranța că nu vom pierde toată finanțarea ISPA, pentru că vom face proiectul operațional până la sfârșitul acestui an.

În nici o țară civilizată transportul de persoane cu microbuzele nu este permis pe o distanță mai mare de 100 km. În Germania și Italia nu sunt permise curse auto în paralel cu calea ferată, tocmai în scopul protejării acesteia. Aveți în vedere introducerea unor reglementări similare?

Măsurile restrictive de limitare a libertății de a furniza servicii de transport rutier nu trebuie să contravină normelor europene și necesită o abordare care să nu limiteze concurența între operatorii de transport și între modurile de transport, având ca obiectiv creșterea gradului de satisfacere a nevoilor utilizatorului – cetățeabnul român.

În momentul de față există în dezbaterea comisiilor de la Camera Deputaților inițiativa de a se limita transportul cu microbuze la maximum 200 de km, dar până la terminarea actualului program de transport rutier, adică până în luna mai 2013, acest lucru nu se poate întâmpla.

În schimb, vom lua măsuri ca, în cazul persoanelor care beneficiază de facilități la transportul rutier și unde avem prevedere că trebuie să fie pe distanțe de maximum 50 km, transportatorii să respecte această prevedere.

Asta nu înseamnă că nu vom lua alte măsuri prin care să facem calea ferată mai atractivă atât pentru transportul de persoane, cât și pentru cel de marfă.

Punerea în aplicare a planurilor de restructurare a companiilor de cale ferată este primul pas spre modernizarea sistemului feroviar.

Adrian BĂRBULESCU

Categorii
Interviu trimitere dreapta

Felicia Filip: „Modelăm suflete și îi facem pe oameni mai buni”

Felicia Filip: „Modelăm suflete și îi facem pe oameni mai buni”

Dialog cu Felicia Filip și Cristian Mihăilescu

Felicia Filip și Cristian Mihăilescu alcătuiesc un cuplu perfect. Ei, de ani și ani de zile, onorează scena  lirică de la noi și din străinătate prin spectacole remarcabile. Sunt în același timp și un exemplu de viață personală,  reprezentându-i pe îndrăgostiții neobosiți care se plimbă ținându-se de mână și  privindu-se unul pe celălalt cu  o continuă afecțiune.

Felicia Filip, „Tragediana Superba”, cum a fost numită de ziarul francez L’Est Republicain, a cucerit lumea întreagă cântând pe mari scene ca Royal Opera House din Londra, Staatsoper din Viena și Liceu din Barcelona.

Dacă soprana este singura româncă distinsă cu toate premiile internaționale „Mozart”, Cristian Mihăilescu este singurul român membru al Academiei Europene de Teatru Muzical de la Viena și al Asociației Eurolyrica, ce reunește cei mai importanți directori de operă din Europa.

De aproape 11 ani, el conduce Opera din Brașov, pe care a transformat-o într-o instituție culturală de mare clasă.

Cu un destin atât de generos, cei doi artiști continuă să creeze spectacole grandioase și, cu o energie ce izvorăște din credința în Dumnezeu și prețuirea valorilor autentice românești, susțin formarea tinerilor muzicieni. Întâlnind astfel de oameni, viitorul îmi pare mult mai pozitiv.

Știu că sunteți implicați în mai multe proiecte sociale. Ce v-a determinat să faceți aceasta? Este o ripostă în fața indiferentismului ce caracterizează societatea noastră?

Cristian Mihăilescu: Este o preocupare de-a noastră mai veche, de sprijinire a valorilor. Pentru că se insistă – justificat, de altfel – pe persoanele defavorizate, dar am pierdut din vedere persoanele supradotate de care România nu duce lipsă.

De nouă ani, Felicia acordă bursa „Felicia Filip” la Universitatea Națională de Muzică din București, o bursă care îl ajută pe copil să meargă la concursuri internaționale, la studii și pentru achiziționarea unui instrument.

Felicia Filip: La fiecare concurs la care particip ca invitat în juriu, acord un premiu „Felicia Filip” unei voci tinere, frumoase și de perspectivă. Pe 7 martie va fi la emisiunea de televiziune „Răi da’ buni” o campanie de strângere de fonduri pentru ajutorarea lui Edi Leanca, un băiat talentat, dar nevăzător, care deja a făcut un disc la care am participat și eu.

Încercăm din nou să fim alături de el și să facem în așa fel încât să-și vadă visul cu ochii.

Nu mai vorbim de turneul „Filipissima”, desfășurat în peste 20 de orașe importante ale țării, în care am făcut selecția tinerilor talentați și am oferit șansa cel puțin unuia din fiecare oraș de a apărea alături de mine în concert.

Avem o agendă cu cei mai talentați pe care să îi ajutăm și să le oferim în continuare și un suport material. Urmează în curând să ia viață albumul „Fata din vis”, care va avea, bineînțeles, și o componentă socială. Deci aceasta este o componentă care se transmite de la un proiect la celălalt.

C.M.: Va fi al treilea an consecutiv când participăm la așa-numita inițiativă „Seri albastre” la Sfântu Gheorghe, la începutul lunii septembrie. Mirificul local este castelul Arcuș. Susținem – bineînțeles, gratuit – un masterclass de canto pentru tinerii foarte dotați în domeniul operei. Totul este gratuit.

Alături de formația K1, am inițiat de acum doi ani o campanie care se numește „Mândru să fiu român”. Ne facem suficient autocritică, suficient ne critică alții, trebuie la un moment dat să afirmăm și ce avem valoros.

Și avem foarte multe lucruri valoroase. De curând s-a declanșat o  inițiativă ecologică foarte generoasă, care s-a concretizat printr-un eco-turneu internațional. La Roma, după concert au fost plantați 1.000 de puieți de pin.

F.F.: La Carrara s-a plantat un arbore al prieteniei româno-italiene – un arțar.

C.M.: Inițiativa continuă. Ea s-a numit la București „10 zile de iubire” și s-a desfășurat între Valentine’s Day și Dragobete, cu o sală arhiplină.

Mulți vorbesc despre rușinea de a fi român. Dumneavoastră inițiați campania despre „Mândru de a fi român”. Ce urmăriți prin aceasta?

C.M.: Pe ritmuri moderne se pun în valoare marile creații sau marile momente etno ale României, cu un impact deosebit. Formația K1 a invitat-o pe Felicia în acest sens.

F.F.: A fost concertul de la Sala Radio, cu mare succes, care s-a transmis și la televiziune și la radio.

C.M.: S-a concretizat în albumul  „Balade din Carpați” cu Felicia și K1, care în curând va fi lansat și oficial.  Bunăoară, la Veneţia, anul trecut pe 1 decembrie a avut, loc în celebra sală Malibran, un concert care s-a transmis pe trei posturi de televiziune în România și pe un post în Italia, cu un așa succes încât italienii au spus: „Voi sunteți adevărata față a României, nu ceea se întâmplă să scrie prin ziare”. A fost un moment absolut extraordinar!

F.F.: Anul acesta am avut un concert de mare ținută la München, într-o sală minunată, unde au fost reprezentanți de la toate ambasadele. Ecourile au fost ca și la Veneţia. Concertul a venit chiar în momentul acesta în care ba intrăm în Schengen, ba nu intrăm. Și faptul că a avut loc chiar în ziua națională a României a atras și a luminat altfel ideea țării nostre în contextul respectiv.

Îmi dau seama că aceste proiecte presupun foarte multă energie, foarte mult suflet. Cum reușiți să nu obosiți, mai ales într-o lume atât de blazată și plictisită cum este aceasta?

F.F.: Toată lumea ne întreabă: „Cum se poate să faceți atât de multe?” Și toată lumea se uită la mine. Şi atunci eu spun: vinovatul este Cristian Mihăilescu, pentru că el este neobositul care gândește, care scormonește, care încearcă.

C.M.: Energia ne vine de la faptul că suntem mândri că suntem români! Bunăoară, în turneele pe care le-am făcut în Europa, pe scenă puneam diverse simboluri românești: păpuși uriașe îmbrăcate în costume naționale românești, lucrări de artă populară românească. Suntem foarte atașați de ideea că România are un destin european, dar și un destin universal pe care trebuie să și-l afirme. Trebuie să confirmăm aserțiunea Papei Ioan Paul al II-lea, care spunea că România este grădina Maicii Domnului.

F.F.: Momentul culminant al acestui gen de spectacole este finalul, când cântăm „Deșteaptă-te, române” și totul devine incandescent. Se poate vedea cu ochiul liber degajarea de energie, de lumină și de străluminare și, practic, uniunea a tot ce înseamnă mondial și universal valabil. Trebuie să avem curajul să ne afirmăm cu ce avem valoros.

F.F.: Pentru Paște avem un plan.

C.M.: Şi Felicia, și eu suntem foarte credincioși. Pe 21 aprilie, la Opera din București, Felicia va susține concertul „Colinde de Paște”  împreună cu un grup de călugări de la Biserica „Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir” de la Sighișoara.

Publicul de operă? Cum se comportă el? Ce se mai întâmplă la Opera din Brașov, unde lucrați cu mult sârg?

C.M.: De curând s-a încheiat un turneu extrem de onorant în Germania. A fost al șaptesprezecelea an consecutiv pentru Opera din Brașov când face un turneu internațional. A fost un mare succes cu „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, „Elixirul dragostei” de Donizetti și două tipuri de gale: una de operă, în care am prezentat fragmente din arii de opere, duete, coruri, ansambluri, și o gală de operetă care s-a numit „Johann Strauss”, pentru că a inclus numai muzica acestui compozitor cântată în germană de către artiștii noștri.

În curând, plecăm din nou în Germania și în Austria cu „Julieta și Romeo” de V. Bellini și cu „Faust” de Ch. Gounod. „Faust” este cea mai recentă premieră a noastră, un spectacol multimedia, în care jocul artiștilor se continuă cu filmul proiectat.

Luna februarie a fost o lună a galelor și a avut un foarte mare succes. Au fost gala de operă, gala de operetă, gala de balet – unde alături de artiștii noștri au venit balerini din București și din Cluj – și o gală a Mărțișorului, în care am râs, am dansat, am cântat, ne-am făcut farse.

Vom face, ca în fiecare an în ultimii șapte ani, o gală a francofoniei, în care vor participa soliștii, corul, orchestra și baletul nostru. Acum doi ani, zilele mondiale ale francofoniei au fost inaugurate de Felicia Filip în Africa, la Dakar.

Apoi vom face o gală care se va numi „De la operă la jazz”. Avem foarte mulți tineri în sală – e fantastic. Acesta este și rolul unei politici repertoriale în care am unit opera cu lucrări de interes. În galele de Crăciun au fost invitate trupele Iris, Compact, Timpuri noi.

Deci oamenii vin și văd că la operă nu e așa de rău. De mulți ani nu avem nici un loc liber în sală, la spectacole.
Tocmai voiam să vă întreb în ce fel se reflectă criza în activitatea Operei…

F.F.: Sunt convinsă că foarte mulți preferă să nu-și cumpere nu știu ce lucru și să vină în sala de spectacol pentru că sunt mai câștigați. Hrana aceasta este mult mai bună și poate suplini chiar acea lipsă.
C.M.: Eu am obiceiul să primesc spectatorii în foaier. Îi văd că vin cu preocupările lor zilnice și apoi îmi place să îi văd la sfârșit, când pleacă străluminați. Nu se poate cuantifica aportul artei în societate și cei care decid alocările de fonduri ar trebui să țină cont. De multe ori sunt întrebat în mod aberant: „Cât produceți?”. Arta nu e productivă în sensul comun al cuvântului.

Dar omul acela care pleacă din sală și a doua zi este mai bun la serviciu  are un alt tip de relație cu colegul – acestea ar trebui cuantificate. Cât timp modelezi suflete, se creează niște energii pozitive care fac și bunurile materiale.

Au fost și obstacole, dar, oricum, pot să spun că până acum s-a traversat cu grijă această perioadă de criză, cu spectacole de bună calitate și cu sala plină.

Anca ALBU

Categorii
Cultura Interviu trimitere dreapta

Pentru artiști, orice vorbă bună contează

Pentru artiști, orice vorbă bună contează

Horia Gărbea

Interviu cu Horia Gârbea, președintele Asociației Scriitorilor din București

Horia Gârbea s-a născut pe 10 august 1962 în București. Se apropie, așadar, de semicentenar, dar când îl vezi nu-i dai vârsta asta. Bunicul său, generalul Gârbea, a depășit suta. Când l-am văzut odată la Muzeul Literaturii am rămas uluit de ținuta sa perfectă. Vitalitatea lui Horia Gârbea este fără cusur.

Inginer de profesie, a fost atras de timpuriu de literatură și și-a dat seama că expresia reprezintă terapie atât pentru sine, cât și pentru a intra mai ușor în comunicare cu ceilalți.

A scris mult și a abordat diverse genuri. Amintim câteva dintre  volumele sale: „Doamna Bovary sunt ceilalți” (teatru), „Misterele Bucureștilor” (proză scurtă), „Căderea Bastiliei” (roman), „Cine l-a ucis pe Marx” (teatru), poate cel mai bun volum al său după părerea mea, „Rață cu portocale” (publicistică), „Creșterea iguanelor de casă” (poezie), „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” (proză).

I s-au decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie în 1999 şi Premiul Academiei în 2001.

În tinerețe a făcut parte din cenaclul Universitas, coordonat de profesorul Mircea Martin. Acolo a fost coleg de generație cu regretatul Cristian Popescu, cu Simona Popescu, cu Radu Sergiu Ruba, Daniel Bănulescu, Paul Vinicius și mulți alții.

După cenaclul de luni al lui N. Manolescu și Junimea al lui Crohmălniceanu, Universitas a reprezentat una dintre pepinierele cele mai fertile în care s-a făcut literatură adevărată și care tocmai prin aceasta, în anii ’80, a fost un loc de rezistență împotriva regimului Ceaușescu.

Dându-și, pe de altă parte, seama că scriitorii sunt neajutorați și dezbinați, a preluat frâiele ASB, încercând astfel să facă ceva pentru buna gospodărire a unei bresle cu multe bube.

Dragă Horia,  ai o capacitate uluitoare de-a lucra pe mai multe fronturi. Probabil nici o săptămână eu nu aș fi în stare să fiu în locul tău. Ești președinte ASB, ești publicist, profesor, scriitor. Cum reușești să le împaci pe toate?

Mulțumesc, ce-mi spui mă flatează. De ani și  ani sunt obișnuit să muncesc mult și pe planuri diverse. Tot timpul am fost simultan inginer, acum profesor de inginerie, și scriitor.

M-am obișnuit. Rețeta e simplă: nu cunosc zile libere, nu mă uit la TV, nu răspund la telefon oricui. Mă ajut mult cu Internetul pentru informare și comunicare. Peste zi, îmi iau timp să am câteva reprize de joacă împreună cu fiul meu, dar, mai ales, lucrez când el doarme.

În ce stare se mai află acum ASB? Este o asociație profesională în care autorii din București găsesc la nevoie un sprijin?

Asociația Scriitorilor București este o filială a Uniunii Scriitorilor și nu are autonomie juridică. Dar poate derula proiecte prin Uniune.

Desigur, eu fac legătura între membrii noștri și USR, le facilitez cât pot obținerea de sprijin pentru lecturi publice, deplasări, finanțări de proiecte culturale, în limita bugetului destul de subțire al Uniunii.

Apoi, le ofer cât pot sprijin moral și consultanță. Pentru artiști, care sunt destul de năpăstuiți, orice vorbă bună contează: o cronică la o carte, o semnalare, un premiu, o felicitare din inimă de ziua lor.

Provoc uneori întâlniri mai mari sau mai mici între autori, mici festivități, ofer diplome veteranilor noștri. Reacțiile lor mă impresionează. Apoi, avem un blog și un site web care se va reface în scurt timp într-o formulă mai atractivă.

Din poziția de președinte al ASB, ai relații cordiale cu scriitorii sau trăiești și momente dificile când te cerți cu unii dintre confrați?

Încerc să am relații cordiale cu toți scriitorii. Nu e ușor, pentru că sunt foarte orgolioși și, dacă nu iau premii sau nu primesc maximum de recunoaștere, se supără. Din fericire, le trece repede.

Mulți nu înțeleg că eu nu sunt în juriul ASB și nu pot să-i premiez pe criterii de vârstă și hărnicie. Premiul îl dă juriul pentru valoarea operei. Am momente dificile cu cei pe care, din păcate, rațiunea i-a părăsit complet, dar nu pot fi tratați decât cu îngăduință, pentru că totuși sunt colegii noștri. E o experiență teribilă.

Mă gândesc mereu ce greu va fi fost pentru cei care îl întâlneau pe Eminescu atunci când el nu mai era decât un bolnav. Aici trebuie să intervină și statul, nu numai USR. Sunt oameni de valoare care au fost printre noi și acum trăiesc într-o lume paralelă. Uniunea face ce poate, dar nu ajunge ajutorul material.

Conflicte reale am cu cei numeroși care vor să intre în USR, dar sunt neajutorați literar. Bine – nu suntem Uniunea Geniilor. Dar niște minime abilități sunt necesare.

Deunăzi a venit o doamnă care ne certa că nu avem secție pentru cărți de artă culinară și deci a fost respinsă pentru că nu făcea literatură, ci bucătărie. Alta avea un album de cusături agrementat cu mici catrene și zicea că e poetă.

Un domn octogenar încearcă de vreo cinci ani să intre în USR cu două cărți despre un muzicolog român și e opac la orice explicație care vizează faptul că asemenea volume nu au relevanță literară.

După o zi grea de lucru, cum te regăsești în fața foii de hârtie? Sau în fața paginii albe a computerului? Nu ai uneori impresia că ai ajuns propriul tău personaj?

Zilele de muncă, dacă am lucrat cu folos, nu sunt grele. Ele continuă în nopțile de scris sau în diminețile când am noroc să mă pot trezi la 4.00-5.00 și pot scrie. Totul e simultan și muncă, și plăcere.

Într-o noapte am scris la rând 20 de poeme din care am păstrat 11, nucleul viitorului meu volum. Mi-am zis ca Moromete: „Ai intrat în anul morții”. Nu mai scrisesem poezie de cinci ani. Nu mă tem că am ajuns propriul personaj. Mă tem că tind să devin o instituție.

Asta mă cam irită. O instituție nu poate să închidă ușile, să-și ia vacanță, să se uite la un meci de fotbal într-o zi, gonind solicitanții. O problemă serioasă este băiatul meu, căruia trebuie să-i fac loc printre atâtea treburi.

Genurile abordate de tine sunt diverse. Ai scris poezie, proză, teatru, eseu. După părerea mea, locul unde te simți cel mai bine e dramaturgia. Care este piesa scrisă de tine de care ești cel mai atașat?

Da, mă simt bine în dramaturgie, dar n-am mai scris de mult. Tot scriu la o piesă și sunt tot la actul I. Am mai început câteva, dar tot la actul I sunt. Trag de mine amicii de pe la TV: scrie ceva și pentru noi. Când?

În teatru a început să-mi placă să traduc. Mai ales când sunt piese clasice, dificile, în versuri. Acum traduc „Visul unei nopți de vară”. Când mi s-a propus am crezut că… visez și eu, ca personajele.

Am început și mi-am dat seama că nu știu mai nimic despre această piesă, deși credeam că știu cam tot. Nimic nu știam. M-am documentat câte o noapte pentru zece versuri. Va ieși ceva grandios. Dintre piesele mele, țin foarte mult la „Doamna Bovary sunt ceilalți”.

E o piesă de cotitură în teatrul nostru, începutul intertextualității în teatru. Din păcate, nu se joacă. Lumea vrea să-mi joace „Cafeaua domnului ministru” sau „Divorț în direct” pe care le-am scris în două, respectiv în cinci zile.

În încheiere aș vrea să te întreb de ultima carte pe care ai citit-o și care, evident, ți-a plăcut.

Eu nu citesc o singură carte, așa că nici una nu e ultima. Eu am o rubrică de recenzii la „Luceafărul de dimineață” și citesc și câte 4-5 cărți pe zi, alternându-le Literatură contemporană.

Dimineața merg la facultate cu 182. Drumul durează 15 minute. La Dorobanți, schimb cu 282 și merg cu el încă vreo 15 minute. Plec înainte de 7.00, ca să pot găsi loc pe scaun. În acest interval citesc o carte. Mai ales poezie, că face bine dimineața. Așa l-am citit recent pe Stoiciu.

Așa am citit recenta carte foarte bună a lui Ion Mureșan. În fine, l-am citit foarte recent și e o carte minunată, pe Nicolae Coande cu a lui „Femeia despre care scriu”.

Astă toamnă eram la Frankfurt, la Târgul de Carte, și am luat de la standul nostru o carte pe care n-o citisem: „Viața începe vineri” de Ioana Pârvulescu. Am plecat la Wiesebaden, cale de o oră cu trenul, și am citit-o (dus-întors); e o carte foarte bună, la fel ca „Provizorat” de Gabriela Adameșteanu. Pe asta am citit-o și acasă.

Vezi că mă refer la literatura română de azi, subiectul meu predilect și „jobul” meu. Literatură universală citesc mult mai puțin. Acum, cu Shakespeare, pot să spun că lectura cea mai recentă și cea mai frumoasă este ediția Oxford din „Visul…”.

Numai notele de subsol (care ocupă trei sferturi de pagină, ca la „Divina Comedie”) și sunt fabuloase. Nu mai zic de confruntarea traducerilor anterioare (din păcate, eronate în mare măsură). În materie de roman, ultimul bun pe care l-am citit e al lui Bogdan Teodorescu; „Băieți aproape buni”.

Ţin să-ți spun că romanul tău e unul dintre puținele pe care nu le-am citit în 2010, pentru că nu mi l-a dat editura. La fel pe al lui O. Nimigean, care aflu că e bine cotat. Dar cărțile bune nu sunt perisabile, le voi citi odată.

Dan STANCA