Categorii
Interviu La zi

Cristian Bădiliță: „Când ești înjurat și de talibanii atei, și de talibanii teocrați, dormi foarte bine și lucrezi cu spor”

Cristian Bădiliță: „Când ești înjurat și de talibanii atei, și de talibanii teocrați, dormi foarte bine și lucrezi cu spor”

Cristian Bădiliță

Navigând în spațiul virtual printre sumedenii de texte despre Dvs, îmi vine să mă întreb: „Cine sunteți, Cristian Bădiliță?”. Să știu și eu, baptistul, cu cine m-am asociat. De la „papistaș” la „baptist”, „ecumenisto-sincretist” și chiar „om cu simpatii masone” e cale lungă și-ntortocheată.

Sunteți deja un „caz” aflat în bătaia puștii din două direcții: una pe linie politico-religioasă, cealaltă pe linie politico-(in)culturală, vizibile, pe de o parte, în reacțiile la adresa dumneavoastră venite din partea unor teologi, clerici, comentatori ortodocși, cealaltă în reviste culturale.

Trebuie să recunosc că rar mi se întâmplă să fiu martor la asemenea visceralitate precum cea întâlnită în reacțiile care vă privesc. Reușiți nemaipomenit să polarizați reflexele cititorilor sau ale celor care vă ascultă, astfel încât rar se întâmplă să întâlnești oameni „neutri” față de Cristian Bădiliță (mă refer la cei care sunt „în temă”): pe Bădiliță îl iubești sau îl urăști cu același patos.

Iată un exemplu din partea lui Răzvan Codrescu în 2008, pe blogul dânsului: „În pofida aparențelor, filologul remarcabil din el n-a fost niciodată dublat de un teolog pe măsură, ci doar de un eseist filozofant certat cu dreapta credință, adept al unui gnosticism eclectic și resentimentar, pe un fond deconcertant de laxitate morală (fatal, de obicei, talentelor fără caracter)”.

Sunteți, așadar, un candidat perfect pentru execuție, dar, din punctul meu de vedere, acest gen de reacții spune mai mult despre autorii lor și despre patologia culturală și religioasă din România decât despre dumneavoastră. Mai întâi, să ne întoarcem ad fontes. Când ați intrat prima dată „în vizor”? Cum și prin ce ați început să deranjați și să tulburați apele în direcțiile despre care vorbeam?

Aș evita să vorbesc numai despre „cazul” meu, presupunând că aș fi unul. Cred că merită să facem o radioscopie a câtorva grupuri culturale și teologice din România, ca un exercițiu rațional și necesar de igienă mintală. Orice critică e justificată în cadrul unor parametri.

Nu mă interesează criticile aduse de un ins 1) nepregătit; 2) urechist; 3) de rea-credință. Ați citat un fragment din atotștiutorul „polimat” Răzvan Codrescu. Îi cunosc, pe citite, realizările culturale și pot spune cu mâna pe inimă că fără ele cultura sau teologia română n-ar intra în colaps.

Asta nu înseamnă că disprețuiesc sau minimalizez ceea ce a făcut. Câteva traduceri utile și elegante, care se adaugă altor traduceri. Câteva eseuri supărate, dintr-o perspectivă desuetă, care mi-au stârnit jenă, fără să mă învețe nimic. Oricum, dl Codrescu nu are nici calificare de teolog, nici calificare de biblist, nici calificare de patrolog sau de filolog clasic pentru a da verdicte în aceste domenii.

Aștept și accept verdicte de la colegii mei occidentali, de la un Lorenzo Perrone, de la o Monique Alexandre, de la un Charles Kannengiesser, de la un Angelo di Berardino. Accept oricând critici și sfaturi în materiile de mai sus de la o Francisca Băltăceanu, de la un Ioan I. Ică jr., de la un Marius Cruceru sau de la un Petre Guran. Dl Codrescu să-și dea cu părerea în privința „teologilor”  Ciachir, M. Platon, Târziu. Pasajul citat de dumneavoastră nu provine doar dintr-un fond ideologic, ci și dintr-un fond murdar.

Este dl Codrescu duhovnicul meu personal, încât să-și îngăduie să vorbească de „laxitate morală” sau de „talent fără caracter”? Lucrurile astea nu mai țin de critică, ci sunt calomnii, jigniri la persoană, deloc creștinești. Dacă aș avea amor propriu, aș apela direct la un avocat. Dar ce folos?

Sufletele nu se vindecă la tribunal, ci la o clinică de suflete. Dacă acest om are un duhovnic și crede în taina vindecătoare a spovedaniei, atunci își va retrage jignirile și-și va cere iertare. Nu mie, ci lui Dumnezeu. Jignirile nu sunt critică, nici pamflet. Sunt mizerie morală.

Dar, ca peste tot în România, tocmai cel care practică imoralitatea, jignind fără să-i pese, te acuză de „laxitate morală”. Cât despre faptul că aș fi certat cu „dreapta credință”, aceasta e o veșnică și deja plictisitoare acuză ce mi se aduce de ani de zile, din partea unor inculți naționaliști, care 1) deformează termenul de orthodoxie (dreapta credință) după propriile lor șabloane militărești; 2) caută să-și justifice, într-un fel, lipsa de educație religioasă.

Dacă eu sunt certat cu „dreapta credință”, atunci sunt „certați cu dreapta credință”: autorii Noului Testament, Părinții pustiei și ai Bisericii, din care am tradus sute de pagini, marii teologi ortodocși ai secolului XX Pavel Evdokimov, Olivier Clément, Elisabeth Behr Sigel, Jaroslav Pelikan, Lev Gillet, Nicolae Steinhardt, Kallistos Ware, Boris Bobrinskoi, Michel Evdokimov, Michel Stavrou.

E foarte ușor să dai cu piciorul în ce are ortodoxia mai profund, mai șlefuit, mai uman și, la urma urmei, mai civilizat numai pentru că nu ai făcut niciodată efortul apropierii de adevăratul univers al ortodoxiei. Pentru asta îți trebuie, pe lângă țâfnă, și ceva greacă, și ceva latină, o metodă adecvată de lectură, o cunoaștere serioasă, plecând de la surse, nu de la prejudecăți, a istoriei creștinismului, dar, mai ales, un strop de cinste sufletească.

Un Michel Stavrou, un Boris Bobrinskoi încremenesc de durere în fața urâțeniei, a imoralității și a prostiei unor curente ortodoxiste din țările est-europene, inclusiv din România. Nu-și pot da seama cum de asemenea inși se pot numi ortodocși, se pot împărtăși cu seninătate sau face semnul crucii cu conștiința împăcată. Aceasta e problema ortodoxiei românești: lipsa de cuviință, care-i dublată, în majoritatea cazurilor, de ignoranță.

Dacă tot vine vorba de ignoranță, nu o dată v-am văzut „tras de urechi” pentru că îndrăzniți să scrieți numele Mântuitorului cu un singur „i”.

Asta pare să fie „cea mai importantă chestiune” teologică a multora dintre ortodocșii români. Dar ei fac rău nu doar Bisericii lui Cristos; în primul rând, își fac rău lor înșiși. Cum te poți mântui plin de ură și resentiment, găinărindu-ți sufletul la nesfârșit? E o tristețe cumplită.

Dar de ce credeți că sunteți nedigerabil pentru acești oameni? De ce nu vă puteți ține limba și restrânge interesele intelectuale în Apus? Ce „interese” de mărire vă mână? Haideți să-i lăsăm din nou să vorbească pe detractorii dumneavoastră. Teodor Baconsky în Dilema veche, octombrie 2007: „Visul prea omenesc nutrit de Cristian Bădiliță este acela ca lumea să vorbească despre el. Vrea notorietate, celebritate, demnitate. Şcolit prin Franța și Spania, omul a practicat poligrafia, reușind să tipărească o sumă de cărți în cele mai diferite genuri (de la studiile patristice și cele dedicate gnosticismului antic până la poezie, jurnal sau eseu). Până spre 40 de ani, C.B. a tot căutat să rămână în «Occident», numai că n-a izbutit să obțină acolo vreo poziție academică serioasă. Aproape necunoscut în Hexagon, el a dus o existență publică intermitentă, bazată pe colocvii transalpine, fără ca o catedră la o mare universitate apuseană să-i legitimeze definitiv competențele. Ar fi putut deveni un al doilea Ioan Petru Culianu sau un alt Victor Ieronim Stoichiță. Pentru a satisface niște ambiții atât de exigente, ar fi trebuit să participe la toate concursurile menite să-i consolideze statutul. Un atare obiectiv a fost însă ratat. Evident, nimeni, cu excepția lui însuși, nu poartă vina acestui eșec profesional”.

Hahaha. Genial. Aș fi tentat să spun doar atât: „Acesta e Baconsky”. De la creștinismul kalașnikov, Codrescu, am trecut la creștinismul caviar. Ar fi vai de suflețelul și de tărtăcuța noastră dacă am trăi exclusiv pentru o catedră în Occident, sau pentru o carieră tip Culianu sau Stoichiță (cu modelele astea m-a terminat!).

Trăiesc în Occident de douăzeci de ani pentru că aici îmi place să trăiesc. Nu-i suficient? Sincer, nu mă miră lipsa de inteligență a lui Baconsky, mă miră pretinsul lui „atotștiutorism”. Baconsky știe exact ce vreau eu. Oare de unde? Ne-am făcut noi vreodată confidențe, ne-am spovedit unul altuia? Din câte-mi aduc eu aminte, niciodată.

Dar, din moment ce el spre asta tânjește sau tânjea, înseamnă că toată lumea cu doctorat la Sorbona trebuie să tânjească precum Baconsky. Avem de-a face cu aceeași tehnică stalinistă a insinuării… certe. Băieții care l-au distrus pe Goma „știau” că acesta era un dușman iremediabil al României. Iar ei „erau” România. Goma era „tătar”, nu avea nici o legătură cu România.

Băieții care au distrus Biserica Greco-Catolică știau precis că „ăștia” erau niște „trădători” care urmăreau subminarea Bisericii strămoșești și, în final, distrugerea întregii țări, chiar dacă greco-catolicii făcuseră și România Mare, și primele școli în limba română, și primele studii serioase despre istoria neamului românesc.

Băieții care l-au distrus pe Dorin Tudoran „știau” că este homosexual, chiar dacă totul nu era decât o invenție gogonată. În fond, de ce să nu „știe” Baconsky mai bine decât mine ce vreau eu? Doar el e Bădiliță, nu? Dar de ce „știe” atât de bine Baconsky ce vreau eu?

Pentru că la un moment dat l-am întrebat, în presă, de ce nu locuiește, ca toți ambasadorii de până la el, în clădirea Ambasadei din Paris și închiriază, pe bani publici, un apartament care costa, pe lună, cât cinci salarii de profesor universitar. Iată de ce „mă știe” Baconsky atât de bine. Cât privește cariera mea, alții sunt îndrituiți s-o judece, un Norelli, un Kannengiesser, nu un puișor de stalinist ajuns belfer pedelist.

Să încercăm să clarificăm un alt aspect, metodic și cronologic. Poziționările dumneavoastră sunt clare. Dar tot Teodor Baconsky afirmă că „nu știe decât să muște mâna care îl mângâie”, având în vedere că în trecut erați în aceeași „tabără” cu unii dintre cei pe care îi criticați astăzi acerb pentru diferitele compromisuri la nivel politic sau intelectual, printre care amintesc nume grele: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, sus-numitul Teodor Baconsky, Adrian Papahagi. Ca o ironie, Mihail Neamțu, un alt acut detractor bădilițian de astăzi, vă punea, într-un articol în Dilema, din 2006, într-o triadă alături de Adrian Papahagi și Toader Paleologu, cu care ștergea pe jos. Ce s-a întâmplat în decursul anilor? Cum i-ați cunoscut și ce au însemnat, profesional și personal vorbind, aceste relații pentru dumnevoastră? Ce a dus la această ruptură dureroasă și intensă? Păreți genul de om care își arde corăbiile, „nu mai lasă loc de bună ziua”, cum se spune, iar această intransigență incapabilă să închidă ochii la impostură trebuie să provină din niște principii călăuzitoare, nu din atitudinea unui tip „tot mai singur și mai ulcerat” (Răzvan Codrescu), a unui „taliban intelectual” (Andrei Cornea, în 2005, Dilema veche), a unui om permanent „cu capsa pusă”. Ce este atât de grav, în opinia dumneavoastră, în compromisurile pe care le reproșați celor amintiți mai sus?

Toader Paleologu, Adrian Papahagi, Petre Guran mi-au fost prieteni foarte apropiați și, multă vreme, la Paris. Erau oameni serioși, ne întâlneam aproape zilnic fie în bibliotecă la „École normale”, fie la câte unul dintre noi. Din 1995 până prin 2009 mi-au fost cei mai apropiați prieteni.

Paleologu, un excelent specialist în filozofie modernă și în filozofie politică, autor al unei teze fermecătoare despre Carl Schmitt, Guran, remarcabil bizantinolog, Papahagi, anglist excepțional și medievist. Neamțu, cu care n-am avut prea mult de-a face, e un penibil arivist, dar ambițios și harnic. M-a frecventat cât eram „profitabil”, apoi, când a văzut că-și poate șterge nasul de unul singur, a devenit „anti”.

Toader Paleologu, inteligent, dar și enervant de sforar, vrea puterea, și o spune direct, fără rețineri, așa că a intrat în politică. Acum, vrerea omului nu poate fi discutată. E ca în amor. Vreau femeia cutare, ea îmi place, mă dau peste cap să o cuceresc.

Spre deosebire de ceilalți tăntălăi, care s-au înhămat, din arivism, la căruța acestui comunist inestetic de la Cotroceni, Paleologu nu s-a supărat niciodată când i-am spus ce gândesc despre aventura lui politică. N-a ținut să-mi arate cât de „greșit” judec eu lucrurile și cât de bine intenționați sunt ei. Cu un anumit cinism mi-a dat de înțeles că altfel nu putea avansa în cariera politică.

Ce nu pot eu accepta sub nici o formă, în cazul deraierii foștilor mei prieteni, este participarea la o campanie de uzurpare și întinare a simbolurilor Pieței Universității din 1990. Să vii, în 2006, în 2007, în 2010, și să spui că tu, Guran, sau că tu, Neamțu, reprezinți idealurile Pieței Universității, când n-ai nici o legătură cu ce s-a întâmplat în 1990, e o murdărie fără seamăn și de neiertat.

În 1990, președintele acestor maimuțici „revoluționare” făcea parte din guvernul comunist împotriva căruia noi am organizat Piața Universității. Mai grav, din guvernul care a organizat mineriada împotriva noastră. Încă și mai grav, Guran, Neamțu și ceilalți ortaci cotroceniști cunosc aceste lucruri. Au întinat conștient.

Prin urmare, impardonabil. Cum credeți că ne-am simțit, cei care am fost, trei luni de zile, în 1990, fie în balcon, fie pe caldarâmul Pieței, văzând cum cea mai dureroasă, dar și cea mai sublimă parte din existența noastră e scuipată de acești găinari?

Mihail Neamțu l-a înlocuit între timp pe Marius Oprea la IICCR. Ce legătură are el cu acest domeniu?

Dragă domnule Vereș, România arată cum arată, foarte trist, în primul rând, din cauza mizeriei morale a intelectualilor. Acest oacheș de la Cotroceni, căruia nici nu doresc să-i pronunț numele, a făcut zob, în doar câțiva ani, până și ultima fărâmă de solidaritate care mai exista între intelectuali.

Dar intelectualii sunt o specie penibilă. Există și excepții, foarte rare. Eu nu mai dau doi bani pe ei de multă vreme. Dacă vreți să vedeți, prin contrast, ce-i un intelectual, uitați-vă la filmulețul de pe YouTube făcut la Cotroceni, prin 2007, cred, când Vasile Paraschiv, un simplu muncitor, îi înapoiază președintelui Mangă decorația, spunându-i verde-n față: „Nu primesc decorații de la un comunist”.

Alături de Vasile Paraschiv, ușor în dreapta ecranului, e un intelectual, mândru nevoie mare de insigna pionierească dăruită de președintele comunist, și care zâmbește, așa, ironic, la adresa „nespălatului” Paraschiv. Îți vine să-l iei de fălci și să-l pupi, nu alta. Spunându-i: „Trăiască și puiască intelectualii, ei sunt pâinea și sarea dictaturilor”.

Vi se poate răspunde că și dumneavoastră sunteți intelectual.

Nu, eu nu sunt intelectual. Eu sunt poet, patrolog, eventual pomicultor, care uneori scrie și articole în „presa proprie”. Nu știu ce înseamnă „intelectual”. Termenul apare, în Franța, în timpul „afacerii Dreyfus”, așadar, foarte recent, în secolul XIX. În timpul „afacerii” existau intelectuali pro Dreyfus și contra Dreyfus. Nu doar pro, așa cum se sugerează astăzi. Jaurès, Léon Daudet, scriitori importanți, ultracelebri în epocă, au fost contra.

Acum, că am ajuns la acest punct, haideți să discutăm puțin despre rolul intelectualului în viața cetății, în special în viața politică. Cred că ce s-a întâmplat după 1990 este simptomatic. Are voie intelectualul să fie înregimentat politic? Cum poate, așadar, și cum trebuie să influențeze intelectualul țara în care trăiește?

Să presupunem că acest termen, „intelectual”, are un sens precis, deși, repet, în mintea mea e o etichetă de circumstanță. Dar să încercăm să-i dăm un sens. Pozitiv.

Intelectual ar fi un om de carte (condiție obligatorie), recunoscut și apreciat de breasla sa, de cei din domeniul său (la nivel mondial) care, la un moment dat, într-un moment de cumpănă a istoriei (cum a fost, de pildă, afacerea Dreyfus), intervine energic, curajos, în arena publică, denunțând argumentat o nedreptate sau o samavolnicie.

Așa au procedat Paul Goma și Ion Negoițescu în 1977, când s-au raliat mișcării lui Havel împotriva samavolniciilor comuniste. Așa s-a întâmplat în 1990, când foarte mulți intelectuali s-au raliat spontan la Proclamația de la Timișoara. Intelectualul intervine sau trebuie să intervină atunci când ceva nu merge, atunci când libertatea obștii e pusă în pericol.

Dar mereu s-au găsit, pe lângă opozanți la impostură, și susținători ai imposturii. În anii 1980 Ceaușescu își avea soborul lui de adoratori, în frunte cu Eugen Barbu, Ion Zamfirescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vadim Tudor etc. După 1990, și Iliescu și-a găsit „faliții” lui, în cap cu Răzvan Theodorescu, Augustin Buzura, Eugen Simion, propulsat direct în fruntea Academiei, pentru servilism, Fănuș Neagu, Păunescu etc.

Din 1990 până prin 2006 o franjă a intelectualității noastre, ceva mai cu bun-simț decât restul, s-a ținut tare-n opoziție, dar uite că a dat peste ei ucigă-l toaca și au cedat și ei până la urmă. Ce caută Liiceanu, sau Pleșu, sau Patapievici lângă acest lumpen uns cu toate duhorile comuniste, suflându-i în ciorbă de dimineața până seara? Asta e complet inacceptabil.

Voiau să facă politică, n-aveau decât să înființeze un partid propriu, ori să-și ofere „serviciile” singurului partid civilizat și necomunist din România, partidul tradițional liberal. Poza de grup Patapievici, Liiceanu, Udrea, Blaga, Mangă spune totul despre halul în care au decăzut acești intelectuali.

La un moment dat nu făcea Patapievici reclamă pentru un post de manele? Asta a ajuns: manelistul Patapievici. Eu, firește, mi-am arătat și cu această ocazie „arivismul” (subtilul Baconsky dixit), încheind-o cu ei tocmai când au pus mâna pe putere. Așa-s eu, un arivist împielițat.

Recunosc că m-a amuzat să vă văd citat, de către Paul Cernat, ca tradiționalist îmbibat de naționalism-spiritualist!

Aici intrăm în altă zonă, grație căreia îi voi reabilita, măcar la nivel cultural, pe foștii mei prieteni Patapievici, Pleșu, Baconsky, Guran sau Papahagi. Dl contabil Cernat are boala structuraliștilor, care-i o boală marxistă. El nu vede individualități, persoane, ci doar grupuri, structuri.

Metoda e aceeași cu cea practicată de talibanii ortodoxiști, numai că, de data aceasta, avem de-a face cu o specie diferită, anume, talibanii pașoptiști, „luminați”, „în pas cu vremurile”, care poartă un surâs adolescentin lipit cu scotch pe buze. Dl Cernat are competență pe o anumită felie, destul de îngustă, a literaturii române. Dacă într-adevăr și-ar cunoaște meseria, ar ști unde și care-mi este locul.

La un moment dat îl lua peste picior pe „naivul” Dan C. Mihăilescu pentru că acesta mă compara cu „ditamai” omul de cultură Antohi. Dan C. Mihăilescu pica drept aiurit. Cum adică, dom’le, acest nimeni Bădiliță poate sta alături de grandiosul Antohi? Nu intru acum în biografia „doctorului” Antohi, între timp prealămurită, însă dl Cernat ar trebui pe viitor, atunci când simte că se va face de râs, să-și consulte ori soția, dacă posedă, ori un bun dicționar (poate chiar Internetul).

Da, domnule Cernat, n-am fost coleg cu Antohi nici la școala de informatori de Securitate, nici la Filologie clasică, nici la Teologie, nici la Madrid, nici la Trento, nici la Sorbona. Cât despre înregimentarea alături de Ciachir, Hurduzeu, Platon etc., înregimentare ignară, de dragul etichetei, de ce n-aș accepta-o, „de nervi”?

În fond, e de o mie de ori mai onorabil să stai în compania lui Hurduzeu și a lui M. Platon, cu toate aiurelile lor, decât în aceea a lui Lefter sau Cernat. Problema ține tot de nivelul de cultură. Dl Cernat habar nu are cu ce se mănâncă nici teologia, nici filozofia antică, nici spiritualitatea, nici măcar marea literatură a lumii, care trebuie citită în original. Dar pune etichete.

Ca și cum D. Ciachir, „tradiționalist” în trena lui Nae Ionescu, dar, mai ales, în cea a lui Eugen Barbu, ar fi totuna cu Hurduzeu, specialist în Cioran și în literatura franceză modernă, cu Sorin Dumitrescu, pictor abstract, iconar inclasabil, sau cu mine, biblist și patrolog format în câteva centre universitare occidentale, unde, sub nici o formă, n-am studiat „estetica” lui Lefter și-a lui Crohmălniceanu.

Dacă nu ai habar, cum dai verdicte, cum pui etichete sau faci catalogări? Firește că dl Cernat n-a citit nici una dintre cărțile mele sau, dacă a citit vreuna, n-a priceput nimic. Barbey d’Aurevilly, un dandy reacționar și un genial pamfletar, vorbește, în „Les ridicules du temps”, despre o anumită categorie de inși specifică societăților democratice: „les effacés”, „cei șterși”. Băieți de treabă, progresiști, democrați, atei „luminați”, bine situați în frontul existenței, pupând ce trebuie, închinându-se cui trebuie, la fel de siguri pe mediocritatea lor precum creștinul pe Înviere.

Barbey îl pune pe acest „effacé” undeva între „l’imbécile relatif” și „l’homme d’esprit”. Tagma specialiștilor în fleacuri de felul observatoriștilor semiculturali din România reprezintă perfect „les effacés de nos jours”, iar, alături de ei, un Paleologu jr., un Papahagi, un Patapievici sau chiar un Hurduzeu sunt adevărate personalități culturale.

Dacă e să vorbim despre etichetări, aș aminti autocaracterizarea dumneavoastră ca „anarhist de dreapta”, formulă regăsită în „Godul nordian”. Ce înseamnă asta?

Sincer, acum trei sau patru ani, când am notat sintagma în „Godul nordian”, nu știam că ea a fost deja „consacrată” printr-un volum din celebra colecție „Que sais-je”. Dar autorul acestui volum, François Richard, definește „anarhismul de dreapta” ca pe o atitudine culturală și politică, în opoziție cu anarhismul „tradițional”, de stânga, și în contrapunct cu reacționarismul de dreapta.

Pentru Richard, „anarhiștii de dreapta” se definesc printr-o atitudine aristocratică, un anumit estetism sau, dacă vreți, o formă de gratuitate în fața existenței, prin refuzul imposturii democratice, prin nerecunoașterea nici unei autorități tutelare (stat, Biserică, instituție, ideologie), prin negarea egalitarismului și prin denunțarea „intelectualilor” ca fiind nocivi, întrucât ar fi ideologi, narcisiști, lipsiți de simțul realității. Richard îi include aici pe Barbey D’Aurevilly (deși acesta e catolic, ba chiar ultra), Léon Bloy, discipol al lui Barbey, iar din secolul XX, pe Darien, Léautaud, Céline, Bernanos, Léon Daudet, Jean Anouilh, Marcel Aymé, Louis Pauwels și Michel-Georges Micberth, un pamfletar de geniu care-a făcut oarecum vâlvă în Franța anilor 1970.

Deși sunt în corespondență cu Micberth și-i gust stilul, nu agreez „anarhismul” lui de dreapta, dar antireligios. Din acest grup descris de Richard mă atrag Barbey d’Aurevilly, Léon Bloy, Marcel Aymé. Dar și în cazul lor am unele rezerve, mai ales față de viziunea „eclezială” a primilor doi.

La aceștia însă eu adaug un grup, pe care-l socotesc mult mai interesant, al anarhiștilor creștini, între care nu-i citez acum decât pe Jacques Ellul, pe Ivan Ilich și pe Ammon Hennacy. Dat fiind că lucrez la o cărțulie despre anarhismul creștin și de dreapta, n-aș vrea să mă lungesc prea mult.

Poate că aceste câteva elemente îi vor ajuta pe cei cu adevărat interesați de analiza culturii române la o mai bună orientare și o mai nuanțată catalogare. Mă socotesc anarhist, pentru că nu-mi plac înregimentările de nici un fel și sunt un libertar feroce. Dar „de dreapta”, pentru că-mi lipsește complet doaga „stângă”. Cum poți fi de stânga după ce ai trăit ani de zile într-o dictatură de stânga?

Cred că această etichetare sistematic greșită, despre care am vorbit, este un simptom al stării nefericite în care se găsește cultura română – din „fericire”, aici nu mai suntem singurii, vorbim despre un fenomen universal –, anume, schizofrenia culturii de azi. Teologilor le lipsește bagajul literar sau filozofic profan, iar umaniștii nu mai au cultură teologică ori religioasă. Vorbiți-ne despre această problemă și, pornind de aici, aș dori să extindeți puțin analiza la situația de ansamblu a culturii române.

Dacă deschideți o ediție recent adnotată din „Divina commedia”, o să vedeți că 90% din note sunt filologice, literare şi istorice. Dacă deschideți o ediție de la începutul secolului XX sau de dinainte, o să vedeți că lucrurile sunt mult mai echilibrate.

Deși nu lipsesc referințele filologice sau istorice, prevalează totuși referințele teologice. Dante n-a fost numai teolog, firește, dar pentru el „Divina commedia” e și un tratat de teologie în versuri.

Dar haideți să ne rezumăm doar la literatura română, unde avem… milioane de specialiști. Câți dintre criticii noștri de astăzi au consacrat studii serioase unor autori precum Heliade Rădulescu, Arghezi – există monografia lui Balotă și atât –, Vasile Voiculescu, Gala Galaction, chiar Damian Stănoiu, Ioan Alexandru, Mircea Ciobanu etc., care nu sunt doar importanți scriitori, ci și oameni îmbibați de cultură teologică? Firește, nu fondul lor teologic îi face mari scriitori, dar nu se poate scrie despre nici unul dintre ei dacă nu ai o solidă cunoaștere a teologiei creștine.

În privința lui Eliade lucrurile stau la fel. Nu poți departaja opera literară de cea științifică sau eseistică. De aceea nu avem încă o monografie serioasă, integratoare, despre Eliade. Autorul acestei virtuale monografii trebuie să aibă cel puțin jumătate din anvergura culturală a lui Eliade.

Nu e suficient să știi ce-i cu proza fantastică pentru a scrie despre proza celui care și-a dedicat aproape întreaga viață istoriei religiilor. Singurul care s-a apropiat de o asemenea monografie ideală, dar schițându-i numai contururile, a fost Ioan Petru Culianu. Nu întâmplător. Culianu avea o dimensiune eliadescă. De aceea, Eliade, în versiunile românești, e redus în mod sistematic la câteva etichete penibile, între care primează aceea de „fost legionar”. E ca și cum l-ai reduce pe Heidegger la „fost simpatizant nazist”.

Din principiu nu citesc nici un text despre Eliade scris de un ins care nu cunoaște bine măcar una dintre marile religii ale lumii, apoi, două, trei culturi, la sursă, istoria filozofiei și care n-a citit TOT Eliade. În ce privește schizofrenia culturală în care trăim azi, depășirea ei presupune un efort prometeic. Dar dacă nu dispui de această energie, măcar ai bunul-simț, elementara modestie de a te abține să-ți dai cu părerea și de a pune verdicte.

Nimeni în Occident nu mă taxează drept „taliban” fiindcă sunt specialist în patristică și nici drept „guru apocaliptic” fiindcă am scris o teză despre Anticrist. O fac inculții și aroganții din România. De altminteri, apropo de teza despre Anticrist, ortodoxiștii mă taxează drept „ateu”, pur și simplu.

Când ești înjurat și dintr-o extremă, și din cealaltă, și de talibanii atei, și de talibanii teocrați, chiar dacă nu te simți prea în siguranță pe stradă, dormi foarte bine și lucrezi cu spor.

Otniel VEREȘ

Categorii
Interviu trimitere stanga (cu foto)

Misterul tobelor japoneze, dezvăluit la București

Misterul tobelor japoneze, dezvăluit la București

Takumi Kato, cel mai la modă percuționist japonez, pentru prima oară în România

Takumi Kato

Unul dintre cei mai în vogă cântăreți de taiko (tobe tradiționale japoneze), Takumi Kato, va concerta astăzi, cu începere de la ora 20.00, în Aula Universității Româno-Americane. Cu acest prilej, a fost de acord să ne spună câteva cuvinte despre el.

Cum ați ales tobele?

Am fost atras de muzică încă din copilărie, am început să iau lecții de vioară de la vârsta de 3 ani. În 1993 am devenit cel mai tânăr component al orchestrei civice din orașul natal.

Prima întâlnire cu tobele japoneze a avut loc în liceu, la 16 ani, când am câștigat Concursul de Arte Tradiționale desfășurat la Nagoya Dome, secțiunea tobe japoneze, concurs la care au participat peste 1.000 de persoane.

Am câștigat acest concurs trei ani la rând, între 1997 și 1999, perioadă în care am susținut peste 120 de concerte publice în diverse regiuni ale Japoniei.

Takumi Kato

În perioada studenției am vizitat în repetate rânduri Statele Unite ale Americii. De fapt, acolo mă aflam în timpul atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. Am simțit îndeaproape suferințele victimelor și ororile atacului terorist.

Astfel, mi-am propus să mă dedic muzicii ca simbol al păcii. Din 2004 am devenit ucenic la celebra Fundație Culturală Kodo, care își propune atât să păstreze tradiția tobelor japoneze, cât și să exploreze posibilitatea producerii de sunete noi cu instrumentele tradiționale de percuție.

Câte concerte ați susținut până acum?

După perioada de ucenicie m-am reîntors în SUA, unde am ținut concerte în numeroase locuri. În august 2008 am câștigat cel de-al șaptelea Concurs Internațional de tobe japoneze din Tokyo, la secțiunea oodaiko (tobe japoneze de dimensiuni mari).

În 2009 am înființat chiar propriul studio intitulat „nukumori no mori” (n.r. – pădurea căldurii). Aș vrea să transmit și să promovez tradiția japoneză, pentru ca aceasta să nu fie uitată de viitoarele generații.

Planuri de viitor?

Multe, dar unul foarte important este de a susține un concert de taiko solo la Carnegie Hall, New York. Am început să văd cum țelul meu în viață pare din ce în ce mai realizabil, zidul pe care trebuie să-l depășesc se află în fața mea.

Pentru a-l putea depăși am nevoie de mai multă înțelegere și de mai mult ajutor din partea dumneavoastră. Vă rog ca și de acum încolo să mă sprijiniți. Am de gând să-mi trăiesc din plin viața, pentru a-mi putea vedea visul și dorințele împlinite.

De ce România?

Cum am spus, vreau să promovez muzica tradițională japoneză redată prin taiko. Concertul de astăzi se numește „Invocarea Zeilor: Misterul tobelor japoneze” și face parte din turneul din 2010 care cuprinde spectacole susținute în: Statele Unite (Chicago și Pittsburgh), România (București și Oradea) și Croația (Zagreb).

Înainte de concert o să susțin și un workshop în foaierul Universității Româno-Americane (corp C), între orele 17.00 și 19.00. Voi încerca să-i ajut pe membrii audienței să înțeleagă tainele tobelor japoneze, invitându-i la o reprezentație interactivă. Iar la concert o să vă arăt cum se cântă la taiko de diverse mărimi, inclusiv la oodaiko (cea mai mare tobă taiko., cu diametrul de 1,60 metri).

Valentina GRIGORE

Categorii
Interviu La zi

Petre Mihai Băcanu în dialog cu neurochirurgul Florin Eduard EXERGIAN: “Suntem o treaptă a unei scări”

Petre Mihai Băcanu în dialog cu neurochirurgul Florin Eduard EXERGIAN: “Suntem o treaptă a unei scări”

Neurochirurgul FLORIN EDUARD EXERGIAN este șeful Secției Neurochirurgie II (chirurgia coloanei vertebrale) de la Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar Arseni”. Nu se consideră un superzeu, deși este o somitate, un specialist de excepție în domeniul patologiei vertebrale și medulare. Un performer al domeniului său, un om cu calități extraordinare.

A efectuat peste 12.000 de operații. A fost atent la conduita sa profesională și morală.

Creativitatea este una dintre abilitățile sale. A dezvoltat tehnici chirurgicale, a introdus tehnici originale, a proiectat noi instrumente neurochirurgicale. Are și calități organizatorice.

A găsit o formulă inedită pentru dotarea secției sale. A conceput și implementat un original sistem informatic de spital, capabil să elimine scrierea manuală a informațiilor medicale.

Un om care se ferește de publicitate, care nu umblă după glorie, care adună și îngrijește câinii vagabonzi și pisicile fără stăpân, strânge apa de ploaie, pe care o folosește în micul său rai legumicol ce-și găsește acum menirea în rafturile din cămară.

Un susținător fervent al energiilor neconvenționale – captatoarele solare și celulele fotovoltaice care alimentează jumătate din universul său casnic.

Această experiență existențială – între natură, în grădina cu fundal de energii ale naturii, și sala de operații neurochirurgicale – pentru doctorul Exergian este un adevărat mecanism al lumii, deși declară: „Noi nu vrem să schimbăm lumea, noi schimbăm doar situația dintr-o secție…”.

Mai întâi, domnule doctor, cum a fost perioada de medic de țară la Radomirești?

M-a ajutat foarte mult, pentru că trebuia să rezolv probleme singur-singurel, pentru că a trebuit să înțeleg nevoile unor oameni de la sat, sat pe care nu-l cunoșteam decât vag, m-a obligat să interacționez cu ei și să leg relații într-o lume care nu-mi era familiară.

Am fost, în plus, obligat să rezolv probleme administrative, adică, în termeni actuali, să fiu managerul sau administratorul dispensarului, cu tot ce ținea de el – cal, trăsură, fân, lemne de foc etc., etc. Nu mai vorbesc de personalul mediu și secundar, pe care m-am străduit să-l reeduc prin prisma gândirii mele.

Toate astea au fost școala ce mi-a permis mai târziu să conduc ceea ce conduc – două și, pentru o perioadă de timp, trei departamente, vreo 120 de oameni din spitalul unde lucrez și acum.

Faceți parte dintr-un top: „Cei mai buni zece medici din România”. Este aproape topul de vederile dumneavoastră?

Nu, nu cred că se poate face o asemenea apreciere. E ca și cum ai compara mere cu pere. Tot fructe, dar nu seamănă și nu pot fi comparate. Cum nu poți să compari un neurochirurg cu un pediatru, nu poți să compari un chirurg cu un medic de laborator, un cercetător. N-ai cum…

Și cine poate să cântărească dacă ești între primii zece sau între primii o mie? Da, poți aprecia o valoare foarte generală, dar aproximarea „primii zece” este lipsită de finețe și deci de valoare.

Ce a contat în alegerea dumneavoastră ca membru al Academiei de Științe din New York?

Ca să vă răspund, trebuie să vă spun mai întâi că sunt membru al Academiei de Științe Medicale din România, dar nu știu de când, probabil din jurul vârstei de 50 de ani. Și că să înțelegeți că nu știu ce a contat, pot să vă spun doar atât: probabil că sunt singurul membru care nu a făcut o cerere de a intra în Academie. Nu o să găsiți niciodată o cerere de-a mea.

Am văzut o droaie de medici care se zbat de o groază de vreme să devină membri ai Academiei. Se zbat, fac lobby, depun curriculum, depun înscrisuri care arată că au publicat sute de mii de cărți, milioane de articole, lucruri care sunt impresionante prin mulțimea și mărimea lor.

Eu știu doar atât – că la un moment dat am primit un telefon din partea domnului profesor Cajal, care mi-a spus:

„Domnule doctor, ați fost invitat să deveniți membru al Academiei”. Bineînțeles că am rămas șocat de propunere, mai ales că nici prin cap nu-mi trecea așa ceva.

Am încercat să-i explic că nu cred că mă calific pentru o asemenea poziție, pentru că eu văd ideea de academician în sensul unui om de știință, de cercetare – care scrie, citește și elaborează mai mult idei –, iar eu sunt un practician prin excelență, deci munca și viața s-au concentrat pe un singur lucru: să înțeleg partea de medicină pe care o fac și să fac la modul practic ceea ce pot mai bine pentru oamenii pe care-i tratez.

Ce v-a convins din argumentația profesorului Cajal?

Că în Academie nu trebuie să fie neapărat oameni de știință și atât, că și practicienii sunt absolut bineveniți și ce m-a convins cel mai tare: mi-a spus că dincolo de calitatea profesională a unui om există ceea ce    se cheamă calitatea caracterială sau morală și este nevoie de așa ceva în lume.

După care mi-a cerut să-i trimit un curriculum, ca să devin membru al Academiei de Științe Medicale, și asta-i tot ce am făcut: am trimis un curriculum. Iar ca să devin membru al Academiei de Științe de la New York, am primit, tot așa, o invitație din partea lor de a deveni membru, fără să știu pe ce canal au primit informațiile, cine a făcut lobby pentru mine, deoarece bănuiesc că cineva a făcut.

Probabil că nu o să știu niciodată cine m-a propus, pentru că persoana care m-a propus nu mi-a spus-o niciodată și asta mă face să cred că a făcut-o din convingere, și nu din interes.

De aici și calitatea persoanei…

Mie mi se pare remarcabil ca cineva să te salte așa sus, deodată, mai sus decât ți-ai imagina tu vreodată, fără să crezi că meriți să fii în locul respectiv și să nu-ți spună măcar. Remarcabil. Ceea ce înseamnă că lumea e plină de oameni remarcabili, pe care nu-i vedem, din păcate, pentru că sunt prea discreți.

Îmi vine mereu în minte un citat din Pascal: și totuși, pe lume sunt destui oameni deosebiți; important este să descoperi deosebitul la semenul tău. Cât îi datorați doctorului Panoza?

Foarte mult. Cred că totul din punct de vedere profesional și nu numai. Mai întâi îi datorez dragostea pentru acest domeniu medical, cu el m-am șlefuit profesional, apoi mi-a insuflat un sistem de gândire medical, poate mai important decât toate cunoștințele la un loc.

Cunoștințele le poți acumula din cărți, sistemele de gândire le poți acumula alături de oameni. E cu totul altceva.

Ca să înțelegeți cât datorăm maeștrilor noștri, am să vă spun că din momentul conceperii unei tehnici chirurgicale noi sau modificarea uneia existente și până la validarea ei – rafinarea, ajustarea, confirmarea rezultatelor etc. – trece o perioadă de aproximativ 10-15 ani, iar eu am preluat de la maestrul meu o mulțime de tehnici deja puse la punct și validate, adică fructul întregii sale cariere. Ce poate fi mai mult!?

Numai că oamenii nu înțeleg. Zic: vai, ce deștept sunt eu! Da, dar plecând de pe umerii celuilalt… Panoza, la un moment dat, când a fost el puțin supărat pe mine, mi-a zis un aforism, care nu știu dacă era conceput de el sau împrumutat de undeva: sunt o treaptă a unei scări, de aceea nu mă supăr când cei ce vin după mine mă calcă în picioare, sau ceva de genul ăsta, sau mă las călcat în picioare.

De fapt și de drept, ceea ce spunea aforismul acesta, dincolo de partea lui de supărare cu călcatul în picioare, este că toți ne ridicăm pe spatele celorlalți, că scara asta are foarte multe trepte și că fiecare am adăugat poate una, două, dar celelalte – sute sau mii de trepte de dinainte – sunt construite de alții. Mi se pare profund și real.

Eu am un alt aforism pe care-l folosesc des, explicându-l celor care au un „eu” mai puternic: să fiți voi sănătoși de câte ori i-am lăsat pe alții să treacă peste mine.
Cam același lucru. Alte cuvinte. Aceeași idee.

Ziceați mai devreme: „să fac ce pot mai bine pentru oamenii pe care-i tratez”. Ce este important în relația medic-pacient?
Elementul etico-afectiv. Să-ți imaginezi că ești tu însuți pacient.

Și ce este mai important – bisturiul sau vorba?
Și, și.

Ați conceput și instrumente chirurgicale originale…

Da, multe, din lipsuri, din plăcerea de a crea ceva, din nevoia de a-mi ușura munca, din nevoia de a-mi servi scopurile chirurgicale și pentru că pe vremea aceea se putea. La ora actuală nu se mai poate.

De ce nu se mai poate?

Atunci aveam ITM-ul alături, care avea strungari, frezori. Dădeam peste gard schița sculei respective, în trei zile aveam scula pentru bolnavi, primeam instrumentul, dădeam sticla. Aveai cu cine, aveai cu ce și exista și permisiunea de a face lucrul ăsta. Așa, tacit.

La ora actuală căutați dumneavoastră un strungar și o să vedeți ce probleme o să aveți. Să o faci undeva nu se mai poate. Dacă începi să faci un prototip, îți trebuie o fabrică de bani. Și îl folosiți tu și câțiva oameni, 50 care fac chirurgie spinală și 10 care practică în mod curent, deoarece nu intră în producția de masă. Se putea. Nu se mai poate. Asta e! Acela a fost momentul în care se putea.

În ce constă noua dumneavoastră tehnică pentru tratamentul torticolisului spasmodic?

Nu e vorba propriu-zis de o tehnică pentru tratamentul torticolisului spasmodic. E o boală „păcătoasă”. Există nenumărate tehnici pentru tratarea acesteia. Și atunci când există multe tehnici înseamnă că nici una nu este perfectă. Nu trebuie să te bucuri că există multe soluții.

Deci nu că nu e bună, dar nu dă rezultate în mod constant. Ce am făcut eu a fost să înțeleg când și ce combinații de tehnici trebuie aplicate pentru a rezolva majoritatea cazurilor. Îți prezint o soluție pe care să o aplici la bolnavul acesta așa, la bolnavul celalalt altfel, în așa fel încât să-i dai satisfacție. O soluție fiabilă.

Să rămânem la tehnici. Apropo de hernia de disc…

Ablația discală. Aici, într-adevăr, am pus la punct o tehnică absolut nouă din punct de vedere al exciziei discului. Tehnica am publicat-o în țară și a fost validată de peste 15 ani de utilizare.

Ca să fie o tehnică bună, îți trebuie ani buni de folosință. Ceea ce aduce ea nou este o scădere a recidivelor de la 10-15% în cazurile publicate în literatură la 0,25%.

Ceea ce înseamnă enorm, mai ales că recidivele de disc sunt problema cea mai delicată a acestor operații. Recidiva este cea mai neplăcută complicație tardivă a herniei discale lombare. Ca o consecință s-a ajuns la scăderea invalidărilor definitive și a pensionărilor pentru această boală de la 10% la sub 1%.

Pentru mine, personal, este una dintre cele mai mari realizări, cu atât mai mult cu cât numărul cazurilor care ajung la chirurgie este extrem de mare. De pildă, în Statele Unite se operează anual de hernie de disc peste 200.000 de pacienți.

Pacientul Băsescu ar fi fost un caz greu?

Ar fi fost greu doar pentru că este președintele României. Atât. Știți când am realizat ce nebunie ar fi fost dacă îl operam? A doua zi.

Au început telefoanele, televiziunile, radiourile, timp de trei zile n-am răspuns la telefon. Le-am transmis celor din spital să vină direct la cabinet.

I-am rugat frumos pe reporteri să nu insiste, că nu am nimic de declarat. Eu n-am avut prea multe contacte cu mass-media, din cauza aceasta n-am realizat cât de perseverenți pot fi unii dintre colegii dumneavoastră, cât de agresivi.

V-ați fi uimit câte ați fi aflat despre dumneavoastră..

Și încercați să vă imaginați că s-ar fi întâmplat un lucru banal: să se fi infectat plaga. Se întâmplă peste tot în lume în 5% din cazuri. Este cea mai banală complicație. Ar fi fost o dramă. Ce m-ar mai fi tăvălit ei de frumos… Abia atunci m-am speriat. N-am realizat cât de periculos putea să fie un astfel de lucru!

Ați conceput și sisteme informatice, chiar coordonați oficiul de calcul al spitalului. Un hobby, sau vă erau necesare în activitatea de chirurg?

Da, îmi aparține toată partea de analiză a sistemului informatic pentru foile de observație. A implicat costuri, circa zece ani de muncă. Implementarea într-o bază de date îi aparține tot unui coleg medic – doctorul Fery Stoica – și oficiului de calcul al spitalului, pe care nu-l mai coordonez de mulți ani de zile.

Sistemul este operațional și folosit permanent de circa 15 ani – poate mai mult – de cel puțin cinci secții din spital. Repet, încă dinainte, când spitalele din Vest doar visau la un asemenea sistem operațional. De ce l-am făcut? Întâi și întâi, din nevoia de a nu mai scrie la nesfârșit, pentru că una dintre cerințele birocratice impuse medicinii este de a scrie în prostie.

Când scapi de scriptologie ai timp să comunici mai mult cu bolnavul. Datele sunt redundante și mereu scrii numele, adresa pacientului, le repeți de cinci milioane de ori pe parcursul unei internări. Dar și plăcerea de a crea ceva, ceva mare, cu perseverența catârului. Am muncit atât de mult la acest lucru și este un sistem complex.

Am muncit înainte de 1989, pe vremea când existau calculatoarele Coral, acelea mari. Nu existau calculatoare personale. Și am încercat de „n” ori să implementez sistemul din punct de vedere informatic. Și am reușit imediat după 1989, când au apărut calculatoarele personale, baze de date bine puse la punct, și când am dat peste acest coleg care știa informatică. Și el a făcut toată partea de implementare.

Deci punerea în practică a analizei pe care o făcusem eu atâția ani de zile s-a făcut când nu mai speram în nici un fel că acest lucru se va realiza. Abandonasem ideea.

Mai aveți timp de Fundația „S. Trauma”?

Da. Pentru că la ora actuală funcționează singură. Ce face fundația? Adună bani de la cei care sunt dispuși să-i ofere și îi varsă în spital, în echipamente, materiale sanitare, instrumentar, ceea ce e nevoie, respectiv în secția de patologie a coloanei, adică secția mea.

Activitatea este simplisimă: nu folosim activități din strângere de fonduri, nu folosim publicitate. Singura publicitate este ceea ce văd bolnavii în secție, adică beneficiul pe care îl văd ei la modul direct, pentru că, practic, tot ceea ce există în secția respectivă, în afară de pereți, este adus de fundație – paturi, frigidere, climatizare, scaune, absolut tot.

Ce face fundația? Îmi ușurează munca și pot lucra în condiții civilizate. De unde vin fondurile? Simplu: sunt foarte mulți bolnavi, pe fiecare îl rog să plătească 20 de lei pentru o consultație.
20 de lei?

Da. 20 de lei, așa că această bunăvoință față de mine și de fundație reprezintă fondurile regulate. Aceasta, ca să nu-i aduc într-o policlinică privată unde să-i coste 100 de lei sau cine știe cât o costă o consultație la cineva de statură mai mare.

A doua sursă de venit este de la oamenii care au bani, care sunt îngrijiți de noi și care, pentru faptul că au beneficiat de ajutorul nostru, înțeleg mai ușor utilitatea gestului de a dona niște bani. Adică există donatori mici și constanți și câțiva donatori mari care aduc fonduri.

Pentru perioada aceasta a României este o soluție.

Pentru noi, da. La nivelul nostru. Noi nu vrem să schimbăm lumea, noi schimbăm doar situația într-o secție. N-avem ambiții să creăm spitale, să dotăm spitale întregi. Doar îmbunătățim ceea ce ne poate oferi Ministerul Sănătății pentru secția respectivă de chirurgia coloanei.

Vreau să știți că oamenii mulțumiți sunt foarte darnici, surprinzător de darnici. Eu nici nu le spun despre fundație, asta comunică ei între ei, mai au material într-o mapă care există pe masă, conținând material informativ privitor la ceea ce se întâmplă în spital: despre hernia de disc cervicală, spondilolistezie, hernia de disc lombară, toate informațiile – ce șanse, ce riscuri, ce au de făcut în postoperator, ce activități vor putea face ulterior.

Și au informații și despre alte afecțiuni și despre donarea de sânge, dar și niște pilde care sunt deosebit de frumoase și care le mai ridică puțin moralul și care-i îndeamnă să mediteze, pentru că timpul este lung în spital.

Nimeni nu stă să-i tragă de mânecă, ci vin ei către noi. În primii ani de zile când am pornit fundația am încercat să-i atrag, dădeam telefoane, mă rugam și cerșeam – ca să fiu mai precis. Și-am încercat să fac materiale informative, în speranța că oamenii vor veni, așa, ca muștele care-și depun ouăle. Nu. Nu a fost așa.

Singurii care au venit au fost cei care au avut nevoie de îngrijire medicală, au înțeles cât de importantă este pentru ei această îngrijire medicală și ce beneficii obțin. Au venit cei care au fost mulțumiți de ceea ce au primit.

Practic, de zece ani fundația funcționează singură. Nu are nici o persoană plătită, lucrăm cu câțiva oameni care sunt voluntari, nu există remunerație.

Ce trebuie să aibă în vedere, în primul rând, un director de spital, un șef de clinică, de secție?

Reușita în medicină depinde de organizarea locului în care se acordă asistența, la care se adaugă profesionalismul medicului. Ca să nu impietăm prestigiul medical.

Dar un neurochirurg ce calități trebuie să întrunească?

Ceva dăruire, ceva răbdare, ceva curaj, ceva echilibru, ceva înțelepciune, ceva optimism și multe sacrificii.

Care a fost momentul de vârf al carierei dumneavoastră?

Sincer, mă încuie întrebarea aceasta, pentru că nu cred că a existat așa ceva. Nu văd nici un vârf care să mă fi extaziat sau să mă fi făcut să cred că am ajuns în vârf. Dacă vreți, pot să vă spun că am ajuns aproape de tavan, adică nu mai pot evolua foarte mult, dar un moment de vârf nu cred că a existat, totul e un continuum.

Există transplant de măduvă?
Da, de măduvă osoasă, în boli ale sângelui. N-are nici o legătură cu măduva spinării. Un asemenea transplant nu va exista într-un viitor previzibil.

Există o graniță între chirurgia spinală și cea ortopedică? Și profesorul Dinu Antonescu era un as al operațiilor pe coloana vertebrală…

Era și va rămâne. Însă chirurgia spinală e la fel de diferită de cea ortopedică așa cum este cea cerebrală de cea spinală.

Care este cea mai spectaculoasă operație a dumneavoastră?

Nu se poate vorbi despre spectaculozitate atunci când miza este viața pacientului, capacitatea lui de a se deplasa fie și până la baie sau capacitățile lui de a-și duce lingura la gură.

Chirurgia ar trebui să fie un domeniu al deciziilor echilibrate. Există și chirurgi care se laudă cu numărul mare de operații, cât de repede pot opera o anume afecțiune sau ce operații „spectaculoase” au făcut, care uită că nu operează o mașinărie, ci un om.

Tot de la doctorul Panoza citire: înțelepciunea nu este o operație spectaculoasă, ci acel minimum necesar – mai curând suficient – pentru pacient. Narcisismul în chirurgie este o mare plagă.

Operația de la Craiova – tratarea discopatiei fără tăieturi – s-a impus?

Tehnicile minim invazive sunt la modă, dar moda vine și trece. Am încercat-o și la mine în clinică. După un an am părăsit-o. Nu și-a validat rezultatele. Rămâne pentru cazuri precise și speciale. Panaceu nu există.

La ce țineți cel mai mult în viață?

La ființele vii, mai întâi la oameni, la bun-simț, la decență, la lucrurile pe care probabil toți le-am primit la un moment dat de la părinții noștri, în frunte cu preceptele morale. Poate de aceea sunt atât de dezamăgit.

De la ce vă încărcați cu energie pozitivă?

De la natură, de la iarbă, copaci, animalele de la țară… Toată filozofia orientală merge în direcția aceasta: de acolo venim, acolo ne îndreptăm și în ea trăim. De aceea trebuie să căutăm modelele tot în natură.

Vă mulțumim, domnule doctor.

Categorii
Interviu

“Dacă miroase a ciment și a eșapament, economia crește”

“Dacă miroase a ciment și a eșapament, economia crește”

Interviu cu Mugur Isărescu, de Petre Mihai Băcanu

Mugur Isărescu

A copilărit printre viticultori și a învățat să numere în anii ’50, cu bancnote de 100 de lei și cu fișicuri de 1 leu. Mugur Isărescu povestește pentru “Timpul” ascensiunea sa de la Drăgășani până în fotoliul de guvernator al Băncii Naționale.

Din copilărie a trăit printre intelectuali care aveau pasiunea viticulturii, însă familia sa a început să se ocupe serios de acest domeniu abia prin anii ’70-’80.

Nu atât din pasiune, cât din cauză că „au început necazurile, nu mai găseai nici vin”, își amintește guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu.

În plus, tatăl său s-a pensionat și era amenințat cu evacuarea din casă și mutarea la bloc.

„Dom’ne, dacă eu mă mut la bloc, mor”, i-a spus tatăl său actualului guvernator, iar acesta i-a dat aproape în întregime primul salariu, de 1.290 lei, pentru a completa suma necesară cumpărării unei case pe pământ. Acolo a transformat pârloaga din curte într-o vie.

Au trecut anii și domeniul primului bancher al țării s-a extins. Printre cei care au beneficiat de Legea Lupu s-a numărat și o moștenitoare a prințului Știrbey, căsătorită cu un baron austriac, Kripp.

Inspirându-se din experiența viticolă a acestuia, Mugur Isărescu și-a perfecționat tehnicile de vinificație. Apoi, a primit o moștenire din partea bunicii, pe care a completat-o cu alte terenuri viticole pe care le-a cumpărat.

În interviul pentru “Timpul”, guvernatorul povestește și cum a învățat să numere. „Eram cinci persoane, era nenorocirea aceea din anii ’50, și tata îi așeza mamei pe masă bancnote de 100 de lei, de 1.000 de lei, până la 10. Îi număram ușor, dar venea de fiecare dată cu un fișic din acela de 100 de lei de 1 leu, galbeni, modelul rusesc. Și pe ăia mă chinuiam să-i număr. Și bineînțeles că am avut ceva din mirosul banilor, în sensul acesta, de la dânsul și de la serviciu”, rememorează Mugur Isărescu acea perioadă a copilăriei.

A intrat la Facultatea de Comerț Exterior chiar în primul an în care nu a mai fost nevoie de dosar, apoi a ales să se angajeze la Institutul de Economie Mondială. Aceasta, în ciuda faptului că alți colegi de-ai săi s-au îndreptat către întreprinderi, de unde aveau șansa să călătorească în străinătate.

Acum, peste ani, este guvernatorul BNR. Recunoaște că ținta de inflație va fi ratată, ca urmare a deciziei Guvernului de a majora TVA.

Domnule guvernator, m-a măcinat de mult un gând: de pildă, eu am regretat toată viața că am stat foarte puțin cu tatăl meu. Așa au fost vremurile și am constatat după ce s-a dus cât de puțin am stat împreună. N-am mai făcut apoi aceeași greșeală cu mama și, din acestă cauză, orice s-ar fi întâmplat, eu sâmbăta sau duminica eram la Vălenii de Munte. Putea să cadă pământul. Doream să vă întreb dacă viticultura este o pasiune sau este mai mult, așa, un respect față de tatăl care avea această pasiune, adică o continuare a tradiției, o recunoștință

-Ambele și, în plus, un refugiu. O pasiune, pentru că, m-am născut acolo și am copilărit printre vii. Ulterior Drăgășaniul a dezvoltat și un fel de industrie socialistă, făcea acei vestiți teniși Finca, însă în copilărie nu era această industrie, doar vinificație, cât se putea face în anii ’50. Practic, am copilărit cu strugurii aceștia de Crâmpoșie, de Tămâioasă românească, deci îi am în suflet.

Apoi, nu atât tata, cât bunicii mamei au fost viticultori. Tata era mai dinspre munte, din Râmnicu Vâlcea, însă tata, într-adevăr, când s-a mutat în Drăgășani a fost inseminat și el cu microbul viticulturii. Era intelectualitatea orașului, un oraș mic, care jumătate era legată de o stațiune de cercetări care, printre altele, a făcut 12 soiuri noi de struguri. Tatăl meu lucra la bancă, dar era prieten cu mulți dintre intelectualii pasionați de viticultură. Se întâlneau și îi ascultam. Pasiunea s-a transmis și de la acești oameni, nu numai de la tatăl meu.

Iar acum, ca să spun adevărul despre tata, noi ne-am apucat serios să facem viticultură, pentru noi, pentru familie, după ce au început necazurile, prin anii ’70-’80, când nu mai găseai nici vin, iar tata s-a pensionat.

Ne-au scos din casa în care stăteam, că acolo s-a făcut un atelier școlar, au vrut să-l mute pe tata la bloc și țin minte că a venit la mine, abia mă angajasem, și i-am dat aproape întreg primul salariu, 1.290 cred că am luat, în august sau septembrie 1971, pentru că mi-a spus două vorbe: „Dom ne, dacă eu mă mut la bloc, mor!” Și pensionat, și la bloc, așa ceva nu putea să-și imagineze. Și-a cumpărat o casă care avea, așa, o curte mai lungă, o paragină, dar a plantat vie acolo.

După 1971, ne-am apucat de producție proprie de vin, iar în anii ’80, când nu mai găseai nimic, decât vin de masă, făceam vinuri chiar reușite. Refugiu în sensul că, din multele locuri în care poți să ajungi și probabil că am ajuns prin foarte multe locuri, acolo mă și regăsesc, mă și relaxez

-Vă încărcați…

-Da, acolo, pe dealurile acelea. Și dacă spun refugiu, aș mai adăuga ceva, ca să fie patru motive, să nu rămână trei, cifră biblică. A fost și o ambiționare, un act dintre cele mai firești. Printre cei care au primit restituiri în anul 2000, când am semnat împreună cu președintele Constantinescu Legea Lupu, s-au numărat și moștenitori ai prințului Știrbey.

O moștenitoare este căsătorită cu un baron. Cum glumesc eu, o prințesă valahă și un baron austriac, baronul Kripp. După ce a primit via din Drăgășani, m-a invitat, la trei ani de zile, în 2003, să văd ce a făcut. și, într-adevăr, făcuse un lucru extraordinar, o vie nouă, într-o zonă în care foarte multe lucruri intraseră în paragină. Eu n-aveam atunci decât niște moșteniri de la bunica după soția mea, care este tot din Vâlcea.

Bineînțeles că am fost puțin invidios când am văzut ce a putut să facă un om cu bani europeni. Dar când am început să vorbesc cu dânsul – învățase românește – mi-a spus, așa, într-o română puțin hazlie pentru urechile mele, că a descoperit un soi foarte valoros, „pe care voi nu-l cunoașteți”.

În clipa aceea vă mărturisesc că l-am visat, l-am văzut aproape, pe bunicul din partea mamei, pe care nu-l localizez bine, pentru că a murit când eram foarte mic, dându-mi două palme: „Chiar așa, chiar aici s-a ajuns? Nemernicilor! Nici asta nu sunteți în stare, să păstrați tradițiile”.

Eu știam strugurele, doar am copilărit cu el. Cobor, îi spun lui tata, care mi-a dat și el două palme. „V-am spus eu că o să nenorociți agricultura românească cu prostiile voastre de reforme.” Și noaptea, chiar nu exagerez, l-am visat, așa, ca pe o fantomă, pe bunicul. M-am trezit nădușit, cum se spune pe la noi, pe la țară, rușinându-mă. În jurul unei moșteniri, am început să cumpăr și acum mă bucur. La mai mult de șapte ani, mă bucur că a ieșit un vin bun, îl concurez pe baronul austriac. Nu am suprafața dânsului, e mai mică, însă ne-am specializat pe ceea ce făcea Drăgășaniul, producții nu mari, dar de bună calitate.

-În casă deci ați avut o atmosferă, să zic așa, bancară.

-Da, eu am învățat să număr pe bani, de la tata. Prin anii ’50, dacă mai țineți minte, erau niște bancnote de 100 de lei, cu Bălcescu. Casa Scânteii, pe partea cealaltă. Și atunci, în 1953-1954, el avea un salariu foarte mare, 1.800 de lei. Știu că sora dânsului, care era învățătoare, lua numai 340 de lei.

-Era directorul Băncii…

-Inspectorul-șef. Toți banii îi lăsa mamei, deci nu avea dreptul să păstreze nimic… Mama îi ținea… Eram cinci persoane, era nenorocirea aceea din anii ’50 și îi așeza pe masă. Și bancnotele de 100 de lei, 1.000 de lei, până la 10, le număram ușor, dar venea de fiecare dată cu un fișic din acela de 100 de lei de 1 leu, galbeni, modelul rusesc.

Și pe ăia mă chinuiam să-i număr. Și bineînțeles că am avut ceva din mirosul banilor, în sensul acesta, de la dânsul și de la serviciu. Am copilărit, într-un fel, într-un sediu de bancă. Când am venit aici, la Banca Națională când am coborât în Tezaur, am avut, așa, parcă o tresărire. Dar tot atât de bine pot să spun că în familie sau în tot orașul era plin de viticultori… Și citeam în Lumea…

-Îl citeați pe Ilie Șerbănescu.

Nu știu dacă începuse atunci… Ulterior, da… Citeam: devalorizarea lirei, devalorizarea monedei străine, cum scriau toți ziariștii. Nu am înțeles prea multe. Când am terminat Comerțul, foarte mulți s-au îndreptat spre chestiuni practice. Pe mine m-a pasionat cercetarea, cred că am și o anumită înclinație spre citit, spre studiu, spre… cred că a fost ceva, nu a fost numai, să zic, mâna destinului.

Și am tot citit despre relații financiare internaționale. Și am ajuns la acel Institut de Economie Mondială. Majoritatea fugeau de așa ceva, pentru că vroiau să călătorească în străinătate și se duceau pe la întreprinderi. Țin minte că am oscilat și eu, erau multe întreprinderi unde să mă duc, la care dintre ele, și am ales Institutul acela. M-am angajat, asta e culmea, pe 16 august 1971, a doua zi după ce președintele Nixon a devalorizat dolarul. Era o zi călduroasă și mi-au pus în față – era foarte multă lume în concediu – un teanc de telegrame, să le traduc pentru conducerea de partid și de stat. Înțelegeam cuvintele, dar nu înțelegeam sensul, că eu făcusem marxism.

Așa a început cariera mea în economia de piață. Ne ajuta mult Murgescu, profesorul Murgescu. El spunea: „Bă, citiți orice!”. Aveam o bibliotecă dotată. „Voi trebuie să le spuneți tovarășilor ce se întâmplă în lume. Nu înțelegeți, nu aveți cum să le spuneți!” Bineînțeles că oricând piața are și elementul speculativ, dar trebuie să treacă mulți ani… să înțelegem.

-Dumneavoastră v-ați dat teza de doctorat înainte de 1989, pe cursul de schimb.

-Da, pentru că și acolo a fost o nebunie, și tot din acest motiv, faptul că lucram la Institutul de Economie Mondială și făceam sesiuni științifice. Iar acea lăsare a cursului liber, flotare a cursului, era catalogată de către economiștii vremii și de ideologia vremii ca fiind un fenomen de criză.

Ceea ce nu poți să spui acum că este o chestiune pe care o definești cu greutate. Uitați și acum cum e cu criza: de unde o iei, de unde o începi, unde o termini? Și la o sesiune din asta, prin 1974, am avut o lucrare care s-a numit chiar așa: „Flexibilitatea cursului de schimb, o nouă tendință în politicile occidentale”.

Un ziarist de la Scânteia m-a făcut pilaf! A venit la sesiunea noastră și a scris că nu am viziune. Cam ieșisem din rânduri, am spus că n-o să mai avem cursuri fixe. Eram, de fapt, marcat de devalorizarea din 1971 a dolarului și de renunțarea la prețuri fixe.

Cam asta am spus în esență, că nu e un fenomen de criză, dar asta e tendința, să lași cursurile libere, să le determine piața, că, uite, sunt și anumite avantaje pentru actorii de pe piață. Vă spun acum pe scurt ce-am scris atunci și a apărut în Scânteia despre sesiunea științifică de la Institutul de Economie Mondială, pe atunci se numea de Conjunctură, că au fost lucrări bune, valoroase, dar printre ele și unele care n-au fost suficient „aprofundate”. Și dă-i cu lucrarea despre flexibilitatea cursurilor, care n-a adâncit, n-a făcut…

M-a chemat directorul: „Tovarășe Isărescu, s-a scris… Să fiți mai atent, se poate? Uitați, a apărut în organul partidului…”. Și pe urmă am luat-o s-o completez. Uite ce înseamnă să te ambiționezi aiurea. Și mi-am făcut teză de doctorat din ea. Și am susținut-o chiar înainte de 1989, în noiembrie, cu profesorul Kirițescu. Și profesorul Murgescu m-a susținut… După 1989…

-E valabil și acum…

-Vedeți, nu putem să-l ținem în frâu… Trebuie să-l lăsăm… C-o fi fenomen de criză, că n-o fi, asta este… Acum s-a sărit puțin în extrema cealaltă. Dacă îl stabilizăm, se zice: „Nu face bine Banca Națională, îl ține forțat…”

-Revenind în actualitate, majorarea TVA a afectat cumva ținta de inflație pe luna în curs? Cât va fi inflația la finele anului 2010?

-Eu aș spune undeva între 7,5 și 8. Ne pare rău, ratăm ținta. Dar când nu poți să faci corecțiile cu cifre nominale, le faci cu… inflația. Punctul de vedere și al Băncii Naționale, și al meu este că aceasta este o metodă categoric mai eficientă. Vedeți, funcționează. Dar e și inechitabilă, pentru că îi lovește, în special, pe cei cu venituri fixe și venituri mai mici, și periculoasă, deoarece creează precedente.

Când începi să te lupți cu inflația îți dai seama cât de periculoasă e boala asta. E foarte parșivă. Sperăm însă ca la anul pe vremea aceasta să revenim la 3%, dacă nu se reîmbolnăvește organismul social, în sensul unei obișnuințe cu inflația. Ce înseamnă aceasta? E inflație mai mare, apar sindicatele, vor salarii mai mari, pensionarii vor pensii mai mari, toată lumea are dreptate aici. Dar, până la urmă, toată lumea pierde.

Într-o situație în care toată lumea are dreptate, și nu se poate rezista politic și social, toată lumea va pierde. A fost foarte greu să convingem societatea românească de faptul că acest club în care am intrat, clubul Uniunii Europene, nu este inflaționist. Este dominat de un curent care nu uită că în Europa Occidentală, în special în Germania, după ambele războaie mondiale a fost hiperinflație.

Și în Germania frica cea mai mare este creșterea prețurilor. În Germania a apărut în 1923-1924 bancnota cu cele mai multe zerouri, 24 de zerouri, nici nu se putea pronunța. Le spun studenților mei: cu ea se cumpăra o pâine în cursul unei dimineți și seara mai luai cu ea o felie de pâine, iar a doua zi s-a ajuns la troc. Acestea sunt traume istorice care se transmit cel puțin la două-trei generații.

Pentru Europa Occidentală, o țară, o societate care nu înțelege acest lucru, înseamnă că este virusată și ei nu vor să fie contaminați. Ei reprezintă totuși un club care nu dorește să fie contaminat de poziții inflaționiste. De aici și rigiditatea noastră. N-aș vrea să se înțeleagă că suntem cinici sau neînțelegători la problemele sociale. Avem două motive mari să ne luptăm cu inflația. În afară de faptul că este în mandatul nostru de Bancă Centrală. Nu este echitabilă, este o boală periculoasă și nu este acceptată în Uniunea Europeană.

Ne autoexcludem, ne izolăm. Sau o să vină, ca să spun așa, o vorbă rea, o să vină dânșii să ne spună: „Dom’ne, vă fac ordine în casă!” Ceea ce nu e de dorit. Uitați cum… Acum, Uniunea Europeană este mai preocupată în ceea ce privește deficitul bugetar și țintele de echilibru decât este Fondul Monetar Internațional.

-Rămâne valabilă ținta de aderare la zona euro în anul 2012?

-Nu. Trebuie rediscutată, însă nu amânată foarte mult. 2015 ar fi ca dată, nu 2012. 2012 era intrarea în anticameră. Deci 2015. Ținta trebuie să fie ambițioasă. Și este categoric ambițioasă. Dar trebuie să fie și realistă. Dacă nu poți să atingi deficitul bugetar de sub 3% într-o manieră normală, nu sufocându-te… În consecință, noi am propus rediscutarea cu două componente: să rămână ceva ambițios, pentru că este un bun catalizator, pentru coerență în politici.

Vedeți, dacă nu ne stabilim un țel, ne ducem în bălării. Și să fim totuși în cadrul unui program care să fie credibil. E foarte important. Ținta trebuie să fie și ambițioasă, dar și moralizatoare. Dacă e mult prea ambițioasă, te demobilizează. Deci un echilibru destul de delicat pe care trebuie să îl găsim.

-Mai mulți oameni de afaceri au opinat că ar fi fost de preferat o devalorizare controlată a monedei naționale în locul creșterii TVA și al reducerii salariului bugetarilor. Ce părere aveți?

-Păi, noi le-am răspuns și le mai răspundem o dată. Leul s-a apreciat accentuat în 2007, într-adevăr, apoi s-a tot depreciat și la sfârșitul anului 2008, începutul lui 2009 deprecierea a fost, în medie, în jur de 10-12%, iar pe extreme a fost chiar mai mult.

Dacă se calculează așa, în toamnă era undeva la 3,55 și a ajuns până la 4,30. Și în ceea ce privește deprecierea lumea trebuie să înțeleagă că e o chestiune cu două tăișuri, așa cum economia are știința economică, macroeconomia are reguli, dar ai și multe flexibilități, apropo de flexibilitatea cursului de schimb. Am făcut o dată o comparație: acum foarte mulți sunt keynesieni și vin cu propuneri din acestea.

Ei trebuie să știe un lucru, că știința economică e precum engleza. Uneori „oo” se citește „u”, cum ar fi în „foot” (picior). Alteori se citește „a” – „blood”. Deci nu e ca la franceză, să aibă reguli relativ precise. Așa și aici. De la un punct încolo, deprecierea, care ne-a adus avantajul unei creșteri a exportului, ne-a ajutat să ne echilibrăm, să reducem extrem de repede deficitele externe.

De la un punct încolo – și punctul acesta se calculează cu foarte mare atenție, uneori e și greu de calculat – mai mult se estimează, creează mai multe probleme decât să aducă avantaje. Și nu numai că devalorizarea era mult mai puternică, ne crea două probleme. Unu: punea foarte mare parte din economie și din venitul populației în imposibilitatea să-și onoreze plățile, pentru că scumpea foarte mult ratele la creditele vechi, care erau în euro, și asta ne mai trebuia: niște falimente în masă, ceea ce a fost evitat; și doi: ne scumpea foarte mult importurile.

Oricum s-au scumpit, dar le scumpea foarte mult, și ne crea inflație. Noi credem că am găsit un punct de echilibru. Dacă n-am fi intervenit, am fi avut și speculații foarte mari pe curs. Piețele noastre sunt fragile, cred că le-am fi perturbat foarte mult. Mai mult, trebuie văzut și care e potențialul economiei. Deci, dacă n-ai potențial, producție concurențială… De ce depreciezi? Ca să ieftinești exporturile, să le stimulezi. Ăsta e principalul scop.

Dar dacă n-ai producție de export, degeaba ieftinești, că n-ai capacitate de producție. Or, la noi au rămas foarte multe probleme structurale, ele chiar s-au agravat și sunt date de numărul angajaților. Deci avem foarte mulți, într-un fel sau altul, ajutorați, asistați social, pensionari comparativ… Nu, nu sunt ei mulți, mi-am căutat cu mare atenție cuvintele ca să nu-i jignesc, că nu e vorba… Dar comparativ cu cei care plătesc impozite..

Și acolo e buba cea mare, nu devalorizarea în totalitatea ei. Îmi spuneți că oamenii de afaceri… Nu toți. Deci exportatorii – au asociație – au ieșit de atâtea ori și au spus asta. Faptul că s-a depreciat, dar nu s-a depreciat nestăvilit, ne-a ajutat foarte mult. Ei știind povestea cealaltă, că toate exporturile au și o componentă de import, și încă mare, care majorează costurile. În plus, îi introduci în incertitudine, că în momentul în care scapi lucrurile nu știi unde se oprește cursul. Ajunge să fie determinat de forțe marginale ale pieței.

De asemenea, la nivelul bancherilor. Nu toți. Cea mai mare parte a băncilor, cea, s-o numesc așa, tăcută, nu dorea o depreciere. Au fost câteva bănci și, din acele bănci, pot să spun acum cu tărie, trezorierii. De ce? Pentru că asta e meseria lor, să facă bani din mișcări de curs. „Cine e persoana asta mai guralivă care tot zice 4,7 sau…?” Vi se spunea imediat: „E trezorierul de la Banca X”. Și dacă vă duceați la aceeași bancă, așa, din curiozitate de reporter, și vorbeați cu cel de la credit, cine știe ce vă spunea: „Lasă-l, dom’ne, și pe ăla, el caută să-și ia și el un bonus, acolo”. Noi știm toate astea, dar nu ne apucăm să ne certăm cu ei.

-Există premisele pentru reluarea creșterii economice în 2011?

-Cred că, dacă programul, așa cum a fost gândit în 2009, ar fi fost pus în practică din 2009 și nu ar fi fost conflictul acela… Fiindcă ce am avut noi în 2009? Am avut o majoritate extraordinară, vreo 70, aproape de 80 la sută care s-a bătut… Și-au rupt picioarele între ei. Acel program nu prevedea majorări de impozite. Programul nu prevedea reduceri globale de venituri, dimpotrivă.

Se reduceau numărul de posturi bugetate și salariile bugetarilor și se împingeau banii spre investiții, deci apăreau salarii în altă parte. Deci, per total, nu era prevăzută nici un fel de scădere a cererii agregate în programul inițial, acela din 2009. Programul inițial prevedea ca sectoarele care se preconiza că vor cădea cel mai dramatic, cum ar fi construcțiile, să fie compensate de lucrări publice în infrastructură. Din păcate, acel program nu s-a putut aplica sau s-a aplicat cu întârziere.

Deci noutatea pe care pot să v-o spun cu tărie este că eu continui să cred că, dacă programul era aplicat, scăderea era și mai mică și revenirea din 2010 nu era o noutate. În consecință, văzând câtă rezistență există, mai ales la corecția din domeniul bugetar, nu pot să vă dau decât un răspuns condițional: dacă nu se revine, nu se întârzie și așa mai departe, cred că avem toate șansele să avem creștere economică în 2011.

-Ce măsuri de austeritate ar trebui să mai adopte Guvernul? În ce zonă ar trebui acționat cu precădere?

-Consider că folosirea cuvântului „austeritate” a fost nefericită. Eu am folosit încă de la începutul anului 2009 cuvântul „corecție”. Într-adevăr, dacă spui: „Salariile trebuie să scadă cu 20%”, pare ceva de austeritate. Dacă spui: „Salariile în sectorul bugetar au crescut în 2007 și 2008 cu 80%, s-a sărit calul și nu se poate susține o creștere de 80%”, nu se poate de către 60%. Aici este o corecție.

Cea mai mare problemă acum o constituie factura socială, care, pe de o parte, este insuficientă din punct de vedere social și politic, iar pe de altă parte, este enormă din punct de vedere financiar și economic. Nu pot să îmi dau seama unde va găsi Guvernul acel echilibru pentru ca măsurile de corecție – să nu folosesc cuvântul „austeritate” – să fie digerabile social și politic și să fie suficiente din punct de vedere economic și financiar. Dezechilibrul este mare și cred că ați auzit: pe factura cheltuielilor cu pensiile sunt deficite în jur de 3 sau peste 3 miliarde euro.

Noi nu putem să dăm sau n-am putut să dăm în anii buni, care au fost din 2000 până în 2008, ani de creștere bună, n-am putut atunci, nu ne-am permis să dăm pe an un miliard și jumătate pentru niște autostrăzi care nu s-au făcut în 20 de ani. Să găsești bani ca să acoperi o factură anuală de 3 miliarde este o problemă care trebuie abordată cu o anumită luciditate, nu cu pasiune, pentru că este extrem de serioasă.

De ce? Pentru că deficitul ăsta îți creează o datorie, care datorie nu este producătoare de venituri, așa cum ar fi un deficit creat dintr-o investiție publică, ce ajută să crească economia, ci dimpotrivă. În multe cazuri, și la noi s-a dovedit același lucru, evident, este descurajant pentru creșterea economică, în sensul că povara asta pe contribuabil îl demotivează, mărește piața gri sau economia subterană, duce la migrația capitalului și a forței de muncă din țară și de la un punct încolo apare un cerc vicios.

Adică, pe măsură ce se deteriorează situația, creditorii devin tot mai nemiloși cu tine. În loc să te ajute, te înfundă. De frică, de… Nu mai vor să îți dea bani, pur și simplu, sau îți cer dobânzi din ce în ce mai mari. Or, acesta este pericolul cel mare. Cum va reuși Guvernul…? N-aș vrea să fiu în locul Guvernului! Am fost în guvern într-o perioadă grea și știu cât de greu găsești o formulă să împaci imperativele financiare și economice cu cerințele, uneori zgomotoase, sociale. Am tratat cu profesorii. N-a fost deloc plăcut, pentru că am rămas profesor în toată perioada asta. Nu știu cum o să procedeze Guvernul. A tăiat, dar acolo unde este mare sensibilitate politică nu se reușește. Problema este, în special, factura socială.

– Am văzut odată un documentar la BBC despre marile evenimente ale lumii. Și când era vorba de America mă gândeam: „Sigur va fi primul pas pe Lună!”. Ce credeți că era? Era momentul în care președintele SUA semna decretul pentru construcția de autostrăzi!

-Da, a fost un moment istoric… În anii ’30…
Atunci s-au inventat vagoanele acelea mari, care se mișcau din 20 în 20 de kilometri, cu baie, bucătărie, tot…. Ăsta a fost evenimentul considerat că a schimbat America.

Eram acolo, la Institutul de Economie Mondială, și studiam chiar America, făceam rapoarte trimestriale despre conjunctura din America. Și era, așa, o vorbă, până când a fost explozia asta informatică, cu calculatoare: „Dacă miroase a ciment și a gaze de eșapament, economia crește în America”. Deci un model de creștere pe baza construcțiilor.

Construcții de locuințe din acelea de lemn, case în care era băgat tot. A fost o schimbare de model. Nu începeai de la lingură, ci intrai într-o casă mobilată. Așa dădeai de lucru: mobilă, industrie textilă, faianțărie, țevărie, lemn. La fel, la autoturisme. Un autoturism antrena de la oțel la industria petrolieră… Da, autostrăzile au fost un moment de răscruce.

-Când vedeți posibilă o reluare a creșterii salariilor în economia românească?

-Le văd foarte diferențiat și aici poate că ar trebui făcut mai mult din punct de vedere mediatic, să spun așa, adică să explicăm relația asta între productivitate și salarii, care nu este teoretică, este foarte generală. Înseamnă și diferențiere.

Unii, să zicem, poate muncesc mai bine, au o productivitate mai mare și pot să-și crească salariile. Să fac o paranteză: acum, în perioadă de criză, la mine, la stația de vinificare, am mărit salariile. Nu cu foarte mult, dar mi-am permis. Cred că sunt multe firme care pot să mărească salariile. Altfel este o creștere generală. În legătură cu creșterea generală, să n-o numesc cutumă, dar statistic se constată că aceasta apare la un an, un an și jumătate după ce se instaureazăcreșterea economică, mă refer la o creștere generală și reală, nu nominală, a salariilor.

Vă mulțumim, domnule guvernator.