Categorie: Cultura

Categorii
Cultura La zi

Whitney Houston a murit, la 48 de ani

Whitney Houston a murit, la 48 de ani

UPDATE 2 – S-a înecat în cadă după ce a luat un sedativ

Interpreta Whitney Houston a luat Xanax, un medicament cu efecte sedative puternice, şi a adormit în cadă, ceea ce a dus la moartea sa prin înecare, relevă tmz.com. Membri ai familiei vedetei  au spus că i-a fost prescris medicamentul – de obicei recomandat pentru tratarea anxietăţii şi depresiei. Artista consumase mult alcool în noaptea care a precedat moartea sa, relevă tmz.com. Alcoolul, în combinaţie cu medicamentul Xanax, are un puternic efect sedativ, fapt care ar fi făcut-o să adoarmă în cadă.

Withney a fost descoperită în cada de baie având faţa sub apă, potrivit unor persoane apropiate artistei.

Stilista ei, persoana care îi aranja părul şi două gărzi de corp se aflau în apartamentul cântăreţei în acele momente.

Aceştia au devenit îngrijoraţi pentru că Whitney ar fi stat în baie mai mult de o oră şi se făcuse timpul pentru a merge la petrecerea producătorului Clive Davis, unde artista urma să susţină un recital.

Astfel, au bătut la uşa băii şi, neprimind niciun răspuns, au pus-o pe stilista cântăreţei să verifice dacă Whitney este în regulă.

Aceasta a început să ţipe imediat ce a intrat în baie, iar una dintre gărzile de corp a fugit şi a scos-o pe cântăreaţă de sub apă.

Se pare că Whitney ar fi alunecat sub apă, iar când a fost scoasă din cadă trupul ei era rece.

UPDATE 1 – Decedată în hotel

Whitney Houston a fost găsită moartă sâmbătă, într-o cameră de hotel din Beverly Hills, SUA și e posibil ca ea să se fi înecat în cadă, potrivit tmz.com.

În cameră nu existau medicamente sau substanțe ilegale, însă au fost găsite unele eliberate pe bază de reţetă.

Trupul interpretei a fost dus la morgă pentru a fi autopsiat, iar deocamdată nu există dovezi că ar fi consumat alcool sau substanţe interzise înainte de a muri.

Whitney Houston a participat joi la o petrecere organizată înainte de gala Premiilor Grammy, iar cântăreaţa a fost văzută în compania prietenilor săi cam gălăgioşi, care consumau alcool.

Nu există semne de intenții criminale

Whitney Houston, interpreta şi actriţa americană deţinătoare a şase premii Grammy, a murit  sâmbătă, la vârsta de doar 48 de ani. “Din nefericire, este adevărat”, a declarat purtătorul de cuvânt al artistei, Jill Fritzo, care nu a oferit alte detalii, relevă CNN. Un purtător de cuvânt al poliţiei din Beverly Hills, Los Angeles, a declarat: “Sâmbătă, la ora 3.55 p.m. (ora locală), a fost pronunţat decesul lui Whitney Houston, la Beverly Hilton Hotel”. El a mai spus că serviciile de urgenţă au fost chemate la etajul al patrulea al hotelului, dar încercările de resuscitare a cântăreţei au eşuat, iar cauza decesului nu a fost deocamdată făcută publică.

Mark Rosen, locotenent la Poliţia din Beverly Hills, a declarat că la faţa locului “nu au fost găsite semne de intenţii criminale”, iar cauza morţii vedetei este în prezent cercetată.

Whitney Houston este singurul artist din lume care a lansat şapte albume consecutive premiate cu discuri de platină, depăşind la acest capitol chiar şi trupele Beatles sau Bee Gees.

Diva americană a vândut peste 140 de milioane de albume şi 50 de milioane de single-uri în lume, printre care şi celebra piesă “I Will Always Love You”, lansată în 1993, una dintre cel mai bine vândute melodii din toate timpurile.

Unul dintre bodyguarzii lui Whitney Houston a găsit-o pe artistă în camera sa de hotel.

Pasiunea ei pentru muzica i-a fost alimentată, încă de la nastere, de mama ei, Cissy Houston, o cântăreaţă de gospel – R&B, de verisoarele ei Dee Dee şi Dionne Warwick, dar şi de renumita cantăreaţa Aretha Franklin.

Withney a reuşit să stăpânească o gamă foarte largă de stiluri muzicale: gospel, R&B, dance, soul, devenind un idol şi un standard pentru mulţi cântăreţi.

Interpreta a realizat şi câteva dueturi cu artişti renumiţi ca Enrique Iglesias, George Michael, Deborah Cox şi Mariah Carey, rivala sa.

În plan personal, viaţa artistei a fost puternic afectată de zbuciumatul mariaj cu cântăreţul de rythm and blues Bobby Brown, iar dependenţa de droguri şi de alcool au condus-o treptat spre declin.

După anul 2000, ea a intrat într-un con de umbră, clinicile de dezintoxicare devenindu-i o a doua casă.

În 2009, solista a revinit pe piața muzicală cu un nou album, “I Look To You”, însă primele concerte pe care le-a susținut pentru promovarea albumului i-au dezamagit pe fani, întrucât vocea sa era de nerecunoscut.

Deși infirma zvonurile conform cărora ar avea din nou probleme cu drogurile, vocea ei a avut de suferit.

Acuratețea sunetelor și notele inalte pe care le putea atinge acum 10 ani, rămăseseră doar o amintire.

Categorii
Cultura La zi

CEDO a decis: Preoţii pot avea sindicat

CEDO a decis: Preoţii pot avea sindicat

Patriarhia Română, oripilată de această hotărâre

Sindicatul „Pastorul cel Bun“ al preoților poate funcționa în urma unei recente sentinţe a CEDO, după ce  fusese interzis în România, ca urmare a pierderii unui lung proces cu Mitropolia Olteniei. În anul 2008, 35 de preoţi şi angajaţi „civili” din parohiile subordonate Mitropoliei Olteniei au decis înfiinţarea sindicatului „Pastorul cel Bun”. Imediat, speriaţi de inițiativa fără precedent a preoţilor, șefii Mitropoliei au decis atacarea în Justiţie a deciziei de înfiinţare a sindicatului și a avut câştig de cauză la toate instanţele româneşti.

După peste trei ani, instanţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat România să plătească despăgubiri de 10.000 de euro şi obligă statul român să recunoască sindicatul „Pastorul cel Bun”.

Între timp însă, majoritatea sindicaliştilor au cedat presiunilor BOR, astfel că sindicat nu prea mai are membri.

România a încălcat dreptul la libera asociere a clerului din Biserica Ortodoxă Română, care a dorit să înfiinţeze un sindicat, a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

CEDOa publicat marţi pe site-ul său hotărârea, care nu este definitivă, în cauza ”Sindicatul “Păstorul cel Bun” împotriva României.

Patriarhia Română îşi exprimă speranţa că statul român va contesta cu fermitate hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind asocierea clerului în sindicate şi convingerea că Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului va corecta “o hotărâre pripită”.

“Ne exprimăm speranţa că Statul român va contesta cu fermitate această hotărâre inadecvată şi avem convingerea că Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului va corecta o hotărâre pripită în cauza autointitulatului sindicat al preoţilor din Mitropolia Olteniei ‘Păstorul cel bun contra României’, care nu ţine cont de autonomia şi de specificul organizării şi funcţionării activităţii cultelor religioase, recunoscute şi garantate ca atare în toate statele democratice”, se arată într-un comunicat de presă al Patriarhiei Române.

Patriarhia Română a luat cunoştinţă “cu uimire” de hotărârea în primă instanţă a completului de judecători din cadrul secţiei a III-a a CEDO şi “constată cunoaşterea trunchiată (insuficientă)” de către CEDO a relaţiilor dintre stat şi culte în România şi “ignorarea” prevederilor Constituţiei României, Legii Cultelor nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) care enunţă cu “claritate” autonomia şi libertatea Bisericii faţă de stat.

De asemenea, Patriarhia Română “constată confuzia între specificul vocaţional al preoţiei, care este chemare la misiune sfântă prin actul hirotoniei sau slujire liber asumată a comunităţilor de credincioşi”, prevăzută în statut, pe de o parte, şi raporturile de muncă specifice angajaţilor civili, pe de altă parte.

Potrivit Patriarhiei, hotărârea CEDO reţine “total eronat” că statutul “aşa-numitului sindicat nu ar contraveni prin nimic Statutului BOR, Legii cultelor şi canoanelor, însă, în realitate, sindicatul are obiective total incompatibile cu slujirea sacramentală şi pastorală a preoţilor”.

Patriarhia reaminteşte că, “potrivit Sfintelor Canoane universale şi Statutului pentru organizarea şi funcţionarea BOR, preoţii – asemenea magistraţilor şi militarilor – nu au dreptul să se angajeze în politică partinică, să desfăşoare activităţi economice, direct sau prin interpuşi, şi să participe la alte forme de asociere, inclusiv de tip sindical pentru a fi imparţiali şi total angajaţi în slujirea binelui comun al populaţiei”.

“O eventuală adoptare finală a acestei hotărâri de către CEDO ar constitui un atac direct la organizarea constituţională şi legală a cultelor din România şi din statele membre ale Consiliului Europei, asimilând vocaţia sacerdotală misionară cu acţiunea sindicală protestatară. De altfel, această decizie a CEDO a trezit nedumerire în rândurile unor reprezentanţi ai altor Biserici europene care şi-au exprimat intenţia de a se solidariza cu Statul român şi BOR deoarece consideră această hotărâre un precedent inacceptabil care subminează autonomia tuturor cultelor religioase din Europa”, afirmă comunicatul citat.

Potrivit Patriarhiei Române, hotărârea contravine şi deciziilor anterioare, unele chiar recente (de pildă, în cauzele Muller, Reuter şi Baudler contra Germaniei din 6 decembrie 2011), ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi opiniei separate a doi dintre judecătorii din această cauză, care au confirmat că statutul, drepturile şi obligaţiile slujitorilor unui cult religios faţă de acest cult ţin de competenţa exclusivă a cultului respectiv.

Categorii
Cultura La zi trimitere stanga (cu foto)

Chișinău: A murit poeta Leonida Lari

Chișinău: A murit poeta Leonida Lari

Poeta şi publicista Leonida Lari, pe numele său adevărat Lubovi Ivanovna Iorga a murit duminică dimineaţă, la Chişinău. Ea avea 62 de ani şi suferea de cancer, relevă adevarul.ro.

Informaţia a fost confirmată pentru jurnalişti de fostul deţinut politic Ilie Ilaşcu.

Leonida Lari a fost membru PRM timp de aproape 10 ani şi deputat în Parlamentul României între anii 1992 şi 2008.

Ea s-a născut la 26 octombrie 1949 la Bursuceni, în apropiere de Bălți, înRepublica Moldova, într-o familie de învățători și a absolvit Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de Filologie.

A fost colaborator la Muzeul de literatură D. Cantemir din Chișinău (1971-1973), redactor la revista “Literatură și Artă” (1985-1988) din Basarabia și redactor șef al primei publicații în grafie latină din Republica Moldova – “Glasul națiunii” (1988-2003).

Leonida Lari s-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia în anii 1988-1991 și a fost o mare militantă pentru reunirea Basarabiei cu România.

Categorii
Cultura trimitere dreapta

POVESTEA VORBEI: Lemn Tănase

POVESTEA VORBEI: Lemn Tănase

Printre zicalele zgubilitice ale limbii române se numără şi lemn Tănase, ceea ce se tălmăceşte prin a fi insensibil. Toate ca toate, dar de ce şi Tănase?

Hai că a fi de lemn sau ca lemnul ştim ce înseamnă: a nu simţi nimic, a fi insensibil.

O oarecare legătură cu insensibilitatea o au şi expresiile a dormi buştean, adică a dormi adânc, precum şi a (se) lămuri buştean, adică a lăsa ori a rămâne nedumerit în urma unei explicaţii neclare. Oricum, uneori lemn este sinonim cu buştean.

Cu Tănase e mai complicat. Explicaţia ar fi de la vechiul nume românesc de băiat Atanasie care provine din limba greacă, unde Athanasios este în legătură cu athanatos „nemuritor” şi cu athanasia – „nemurire”.

În trecut, masculinul Atanasie şi femininul Atanasia erau nume destul de răspândite printre români, astăzi însă sunt foarte rare.

Numele Athanasios, cu varianta Athanasius, apare îndeosebi în onomastica creştină ortodoxă, unde a devenit popular datorită faimei şi cultului unui patriarh din Alexandria.

Preluat de către slavi de la bizantini, numele ajunge şi la români, graţie şi  calendarului  nostru popular, unde se află şi sărbătoarea zisă Atanasiile sau Antanasiile, ultima denumire fiind o combinaţie din numele Sfinţilor Antonie şi Atanasie, sărbătoriţi pe 17 şi respectiv 18 ianuarie.

Ziua de Antanasii este o sărbătoare dedicată copiilor, căci Sfântul Atanasie este patronul lor.

Cine respectă sărbătoarea Antanasiilor, prin nelucrare, este ferit de ameţeli, de „boala copiilor” şi de pojar.

În româneşte, căzând negaţia a-, numele prescurtat în Tănase ar fi putut fi înţeles ca „muritor, mort”, mai ales de către fanarioţi şi de alţii care ştiau elineşte. Astfel, s-a renunţat treptat la numele de botez Tănase, el rămând doar ca să întărească zicala a fi de lemn, adică a fi insensibil.

Adrian BUCURESCU

Categorii
Cultura La zi trimitere dreapta

Super-Heavy, noua trupă a lui Mick Jagger

Super-Heavy, noua trupă a lui Mick Jagger

Numele trupei se traduce ca „Super-grea” şi se vrea un omagiu adus lui Muhhamad Ali, dar este legat şi de componenţa formației, ai cărei membri sunt cu toţii nişte grei ai muzicii. Fanii formației Rolling Stones să nu cadă pe gânduri, căci legendara trupă nu se destramă.

Alături de Jagger fac pare din formație Dave Stewart (membru fondator, compozitor şi aranjor al trupei Eurithmics), Joss Stone (legendă a muzicii soul), Damian Marley (fiul lui Bob Marley) şi compozitorul indian de muzică de film, producătorul și interpretul A. R. Rahman.

Rezultatul muzical este, conform publicației “Vanity Fair”, o combinaţie unică de rock, soul şi world music, “un sunet cu adevărat nou”.

Încă de la începutul anului, existau informaţii despre o colaborare muzicală între Jagger şi Stewart şi despre un album la care se lucrează.

Însă nimeni nu bănuia că va apărea un nou supergrup.

Deocamdată, cei cinci nu plănuiesc să apară pe scenă în concerte, însă primul lor album va aparărea la data de 22 septembrie.

De curând, cei cinci au încheiat filmările pentru primul videoclip, cel al single-ului “Miracle Worker”.

Categorii
Cultura trimitere dreapta

ISTORIE: Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat

ISTORIE: Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat

Tudor Dinu este un istoric foarte tânăr, dar cu un spectru al cercetării foarte larg. Specializat în sud-estul european este autorul uniei cărți despre Mihai Viteazul, erou al eposului grec, lucrare care a contrariat, aceasta din simplul motiv că nu putem să ieșim din tiparul vulgatei despre România și istoria ei.

Iată că acum iese pe piață tot la Humanitas cu o carte monumentală despre raporturile dintre cei doi domnitori ai secolului XVIII, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Cartea are alura unui roman, dar fără a fi operă de ficțiune.

După ce a asimilat un material bibliografic uriaș, a redactat istoria cu firescul unui scriitor, care a depășit ticurile omului de știință. Cine au fost cei doi? Figurile cele mai reprezenttive ale culturii românești înr-un veac fanariot, dar deloc incult.

Doar comuniștii au vrut să facă din fanarioți niște exploatatori. De fapt, ei erau niște oameni luminați, cel puțin prin ramura Mavrocordaților, Alexandru, Nicolae, Constantin. Pe de altă parte, figura lui Dimitrie Cantemir nu mai trebuie prezentată.

Educat la Constantinopol, spirit rafinat, cu profesori greci, el a luminat Țările Române în perioada pre-premodernă. De remarcat, conflictele pe care le-a avut constant cu Brâncoveanu.

E adevărat, voivodul muntean a ajun s în rândul sfinților, aceasta prin moartea sa martirică. Pe pământ nu a fost chiar un model. (D.S.)

Categorii
Cultura trimitere stanga (cu foto)

Cristian Bădiliţă: Raport final despre Septuaginta

Cristian Bădiliţă: Raport final despre Septuaginta

Septuaginta

La zece ani de la întocmirea dosarului de lucru, într-o mansardă roueneză, traducerea românească a Septuagintei îşi încheie drumul.

În 1996 am publicat, în suplimentul Aldine al ziarului România liberă, primul text despre urgenţa traducerii Septuagintei în limba română. Motivele principale, reluate şi argumentate în diferite studii, articole şi interviuri (a se vedea grupajul Septuaginta de pe site-ul revistei www.oglindanet.ro), erau următoarele:

1. Biserica ortodoxă română, în special, şi cultura română, în general, nu dispun de o traducere corectă, coerentă, validă a Vechiului Testament în versiune greacă. Septuaginta este versiunea Vechiului Testament „canonizată” de ortodoxie. Cum poate „funcţiona” Biserica fără un temei scripturistic riguros şi adecvat?

2. Odată cu desprinderea creştinismului de iudaism (niciodată completă, fireşte) cele două religii surori şi-au demarcat „teritoriile” şi al nivel biblistic. Începând cu secolul al II-lea d.H., creştinismul a preluat versiunea Septuagintei (realizată de cărturari evrei între sec. III î.H. şi sec. II d.H.).

Această versiune (Vechiul Testament în greacă) a fost citită, comentată şi transmisă de Părinţii Bisericii ca fiind „versiunea normativă şi oficială”. Chiar dacă unii Părinţi au folosit şi textul erbaic (Text masoretic), reperul lor canonic a rămas tot timpul Septuaginta.

3. Între Septuaginta şi Textul masoretic există numeroase diferenţe, asupra cărora nu este cazul să mai insist (a se vedea grupajul citat mai sus). Aceste diferenţe nu anulează rădăcina comună a celor două tradiţii, dar justifică evoluţia lor istorică în direcţii diferite. Ele privesc nu doar ordinea cărţilor în canonul scripturistic, ci şi conţinutul propriu-zis. Există cărţi întregi proprii Septuagintei, aşa cum există multe pasaje, din canonul comun, specifice doar Textului masoretic.

4. Versiunile româneşti (mă refer în primul rând la cele ortodoxe, dar situaţia nu e mai strălucită nici în cadrul celorlalte culte) au amestecat cele două tradiţii, Septuaginta şi Textul masoretic, producând traduceri bizare, de nefolosit decât parţial, care, fapt extrem de grav, contrazic adesea tradiţia patristică.

Aşa cum am văzut, Părinţii citează şi comentează cu fidelitate versiunea Septuagintei. Aceasta era situaţia reală, confirmată şi de nebuloasa „diortosire” oferită, în anul 2000, de Î.P.S. Bartolomeu Anania. Or o asemenea situaţie nu putea continua.

Grupul de la Sorbona

Din 1994 am participat sistematic la şedinţele de lucru ale grupului de traducători ai Septuagintei de la Sorbona, coordonat, cu pasiune şi rigoare, de profesoara Marguerite Harl.

Ucenicia, în cadrul acestui grup, a fost decisivă, atât pentru mine, cât şi pentru soţia mea. În acelaşi timp, proiectul faraonic francez mi-a oferit un termen de comparaţie.

Traducerea Septuagintei în româneşte trebuia să arate altfel decât cea franceză, unde fiecare carte a Vechiul Testament dispune, practic, de un volum aparte, însumând sute de pagini.

Cristian Bădiliță

Cu trecerea anilor s-a decantat conturul Septuagintei româneşti, pe următoarele criterii:

1. traducere literară, exactă şi clară, lizibilă, într-un limbaj cât mai elegant cu putinţă, evitând atât registrul arhaic-slavonizant, de neînţeles pentru cititorul de azi, cât şi registrul neologistic, inadaptat conţinutului biblic;

2. urmarea, cu fidelitatea, a ediţiei ştiinţifice a Septuagintei, publicată de Rahlfs în 1935, reeditată ulterior;

3. în cazul în care există două versiuni ale textului grecesc (pentru Cartea lui Daniel, de pildă) oferim, pe coloane paralele, traducerea ambelor versiuni;

4. un aparat de note care să acopere câteva zone esenţiale: raportul dintre Septuaginta şi Textul masoretic; probleme filologice; problemele teologice; comentariile patristice;

5. introduceri realizate în colaborare cu specilaişti occidentali, care să evite în acelaşi timp eseistica siropoasă şi fără conţinut a „tradiţiei” româneşti, precum şi hipertehnicitatea limbajului specialiştilor;

6. bibliografii selective, indici de nume.

Modul cum a fost strânsă echipa

Proiectul aştepta deja într-un fişier al laptopului meu (devenit între timp piesă de muzeu) când am intrat în legătură cu Andrei Pleşu prin intermediului lui Horia-Roman Patapievici, prieten foarte apropiat în anii 2000-2001.

După organizarea unui colocviu internaţional în cadrul Colegiului Noua Europă, consacrat lui Ioan Casian, i-am trimis lui A. Pleşu întreg dosarul Septuagintei, cu propunerea de a încerca să punem pe roate proiectul la NEC.

După câteva luni de emoţii, Andrei Pleşu a primit un răspuns favorabil, în ce priveşte finanţarea, din partea lui Sorin Marin, preşedintele Fundaţiei Anonimul.

Din acel moment am început campania de promovare publică a proiectului şi de recrutare a colaboratorilor. Primul nume a fost al Franciscăi Băltăceanu, cunoştinţă veche, profesoară de greacă veche la Universitatea din Bucureşti, biblistă, cu o solidă reputaţie.

Al doilea nume, fostul meu profesor de greacă şi latină, tot de la Universitatea din Bucureşti, Dan Sluşanschi. Francisca Băltăceanu a cooptat-o imediat, în grupul coordonatorilor, pe Monica Broşteanu, biblistă, ebraizantă, arabizantă. Între timp am asociat proiectului editura Polirom, al cărui colaborator eram de la „preînfiinţare”.

În plus, Ioan-Florin Florescu îmi redactase câtve volume de patristică, între care şi Patericul. I-am creditat pe amândoi pentru competenţă editorialistică şi „fler”. Îi creditez şi acum. Exclusiv  pentru cele două calităţi.

Prima întâlnire de lucru s-a desfăşurat la sediul Colegiului Noua Europă în 2003. Primul volum (Pentateuhul) a fost lansat în februarie 2004, în prezenţa unui public numeros, stârnind un anumit interes pentru Septuaginta şi în rândul publicului larg.

Nu mică mi-a fost bucuria aflând că, şi datorită Septuagintei, numărul de studenţi înscrişi în anul următor la secţia de clasice a Facultăţii de limbi străine din Bucureşti a crescut simţitor.

Surprize și peripeții

Fiecare volum a avut „peripeţiile” lui. De la primul până la ultimul. Dar o întreprindere de o asemenea anvergură, unde se întâlnesc competenţe diferite, caractere şi personalităţi diferite, nu poate fi scutită de surprize. Personal, ca şi ceilalţi coordonatori, mi-aş fi dorit ca aceste „surprize” să fie mai puţine şi mai uşor de rezolvat.

Dar odată trecută „linia de sosire” dramele se mai relativizează, conturul lor devine mai imprecis. În raport cu proiectele similare occidentale (francez, american, german sau italian) noi am lucrat într-un galop năucitor. Traducerea franceză a început în anii 1980 şi a ajuns abia la jumătate, acum, în 2011.

Noi am încheiat totul (dar cu altă metodă şi cu alte criterii) în „doar” şapte ani. La care, evident, trebuie adăugată perioada anterioară, de gestaţie şi de pregătire, mai mult solitară.

Din 2003 până în 2005 am organizat periodic întâlniri de lucru pentru fiecare volum în parte. S-au redactat procese verbale ale acestor întruniri deopotrivă academice, polemice, cordiale şi, pe alocuri, amuzante.

Pregăteam fiecare şedinţă cu luni de zile înainte, propunând temele, conferenţiarii, textele dezbătute, bibliografia. Întâlnirea se desfăşura pe durata unei zile întregi. Era, de fapt, un minicolocviu, menit a suplini lipsa unor cursuri de specialitate în învăţământul universitar românesc.

Am întrerupt seria lor în anul 2006. Fiecare volum era corectat „la opt ochi” (primele două volume), „la şase ochi”, începând cu volumul al treilea. Confruntările, numeroasele amendamente şi adăugiri, corecturile efectuate de coordonatori puteau dura luni de zile, până la un an.

Odată ajuns în braţele redactorului Polirom, volumul intra într-o gaură neagră. N-am înţeles nici până acum (şi nicio scuză n-a fost vreodată formulată) de ce, de pildă, volumul 4/II a dormit în editură aproape doi ani? Dar acum ce mai contează? „În rapot cu eternitatea”? Scuzele devin pretexte metafizice.

După trei secole

Una peste alta, „s-a plinit vremea” şi toate cele opt tomuri au văzut lumina tiparului. La peste trei secole de la prima traducere, corectă, ba chiar eroică, după criteriile epocii, a Septuagintei (mă refer, evident, la Biblia zisă „a lui Şerban”) cultura română are la dispoziţie o traducere a Vechiului Testament care prezintă o dublă garanţie, deopotrivă ştiinţifică şi teologică.

De altfel, cele două aspecte sunt inseparabile. Cum poţi declara o traducere acceptabilă din punct de vedere teologic, dacă este inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific? Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate „aproxima” în chip amatoristic, oricât de „pure” ne-ar fi dogmele sau intenţiile.

Sar în mod voit peste toate episoadele neplăcute pe care le-am trăit în aceşti zece ani, nu pentru că nu ar conta pentru mine (dimpotrivă), ci pentru că ştiu că nu contează decât pentru mine.

De aceea trec iute la paragraful următor, în care doresc să citez numele tuturor celor care au contributit, într-un fel sau altul, la împlinirea proiectului. Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu: coordonatori cu normă triplă, au realizat şi traducerile, însoţite de introduceri şi de note, ale Psalmilor, Cărţii lui Ieremia şi suplimentele la Cartea lui Ieremia.

Ioan-Florin Florescu s-a ocupat de redactarea finală a şapte din cele opt tomuri. Sorin Marin a sponsorizat cu generozitate întreg proiectul prin intermediul lui Andrei Pleşu, rectorul Colegiului Noua Europă.

De partea logistică din cadrul NEC s-au ocupat, cu profesionalism, Marina Hasnaş, Lelia Ciobotariu şi, într-o primă etapă, Alexandru Suter. Regretatul elenist Dan Sluşanschi a colaborat cu grupul de coordonatori la primele două volume.

Traducătorii merită, fireşte, un gând aparte, mai ales că unii dintre ei s-au văzut obligaţi să înveţe din mers unele aspecte proprii „meseriei” de biblist.

Îi menţionez în ordinea volumelor: Cristian Bădiliţă (Geneza); Ion Pătrulescu (Exod); Eugen Munteanu (Levitic); Mihai Moraru (Numerii); Ioana Costa (Deuteronomul); Alexandra Moraru (Iisus Nave); Ioana Costa (Judecătorii); Cristina Costena Rogobete (Ruth); Florica Bechet (1-2Regi); Ion Pătrulescu (3Regi); Ioana Costa (4Regi); Ştefan Colceriu (1-2Paralipomena); Octavian Gordon (1Ezdra); Lia Lupaş (2Ezdra); Vichi Dumitru (Ester); Theodor Georgescu (Iudit); Ştefania Ferchedău şi Francisca Băltăceanu (Tobit); Gheorghe Ceauşescu (1-4Macabei); Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Psalmii); Eugen Munteanu et alii (Odele); Cristian Bădiliţă (Proverbele); Ioana Costa (Ecleziastul); Marius David Cruceru (Cântarea cântărilor); Iulia Cojocariu, Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Iov); Smaranda Bădiliţă (Înţelepciunea lui Solomon); Eugen Munteanu (Înţelepciunea lui Iisus Sirah); Ştefan Colceriu (Psalmii lui Solomon); Cristian Gaşpar (Osea, Amos, Michea, Ioel, Abdias, Iona, Naum, Avacum, Sophonia, Aggeu, Zaharia, Malachia); Ion Pătrulescu (Isaia); Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Ieremia şi suplimentele); Ioana Costa (Iezechiel); Florica Bechet (Daniel, Suzana, Bel şi balaurul).

Traducerile sunt însoţite de introduceri, note şi bibliografii. La realizarea acestora aportul colegilor occidentali a fost esenţial.

Iată doar numele celor implicaţi direct în proiectul nostru (adăugând faptul că fără bibliografiile de specialitate occidentale am fi rămas la nivelul improvizaţiei pioase): Marguerite Harl, Alain LeBoulluec, Paul Harlé, Didié Pralon, Gilles Dorival, Cécile Dogniez, Jacqueline Moatti-Fine, Michel Lestienne, André Canessa, Anna Baudelin, Guillaume Bady, David-Marc d’Hamonville, Françoise Vinel, Jean-Marie Auwers, Maris Gorea-Autexier, Kenneth Atkinson, Robert B. Wright, Stephan Kessler, Eberhard Bons, Jan Joosten, Danièle Duval, Laurence Brottier, Michel Casevitz, Pierre Sandevoir, Roselyne Dupont-Roc, Thérèse Roqueplo, Philippe Le Moigne.

Lor li se adaugă românii Radu Gheorghiţă, Otniel Vereş, Constantin Oancea, care au contribuit la redactarea unor introduceri speciale şi a unor grupaje de note.

Cum se vede, lista celor care au lucrat efectiv la realizarea celor opt tomuri însumând aproape 5500 pagini este foarte amplă, selectă şi internaţională. În cuprinsul ei se regăsesc specialişti francezi, belgieni, olandezi, americani, dar, dacă punem la socoteală numele celor care au produs bibliografia de lucru, zona geografică se poate extinde din Canada până în Japonia.

Prezenţa acestor nume, consacrate pe plan internaţional, aduc un plus de garanţie întreprinderii noastre. Fireşte, cu timpul se vor aduce unele ameliorări de amănunt, se vor suplimenta notele de subsol pentru anumite cărţi. Dar construcţia nu se va modifica structural.

Colectivul de traducători n-ar fi putut duce proiectul până la capăt fără un cadru logistic, instituţional şi uman adecvat. Timp de trei ani Colegiul Noua Europă a găzduit întrunirile noastre de lucru şi s-a ocupat, la apariţia fiecărui volum, de chestiunile administrative.

Cum spuneam, intervenţia lui Andrei Pleşu, la începutul proiectului, a fost esenţială. Resubliniez rolul pe care l-a jucat Sorin Marin în susţinerea financiară a şantierului.

Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, ne-a pus la dispoziţie un „comando” special, în frunte cu Ioan-Florin Florescu, din care au mai făcut parte: Cezar Petrilă, Mihai-Silviu Chirilă, Constantin Mihaescu, Cezar Ţăbârnă, Radu Răileanu (autorul copertei).

La zece ani de la întocmirea dosarului de lucru, într-o mansardă roueneză, traducerea românească a Septuagintei îşi încheie drumul. Închei şi eu acest raport, citând versetul care mi-a venit în minte în clipa în care am văzut anunţată apariţia ultimului volum: „Multe sunt minunile pe care le-ai făcut, Doamne!” (Psalmul 39,6).

Cristian BĂDILIȚĂ

Categorii
Cultura trimitere stanga (cu foto)

De ce, totuși, iubim Bucureștiul

De ce, totuși, iubim Bucureștiul

Curtea Veche, loc al vestigiilor și al miracolelor

Capitala României este un mozaic de contraste frapante, uneori chiar şocante, care se  reflectă în toate aspectele vieţii, de la arhitectură până la societate.

Aici este aproape imposibil să te plictiseşti, deoarece în fiecare zi poţi alege dintr-o mulţime de evenimente culturale unde sa-ţi petreci timpul.

Aici trăiesc unii dintre cei mai bogaţi români, alături de numeroşi cerşetori care abia îşi duc zilele.

Aici respiri zilnic energia unui oraş dinamic, provocator, dar şi noxele multor zeci de mii de autovehicule care se îngrămădesc paroxistic pe străzile devenite neîncăpătoare.

Nu este de mirare că atitudinile faţă de metropolă se împart în două mari categorii. Mulţi bucureşteni visează să se mute în oraşe mai tihnite şi mai curate.

Există însă şi oameni care iubesc Bucureştiul. Unii dintre aceştia sunt fotografii din Asociaţia „Bucureştiul meu drag”, condusă de Andrei Bîrsan, un inginer jovial, pasionat de a imortaliza în imagini plimbările sale prin Capitală.

Asociaţia este un proiect idealist al lui Bîrsan. „Şi înainte făceam fotografii prin Bucureşti, dar e altceva când mergi şi cu alţii. E mai frumos când împarţi plăcerea. Prietenii mei apropiaţi din mediul ingineresc nu prea erau dispuşi să admire Capitala, aşa că am făcut asociaţia «Bucureştiul meu drag»”, povesteşte acesta.

Cum de îi este drag Bucureştiul?

“Nu e iubirea aceea care te macină. Drag ţi-e un prieten, o rudă, cineva cu care îţi face plăcere să fii. Aşa consider Bucureştiul, ca o rudă a noastră care nu întotdeauna te primeşte cu bunăvoinţă. E şi ea mai bătrână, a avut o zi urâtă… E păcat să-l ponegreşti. Toate oraşele au părţi bune şi rele. Prin această asociaţie dorim să redescoperim locurile frumoase şi să le punem în valoare”.

Prima excursie foto a asociaţiei a avut loc pe 16 decembrie 2007, cu 16 oameni, la pasajul Basarab.

De atunci, numărul membrilor a crescut la aproape 300. Oricine doreşte să se alăture grupului este binevenit, fie că are cel mai ieftin aparat foto sau unul profesionist.

“Pentru noi este importantă partea de socializare. E o baie de plăcere şi de bucurie sufletească, pentru că cei care vin au aceleaşi preocupări, mai ales fotografia. Asociaţia se adresează în principal tinerilor, dar nu numai: şaptezeci la sută din membri sunt până în 30 de ani”, adaugă preşedintele.

Imaginile din excursii sunt colecţionate în galerii virtuale pe site-ul asociaţiei, www.orasul.ro , sau sunt prezente în expoziţii documentare şi monografice precum “Livada de fotografii”, “Oraşul sub oraş”, “Bucureştiul în alb şi negru”, “Trecut-au anii…”.

“Prin expoziţiile noastre am încercat şi încercăm să arătăm numai partea frumoasă a oraşului. Nu vom face o expoziţie cu gunoaie, dar dacă nu le arătăm, nu înseamnă că nu suntem conştienţi de ele”, mărturiseşte Andrei Bîrsan.

Acum trei ani, asociaţia a organizat o expoziţie Berlin care i-a surprins pe localnici.

“Ei credeau că Bucureştiul e numai cu ţigani şi aurolaci. Înseamnă că nu ştim sa-l promovăm!… Noi, dacă arătăm un Bucureşti idealizat, nu înseamnă că nu ştim ce se întâmplă. E un oraş din peticele: nu e numai lapte şi miere, dar nici numai mizerie. Asta trebuie să înţelegem!”

Andrei Bîrsan a descoperit plăcerea de a fotografia în 1979, când era elev în clasa a opta.

“Am primit un aparat Smena şi la început făceam fotografii colegilor de şcoală generală. În ultimul an de liceu, Bucureştiul era în demolare. Fotografiam pe lângă Tribunal, la Sfânta Vineri, unde se demola în jurul bisericii. Mi-a fost confiscat aparatul şi m-au întrebat pentru cine fac pozele”, îşi aminteşte preşedintele asociaţiei.

„Din păcate, aceeaşi «vigilenţă» o vedem şi în zilele noastre. De multe ori ne lovim de indivizi care ne interzic să fotografiem în zone în care clar ai voie. Au rămas cu sechele de pe vremea comunismului”.

De curând, Asociaţia Bucureştiul meu drag a primit Diploma de excelenţă pentru expoziţiile de fotografie, acordată de către Travel Advisor Media şi Asociaţia pentru Cultură şi Arte „Geneze” în cadrul Premiilor pentru promovarea Bucureştiului prin fotografie.

Anca ALBU

Categorii
Cultura trimitere dreapta

ARGUMENT, de Dan Stanca: Șapte

ARGUMENT, de Dan Stanca: Șapte

Nu este vorba de filmul lui David Fincher, „Seven”, ci de cele șapte destinații din viața fiecărui om. Unele îl atrag, altele dimpotrivă îl resping. Spre unele se duce cu bucurie, spre celelalte cu oroare. Mai există una singură care, în mod paradoxal, împletește plăcerea cu oroarea, dorința cu teama, atracția cu respingerea. Dar să vedem care sunt acestea.

Cele trei destinații spre care omul se îndreaptă cu plăcere, bucurie, interes sunt, fără a le ierahiza, deoarece subiecții le pun în ordinea care le convine lor, următoarele: biblioteca, sala de spectacol, cârciuma. În aceste locuri, spus pe șleau, omul se simte bine.

Evident, cârciuma poate să include și un salon de servicii erotice, de la sine înțeles. De ce în aceste locuri omul se simte cel mai bine? Răspunsul e simplu. Fiindcă uită de sine.

Citind, studiind, lăsându-se furat de pagina scrisă, pe nesimțite iese din perimetrul îngust al grijilor de fiecare zi și zboară spre un orizont care-i stimulează atât inteligența cât și sensibilitatea.

Plăcerea aceasta poate fi amplificată în cazul vizionării unui spectacol, fie el teatru, film, balet, operă, concert simfonic, dar și sportiv. De aceea am inclus sala de spectacole. Iar cârciuma nu mai are nevoie de nici o argumentare.

Aici fug toți cei care s-au săturat de o minte trează și de o inimă tristă. Cârciuma este pentru toți și de aceea reprezintă cea mai bună formă de omogenizare a populației. Beau și academicienii, și oamenii fără carte, beau toți în mod democratic, obținând însă delicii diferite de la caz la caz.

Urmează cealaltă categorie. Locurile unde ne e groază să ne ducem. Care sunt acestea? Spitalul, banca și tribunalul. Sunt tot în număr de trei. De spital fugim, și, când suntem sănătoși, nici nu ne gândim că poate exista așa ceva pe fața pământului. Sau  nu e pentru noi.

La bancă iarăși nu ne place să ajungem. Scadențe, rate , clauze contractuale care ne pot păcăli. Evident, sunt și cei care câștigă, dar aceasta este altceva.

Banca înseamnă bani, cu alte cuvinte trezirea brutală la realitate și printre griji.

Și în sfârșit, last but not least, tribunalul, judecătoria, loc la fel de odios, despre care teoria spune că ar aparține legii, de fapt e al fărădelegii, infractori, dar și oameni cinstiți-victime ajung pe mâna magistraților și avocaților care pilotează un infern necruțător.

Am ajuns la punctul terminus al acestei călătorii. Care este cel de-al șaptetea loc, care nu intră în nici una din categoriile amintite tocmai prin faptul că reușește să le împletească?

Poate ați ghicit. Este biserica, adică acel spațiu care ne asigură contactul cu cealaltă lume. Aici omul nici nu se bucură, nici ne se întristează. Sau amândouă stările sufletești se contopesc într-un mod indiscernabil.

Către biserică ne ducem atât atrași cât și înhibați. Biserica ne pune în fața necunoscutului față de care avem sentimentele amestecate. Este plăcere și oroare, fericire și spaimă, uitare de sine, dar și maximă trezie.

Înseamnă mult mai mult decât toate cele șase destinații anterioare. Înseamnă mai mult, fiindcă nu e numai pământ.

Dan STANCA

Categorii
Cultura Interviu trimitere dreapta

Un „Hitlerkind” mai român decât românii

Un „Hitlerkind” mai român decât românii

,,Ceauşescu l-a copiat pe Hitler când a dat decretul din 1966. Directorul liceului era rusofil şi îmi zicea hitlerista”

Silvia Hilde Gheorghian  s-a născut la 21 iunie 1942, în  Germania nazistă. Mama plecase din România, în urma arestării tatălui său. Apoi, tatăl Silviei s-a întors în Germania la soţia şi la fiul său şi s-a născut  Silvia Hilde, în urma decretului dat de Hitler, prin care se interziceau chiuretajele. Mama sa, care avea 40 de ani şi un băiat în vârstă de 20 de ani, nu ar fi păstrat-o, dar a fost obligată, pentru că altfel, înfunda puşcăria. Silvia-Hilde este un adevărat hitlerkind.

Lăcrămioara Stoenescu: După cum se vede, n-aţi rămas în Germania, pentru că  părinţii au ales să se întoarcă în România.

S. H. Gh. : Da, am venit în 1947 în Bucureşti. Fratele meu a rămas în Germania, pentru că era deja învăţător şi nemţii aveau mare nevoie de cadre în învăţământ.Noi ne-am înapoiat în Falcău, comuna Brodina.

L. S. : Atunci vorbeaţi limba română?

S. H. Gh. : Nu, eu vorbeam numai germana, limba maternă, dar încet-încet, am învăţat româna de la copiii cu care mă jucam. La început, era tare amuzant, pentru că spuneam cele două denumiri, întâi în germană, apoi în română, ca de exemplu: ţucăr-zahar.

Copiii râdeau, se distrau şi îmi spuneau nemţoaica. Aşa mi se spune şi acum, când vorbesc la fel de bine ca ei româna, ba chiar le-am învăţat copiii româneşte, pentru că am fost învăţătoarea multora din sat.

L. S. Eraţi singura nemţoaică din clasă?

S. H. Gh. Eram singura nemţoaică din Germania, dar erau multe nemţoaice în clasa noastră, adică şvăboaice, născute în România. După 1990, au fost chemate de familiile lor în Germania, iar eu sunt singura rămasă în România. Satul Falcău aparţine de comuna Brodina şi este chiar la graniţa cu Ucraina.

Pe vremuri, era în raionul Rădăuţi. Atunci, tatăl meu lucra la Sovromlemn, o societate româno-rusă, sau mai degrabă invers, pentru că România exploata şi furniza lemn în Uniunea Sovietică.

L. S. În copilărie câţi nemţi erau?

S. H. Gh. Atunci, în sat erau o treime nemţi, dar vorbeau româneşte, iar românii ştiau nemţeşte. În sat se vorbea româneşte şi toţi trăiau în bună înţelegere, încât uitai că eşti neamţ sau român. Îi cunoşteai doar după nume că erau nemţi şi nimeni nu considera că i se îngrădesc drepurile şi libertăţile, că se fac discriminări de limbă sau de neam.

L. S. Aţi fost pionieră?

S. H. Gh. Da, şi utemistă. E drept că mult mai târziu. Am fost cam mult timp marginalizată, adică amânată până să fiu primită în organizaţia U.T.M (Uniunea Tineretului Muncitor)

L. S. Povestiţi-ne despre intrarea în U.T.M.

S. H. Gh. Toţi erau utemişti, numai eu făceam o notă aparte. Atunci, nu erau utemişti cei care nu învăţau bine. Îmi era ruşine că mă aflam în afara organizaţiei, dar până la urmă, m-au confirmat şi pe mine. Au ţinut o şedinţă  şi mi-au dat carnetul.

L. S. Cauza a fost originea etnică.

S.H. Gh. Aşa cred, pentru că alte motive nu aveau.

L. S. Unde aţi urmat liceul?

S. H. Gh. După ce am absolvit şapte clase elementare, cum era pe atunci, am dat examen de admitere la Liceul din Rădăuţi. Se dădea examen serios de admitere în liceu. Eu eram foarte bine pregătită. Am terminat liceul în 1960 şi apoi, am dat examen de maturitate, cum se spunea atunci examenului de bacalaureat.

L. S. Nu vi s-au făcut greutăţi la admitere?

S. H. Gh. Nu. Doar că directorul liceului era rusofil şi  îmi zicea ,,hitlerista.”

L. S. Dar era o discriminare gravă pentru un copil al unei  naţionalităţi conlocuitoare, nu? Ce simţeaţi atunci, sau vă spunea  în glumă?

S. H. Gh. Nu glumea deloc, dar cred că aşa îşi manifesta el ura faţă de nemţi.

L. S.  Probabil, erau destui care se manifestau astfel.

S. H. Gh. Dintre profesorii de la liceu era singurul.

L. S. Mai aveaţi colegi nemţi?

S. H. Gh. Da, însă acum, gândind cu mintea de om matur, cred că, deoarece nu se născuseră în Germania ca mine, el îi asimila cu românii, în timp ce eu eram considerată nemţoaică hitleristă.

L. S. Poate că directorul aflase că sunteţi un  ,,hitlerkind.

S. H. Gh. Se poate şi asta…

L. S. Antipatia era reciprocă?

S. H. Gh. Poate…

L. S. L-aţi întrebat de ce vă numea aşa?

S. H. Gh. Nu, pentru că era temut şi respectat.

L.S. Când vă numea astfel?

S. H. Gh. În careu, cu toţi elevii şi profesorii…

L. S.. Copiii erau încurajaţi să vă spună şi ei la fel?

S. H. Gh. Copiii îmi ziceau pe nume, mă respectau pentru că eram o colegă bună şi mă apreciau.

L. S. Dar directorul, nu. Ce materie preda?

S. H. Gh. Istoria.

L.S. Vă persecuta la materia lui?

S. H. Gh. N-aş putea spune. Doar că îmi spunea hitlerista. La început mi-am pus întrebarea de ce mă numeşte astfel, în faţa tuturor. M-am gândit că aşa trebuie. Treptat, m-am obişnuit cu acest apelativ şi mi-am impus să nu mă mai deranjeze.

L. S. Primeaţi scrisori de la fratele dumneavoastră?

S.H. Gh. Da. Deşi scrisorile erau cenzurate, trebuia să  spunem la primărie tot ce ne scria. Te simţeai rău, ca oaia neagră, dacă aveai frate în străinătate. Trebuia să declarăm  asta în autobiografie, la înscrierea în facultate şi în fiecare autobiografie cerută.

Silvia Hilde Gheorghian nu şi-a revăzut fratele decât după 20 de ani şi a plecat pentru prima dată în Germania de abia după revoluţie, pentru că nu avea copii să-i lase gaj în ţară.

Au plecat totuşi tatăl şi soţul său, pentru că, neştiind germana nu ar fi putut rămâne acolo. Deşi după revoluţie au plecat toţi şvabii în Germania, Silvia Hilde Gheorghian a rămas în România, să înveţe carte pe copiii românilor.

A fost învăţătoare în sat până a ieşit la pensie, chiar dacă a trebuit să străbată şapte kilometri, prin pădure, pe timp de vară sau iarnă.

Cu toate acestea, nu ar fi conceput să aibă altă profesie, pentru că i se pare cea mai nobilă, iar în viaţă, aşa cum mărturiseşte ea însăşi: ,,Trebuie să-ţi placă ce faci. Nu contează banii. Totul este să munceşti cu drag, iar eu am iubit copiii foarte mult.”

L.S. Cum vă simţiţi acum ca pensionară, după ce toată viaţa aţi fost activă?

S.H.Gh: Eu cred că şi la pensie poţi fi util. Acum, fac voluntariat la o fundaţie nonprofit a elveţienilor, numită ,, Rumanien Hilfe Wegestteten”, (,,Wegestteten ajută România.”)

L. S. Nu mai exista nimeni care să poată face asta?
S.H.Gh. Aşa s-a întâmplat. Elveţienii au cumpărat dispensarul care era o ruină. Acolo, îşi făcuseră adăpost câinii, pentru că nu existau uşi şi ferestre la încăperi. Elveţienii din fundaţie vin pe rând.

Este o echipă a formată din oameni de diferite profesii, medici stomatologi, medici generalişti, oftalmologi. Oricine vrea poate să coopereze cu ei, cu ceea ce pot face pentru oamenii care au nevoie de ajutor.

Acum, au renovat dispensarul i-au pus termopane, duşumele, l-au dotat cu instalaţii sanitare, cabinete şi  tot ce este necesar pentru un dispensar modernizat.

Fundaţia ajută văduvele cu alimente, îmbrăcăminte sau cu bani. De asemenea ajută căminele de bătrâni din Rădăuţi, Căminul de Psihiatrie, pe cei care au suferit de pe urma inundaţiilor etc.

L. S. Ce acţiuni s-au întreprins?

S.H. Gh. S-au dotat şcolile, sponsorizează studenţii şi elevii la şcoli şi facultăţi, le cumpără haine, laptopuri etc.

L. S. În ce an s-a înfiinţat fundaţia?

S.H. Gh. Fundaţia s-a înfiinţat la 6 decembrie 1999. De curând am serbat 10 ani. Pe 6 decembrie 2009, a participat şi ambasadorul României în Elveţia. Am stat la aceeaşi masă.

L. S. Cum v-aţi simţit când aţi stat la aceeaşi masă, ca preşedintă a Fundaţiei?

S.H.Gh. Eu am vorbit cu ei şi le-am prezentat activitatea noastră, fiind omul care verifică totul, pentru că toate trec prin mâna mea.

L. S. Sunteţi foarte modestă şi, cu educaţia dumneavoastră nemţească, bănuiesc ce rigoare aţi introdus, ce ordine şi curăţenie, câtă corectitudine trebuie să fie în acte şi rapoarte, încât se vede ca într-o oglindă totul..

S.H. Gh. Mă bucur că v-am făcut o bună impresie.

L. S. Câteodată nu-ţi trebuie prea mult să cunoşti un om. Dar cum v-aţi schimbat astfel viaţa, tocmai când alții se plictisesc şi îşi plâng de milă,  că nimeni nu mai are nevoie de ei?

S.H.Gh. Uitaţi care a fost povestea acestei Fundaţii. O doamnă din Elveţia vrut să viziteze mânăstirile din Nordul Moldovei. A organizat un transport de alimente şi s-a dus la Putna. Însă, drumul se bifurcă între Putna şi zona noastră. A ajuns din greşeală în Straja.

L. S. Înseamnă că aici a vrut Dumnezeu.

S. H. Gh. Da. A mers la Primărie şi a împărţit pachetele. Apoi, a înnoptat la o familie de penticostali. Însă, aceştia nu intră în mănăstire. Atunci, primarul m-a chemat pe mine. Am mers cu maşina care a adus ajutoare şi am făcut un tur de mânăstiri.

S-au vizitat mânăstirile Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Dragomirna. La sfârşitul zilei, m-au întrebat cât costă. Eu am spus că a fost bucuria mea. Pe elveţieni i-a încântat că nu am cerut bani.

L. S.. Eraţi omul potrivit la locul potrivit.

S. H. Gh. În al doilea an, m-au chemat din nou. Au vizitat şcoala, au văzut condiţiile precare în care aceasta funcţiona,  Au trimis într-o noapte un transport cu bănci noi.

Eu am luat muncitori de la fabrică şi am dus băncile în şcoală. A doua zi, când au venit învăţătorii, au crezut că au nimerit într-o şcoală străină. De Crăciun, copiii din sat au primit cinci-şase mii de pachete cu rechizite şcolare de la copiii din Elveţia.

L. S.  Aveţi mari satisfacţii la vârsta aceasta. V-aţi găsit, într-adevăr, cea mai frumoasă ocupaţie.

S.H.Gh. Îmi place să fiu activă. Sunt şi recompensată din când în când cu câte o excursie ca bonus. O dată sau de două ori pe an, plec în Elveţia, în schimb de experienţă.

L.S. Aveţi o bătrâneţe frumoasă!

S. H. Gh. Poate este o recompensă, pentru că n-am ştiut să-mi apreciez  tinereţea.

L. S. Ce sfat le-ar da tinerilor, o fostă ,,hitleristă”, ca să parafrazăm pe directorul şcolii, care v-a dat această poreclă?

S.H.Gh. O să vă miraţi, dar eu, o nemţoaică, le spun să rămână aici.

L. S. Într-adevăr, e incredibil că le daţi acest sfat tocmai dumneavoastră, dar având în vedere că aţi fi putut pleca definitiv după revoluţie şi nu aţi făcut-o, eu vă consider mai româncă decât una adevărată.

S. H. Gh. Şi nu numai atât. Îi sfătuiesc să muncească, să pună suflet în tot ce fac, pentru că România este acum o ţară europeană şi trebuie să fie ca şi celelalte ţări din Uniunea Europeană, cu nimic mai prejos.

Aşa au început şi Spania şi Portugalia şi, după mai mulţi ani de muncă, uitaţi unde au ajuns muncind, nu au aşteptând să le facă alţii treaba lor. Atâta vreme cât nu ne implicăm noi, nu vom reuşi să facem nimic. Aşa că trebuie să muncim, ca să fim ca celelalte ţări la care râvnim.

L. S. Dar pentru asta, trebuie să li se dea şi modele din partea celor care ne conduc. Dumneavoastră cred că puteţi fi unul din modelele lor, deşi sunteţi doar o simplă  pensionară.

S.H.Gh. Vreau să le mai atrag atenţia că, plecând, ajută la prosperitatea altor ţări, or ei în primul rând trebuie să-şi ajute ţara lor să devină prosperă. Medicii care pleacă acum în număr mare vor o viaţă mai bună. Dar cei mai buni medici trebuie să fie aici, în România.

La asta trebuie să mai reflecteze ei. Nu trebuie să se gândească doar la prezent şi numai la persoana lor, ci şi la viitorul ţării. Dacă se va extinde acest exod al medicilor, ce se va întâmpla cu România? Va rămâne o ţară de oameni bolnavi şi fără medici?

Vrea cineva lucrul acesta? Îi invit pe toţi cei care sunt pe cale de a părăsi ţara să mediteze profund la ceea ce fac. Azi câştigă mai puţin, dar sigur că mâine vor primi ceea ce merită, dacă vom pune toţi umărul pentru prosperitatea ţării.

L.S. Sunteţi foarte optimistă, doamna Silvia Hilde Gheorghian.

S. H. Gh. Sunt de un optimism incurabil. Aşa am fost o viaţă întreagă şi nu mă pot schimba.


Lăcrămioara STOENESCU