Categorie: Cultura

Casa Regală a României și Palatul Universității din Iași

Carol I

Sărbătorirea în toamna trecută  a împlinirii a 150 de ani de când, pe 26 octombrie 1860, s-a înfiinţat, la Iaşi, prima  Universitate din România, a prilejuit Universităţii  ”Alexandru Ioan Cuza” (UAIC)  să reliefeze, în cadrul manifestărilor ce au avut loc, rolul de ctitor al  Regelui Carol I în edificarea monumentalului edificiu prin dezvelirea unei plăci aniversare pe frontispiciul acestuia, care are următorul text:

”Palatul Universitar de la Copou inaugurat la 21 octombrie 1897   în prezenţa  Regelui României Carol I, a Primului Ministru Dimitrie A. Sturdza şi a Ministrului Instrucţiunii Publice şi Cultelor Spiru Haret”.

Respectul pentru adevărul istoric al ctitoriei Palatului de la Copou, cum i se spunea în epocă,  s-a datorat unui istoric, prof.univ. dr. Ion Toderaşcu, a cărui idee de a se realiza această placă, cu propunerea unui  text, a fost acceptată încă din 2004 şi actualizată în 2009 de Senatul UAIC, care a decis ca dezvelirea acesteia să constituie unul din evenimentele programului Jubileului din anul 2010.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Puţini au cunoscut această informaţie privind termenul de PALAT, care înalţă atunci când are o motivaţie istorică.

De ce Palatul Universitar de la Copou ? Simplu, fiindcă aşa se numea (şi se numeşte şi astăzi ) această colină, una din cele şapte coline ale Iaşiului. Copou este un toponim emblematic care ţine de vocabularul curent, de mentalul popular al ieşenilor (ieşenii spun: ”în Copou”,  ”Parcul de la Copou”, ”Cazarma din Copou” etc).

Noul edificiu a fost aşezat pe cel mai frumos loc al oraşului, pe un promontoriu de unde prezidează, parcă, viaţa comunităţii, ”un loc sănătos şi bine aerat” (cf. documentului nr 15, pag 44, din volumul cu documente de arhivă „Noul Palat Universitar de la Copou- 100 de ani de la inaugurare ” întocmit de Ion Agrigoroaiei şi Ion Toderaşcu, Editura UAIC, Iaşi 1997, din care vom extrage informaţiile pentru acest articol).

De ce aceste detalii ? Pentru a reliefa şi a aduce în memoria celor de azi, rolul Casei Regale a României în dezvoltarea culturii şi ştiinţei la Iaşi, prin construirea Palatului de la Copou care se înscria în rândul  Universităţilor europene, atât prin monumentalul  edificiu dar şi prin anvergura internaţională a numeroşilor săi profesori din epocă, dintre care menţionăm doar pe A.D. Xenopol, Al. Philippide şi Dragomir Hurmuzescu.

Să reamintim că  UAIC din Iaşi a fost de la început o Universitate de tip humboldtian şi  până în jurul anilor 1920, conform documentelor, nu a numit profesori decât dintre cei  cu studii finalizate în Universităţi din Vestul Europei. Vechiul edificiu, cel de la înfiinţarea Universităţii de la 1860, se numea tot ”Palatul Universităţii”.

Localul fusese un vechi palat cantacuzin din secolul XVIII, care apoi, în prima jumătate a secolului XIX a devenit proprietatea lui Alecu Roset Roznovanu, fiind una din cele mai frumoase clădiri din oraş. Spaţiul de învăţământ al acestui “vechi palat” a devenit impropriu cu cele 26 de camere. Numai Biblioteca, cu depozitele ei de 40.000 de volume, ocupa cinci camere!

Modernizarea României

Regele Carol I a fost, de la începutul domniei sale (1866-1914), un susţinător discret şi  neobosit al dezvoltării învăţământului, ştiinţei şi culturii, ca elemente  esenţiale ale dezvoltării şi propăşirii naţiunii şi inteligenţei române. Memoriile sale şi corespondenţa cu tatăl său, fost prim ministru în guvernul cancelarului Bismarck, atestă această preocupare pe care o vom sublinia mai departe.

Scrupulozitatea însemnărilor sale  provenită din educaţia şi tradiţia occidentală în care s-a format, reprezintă elemente fundamentale pentru studiul, nu numai istoric al epocii sale, a ceea ce a însemnat strălucirea Casei Regale a României până în 1947, ci şi al istoriei fiecărui edificiu ctitorit de el în diferite oraşe ale ţării, care dăinuie, şi ne mândrim cu acestea până astăzi fiindcă  au fost şi au rămas la nivelul celor din Vestul Europei. Faptele acestea de cultură, de modernizare a României, sunt puţin cunoscute în ţară.

Noi abordăm în rândurile de faţă numai  contextul legislativ  şi semnificaţia Palatului Universitar de la Copou.

Astfel, în cadrul măsurilor de  modernizare a structurilor fundamentale ale statului, a instituţiilor publice, în iunie 1882 a fost promulgată Legea pentru înfiinţarea de edificii şi construcţii publice, prin care se aloca bugetul pentru ridicarea unor importante obiective aparţinânnd  ministerelor  de război, cultelor şi instrucţiunii, justiţiei (cazărmi, spitale militare, licee, biserici, Palatul de Justiţie, Imprimeria Statului ş.a).

Prevederile Legii din 1882 în domeniul învăţământului şi culturii au fost dezvoltate şi actualizate financiar prin Legea pentru construirea şcolilor secundare şi superioare şi a instituţiilor de cultură, dezbătută în Parlamentul României în anul 1886. În lista celor peste 30 de obiective figurau între altele: Liceele Internat din Bucureşti şi din Iaşi, Liceul  “Matei Basarab” din Bucureşti, Liceul ”Laurian” din Botoşani, ”Codreanu” din Bârlad ş.a.

Rubrica ”Universităţi şi institute de cultură” cuprindea: “Clădirea Universităţii din Iaşi cu institutele ei” dar şi   “Repararea Universităţii din Bucureşti” etc. Dezbaterile din Senat au prilejuit exprimarea unor puncte de vedere valabile şi astăzi, de exemplu, raportorul legii, V. A. Urechia, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, preciza:

”…dotarea învăţământului  secundar şi universitar cu localuri adecvate interesează nu numai şcoala română, ci însăşi naţiunea”, iar primul ministru I. C. Brătianu sublinia necesitatea unei instrucţiuni cât mai întinse pentru a ridica naţiunea noastră în rândul celor  “mai tari, mai luminate şi mai producătoare..”.

Se impunea o lărgire a accesului în învăţământul universitar, “astfel încât în facultăţi să se poată duce nu numai cine are bani, ci şi acela care are inteligenţă şi nu are mijloace materiale”.

Unui asemenea deziderat îi va răspunde şi noul Palat al Universităţii din Iaşi, pentru construirea căruia legea din 1886 aloca 2.000.000 lei, o sumă importantă pentru acea vreme. Devizul final la încheierea construcţiei va dubla suma alocată iniţial.

Palatul Universitar de la Copou

În ziua de 23 mai 1893, s-a desfăşurat festivitatea punerii pietrei fundamentale la clădirea noului Palat, în prezenţa principelui moştenitor Ferdinand, nepotul Regelui Carol I, viitorul Rege al României (1914-1927), însoţit de primul ministru, Lascăr Catargiu, de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, Take Ionescu, de alţi miniştri, personalităţi politice şi culturale.

În timp ce se ridica noul Palat, alte două edificii, a căror importanţă în viaţa spirituală a ţării nu se mai cere subliniată, se construiau şi se inaugurau la Iaşi: Liceul Internat (1895) şi Teatrul Naţional din Iaşi (1896).

Învăţământul şi viaţa culturală din fosta capitală a Moldovei se bucurau de atenţia cuvenită din partea celor mai înalţi factori politici ai statului, fapt atestat şi de pregătirea festivităţilor prilejuite de inaugurarea noului Palat al Universităţii din Iaşi.

Documentele de arhivă, relatările presei, cuvântările personalităţilor politice şi culturale de primă mărime, arată că aceste manifestări din zilele de 21-23 octombrie 1897 de la Iaşi s-au constituit într-o adevărată sărbătoare naţională prin prezenţa Regelui Carol I, a Reginei Elisabeta, a primului  ministru D. A. Sturdza, a lui Spiru Haret, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii, a numeroaselor personalităţi politice şi ştiinţifice din ţară şi străinătate.

Discursul Regelui Carol I la inaugurarea monumentalului Palat Universitar de la Copou (arhitect Louis Blanc) impresionează şi astăzi atât prin actualitatea ideilor expuse cât şi prin  sublinierea  importanţei evenimentului, “…nu numai pentru Iaşi, ci şi pentru România întreagă (…). Nu numai cu numărul soldaţilor şi cu dezvoltarea vieţii economice se măsoară astăzi puterea statelor. Un factor de căpetenie, poate cel mai însemnat, este gradul de cultură (…); ţara are trebuinţă de puteri noi, spre a asigura mersul neîntrerupt al dezvoltării noastre naţionale (…). Am încredere că Universitatea din Iaşi împreună cu sora sa din Bucureşti, aceste două făclii luminoase, vor răspândi scântei de viaţă sufletească asupra întregului neam românesc (subl.ns.).

Conducerea de azi a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, organizatoarea  exemplară a sărbătoririi Jubileului (1860-2010), a avut ideea de a marca momentul aniversar şi printr-o altă placă (al cărei text a fost conceput de  profesorul Ion Toderaşcu),  dezvelită festiv în ”Sala Paşilor  Pierduţi”, care înscrie pentru memoria publică: 26 octombrie 1860 – 26 octombrie 2010, 150 de ani de la inaugurarea solemnă a Universităţii din Iaşi, act istoric înfăptuit prin voinţa şi puterea a două mari personalităţi din veacul construcţiei naţionale româneşti, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu.

Petre T. FRANGOPOL

Trista poveste a unui muzeograf

Pe istoricul şi muzeograful Răzvan Ciucă l-am cunoscut cu mulţi ani înainte de evenimentele din decembrie 1989, pe când umbla prin toată România, dar, mai ales, în judeţul Ialomiţa, în căutarea vechilor unelte şi altor obiecte ţărăneşti, precum şi a maşinilor agricole ce nu mai aveau căutare, fiind înlocuite de cele moderne, şi riscau să fie transformate în fier vechi.

Pe atunci, Răzvan Ciucă mai mult visa, pentru că obstacolele ce i se iveau în cale erau uriaşe. Nu doar birocraţia, plagă a tuturor societăţilor, îi punea piedici, dar şi autorităţile, de obicei lovite cu leuca, nu înţelegeau ce l-a apucat sau se speriau de posibile represalii din partea celor aflaţi în funcţii mai înalte, care, la rândul lor, se temeau ca nu cumva să-i supere pe „nea Nicu” şi „ţaţa Leana”.

Visul lui Răzvan Ciucă era să întemeieze la Slobozia, adică în inima mănosului şi frumosului Bărăgan, un Muzeu al Agriculturii din România. Încet-încet, visul a devenit realitate.

Mai dificile decât achiziţionarea maşinilor agricole, şi chiar a celorlalte obiecte mai mici, erau depozitarea şi păstrarea acestora, fiindcă spaţiul pentru un muzeu încă nu se aprobase. Bun de gură, cu multă putere de convingere, a reuşit să le adăpostească prin diferite C.A.P.-uri şi I.A.S.-uri din judeţul Ialomiţa.

Însă abia în luna mai a anului 1990 a fost posibilă, prin decizia Prefecturii Judeţului Ialomiţa, înfiinţarea Muzeului Agriculturii din România, cu sediul la Slobozia. Tot atunci, acestei instituţii i s-a găsit şi un spaţiu, la intrarea dinspre Urziceni a oraşului.

La 25 martie 1996, de sărbătoarea Bunei Vestiri, muzeul, având ca domeniu de activitate agricultura şi arheologia industrială, iar ca arie de competenţă întreg teritoriul României, a fost deschis pentru public. Răzvan Ciucă nu s-a lăsat până când instituţia de la Slobozia nu a intrat între cele naţionale.

Astfel, conform Legii 311/8.07.2003, aceasta a primit titulatura de Muzeul Naţional al Agriculturii din România (MNAR).

Între timp, MNAR a fost afiliat la organisme internaţionale aparţinând de UNESCO: AIMA, SIEF, IOV. Ca o recunoaştere a prestigiului internaţional de care se bucură, Răzvan Ciucă a fost ales preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Muzeelor de Agricultură (AIMA), iar România a dobândit dreptul de a organiza al XVI-lea Congres Internaţional al Muzeelor de Agricultură.

Astfel, Slobozia ar fi avut cinstea de a fi înscrisă în şiragul locurilor care au găzduit timp de 16 ani Congresele AIMA: Stockholm, Paris, Milano, Budapesta, Stuttgart, Praga, Novi Sad etc. Numai că, la 25 martie a.c., directorului Răzvan Ciucă i-a fost întocmită decizia de… pensionare.

Omul care a ctitorit la Slobozia o instituţie naţională este nevoit acum, printr-o lege absurdă şi prin intrigile autorităţilor locale, să renunţe la visul vieţii sale, pe care nu doar că l-a realizat, ci l-a şi făcut cunoscut în toată lumea.

Conducerea Consiliului Judeţean Ialomiţa (CJI) l-a pensionat forţat pe Răzvan Ciucă, pentru a-l numi – politic! – pe liberalul Gheorghe Petre, un necunoscut în domeniu, ca director interimar.

Fie vorba între noi, dacă Răzvan Ciucă nu şi-ar fi ales ca domiciliu Slobozia, nu s-ar mai fi creat acolo în vecii vecilor acest muzeu! Cu o mare şi firească tristeţe, cel izgonit din MNAR declară:

„Decizia CJI de a-l aduce pe Gheorghe Petre la Muzeul Naţional al Agriculturii este cea mai proastă din toate timpurile. A tulburat liniştea şi echilibrul unui muzeu aflat în plină dezvoltare, de anvergură internaţională. Nu patrimoniul MNAR este în pericol; în pericol este însuşi Muzeul Naţional al Agriculturii!”.

Aşadar, ca şi în restul ţării, la Slobozia nu contează dăruirea şi competenţa, ci doar gaşca politică din care faci parte! De parcă în Bărăgan ar ploua cu congrese internaţionale! Şi cum în ţara noastră domneşte absurdul, Prezidiul Asociaţiei Internaţionale a Muzeelor de Agricultură s-a întrunit recent la Chartres, în afară de preşedintele său, care nu a avut cu ce-şi plăti deplasarea în Franţa!

Poate că Răzvan Ciucă ar fi putut face rost de bani, dar cui să-i reprezinte interesele, dacă nu mai e directorul MNAR?

Astfel, cu complicitatea Consiliului Judeţean Ialomiţa, România s-a mai făcut încă o dată de râs, iar deocamdată acest congres a rămas în coadă de peşte, cum nu s-a mai întâmplat niciodată!

Adrian BUCURESCU

Sorin Dumitrescu: Ribița – Bionia Transilvaniei

Arta liturgică de la Ribița reprezintă subiectul unei comunicări prezentate de academicianul prof. univ. Sorin Dumitrescu, pictor, la Colocviul Internațional „Arta religioasă maghiară și românească din Evul Mediu și până în zilele noastre”, care a avut loc la Budapesta.

Potrivit temelor înscrise pe frontispiciul colocviului, scopul declarat al discuțiilor și ședințelor noastre este de a comenta „dezvoltarea relațiilor medievale între cultura religioasă a Ungariei și cea a României, ca vehicul al civilizațiilor Occidentului și Orientului, față de care Transilvania a fost un punct de întâlnire, care nu a adus prejudicii teritoriilor vecine”.

Dintru început mărturisesc fățiș că am îndoieli asupra adevărului ultimei aserțiuni… Să trecem.
Personal, cred că temele întâlnirii noastre pot fi comentate în două moduri: fie în perspectiva actualei ideologii estetice postmoderne, fie în perspectiva eshatologică a culturii Duhului Sfânt.

Monahul-teolog Rafail Noica – fiul marelui filosof dispărut Constantin Noica – propune o extrem de nouă și originală distincție între actuala cultură postmodernistă, care, susține teologul, ține până la mormântul din cimitir!, și o altă cultură – cultura Duhului Sfânt – care începe după, de la mormânt…

Mărturisesc din nou că prima nu mă interesează. Mă tem de indiferența ei axiologică. Ca urmare, am ales punctul de vedere al culturii Duhului Sfânt. De aceea, enunțurile și opiniile asupra temelor vor fi făcute dinspre mentalitatea Bisericii Una, cea de dinainte de Marea Schismă din 1054.

Din capul locului trebuie precizat că, pentru bizantinii primului mileniu, perpetuitatea și întărirea unității imperiale și bisericești reprezenta lucrul cel mai important, mai important chiar decât expansionismul politicilor sale hegemonice. Expansionismul și presiunile confesionale n-au pentru ei nici un suport ecleziologic; ele sunt manifestarea expresiei integrale a oricărei religiozități, a religiozității creștine și a individualismului saintsulpicianist a pietismului său, supranumit  „la foi du charbonier”. De aceea, repet, considerațiile mele asupra Ribiței au drept criteriu unitatea bisericească.

Se pare că pentru vechii greci Bionia era porecla Transilvaniei, exprimând limpiditatea veșnic înverzită a naturii sale metafizice și a pneumei văzduhului ei supranatural. În acest sens, pentru mine Ribița este Bionia Transilvaniei, dar numai ca Bionia a Bisericii Nedespărțite.

Universalismul pneumei și cel al iconografiei sale inconfundabile strălucesc pe cerurile transilvane ca o Stea Polară, semnalând adevărata creativitate spirituală și bisericească. Actualitatea canonului său iconografic poate însoți, lumina și îndrepta nu numai misteriosul traseu al credinței, ci și profunzimea modernității și, mai larg, a culturii noastre recente.

Creștinismul, spunea marele părinte teolog Alexander Schmemann, este esențialmente ecleziologic; nu este o religie, ci capătul religiilor. Or, în confuzia actuală care amestecă dimensiunea ecleziologică cu religiozitatea, avem nevoie de Ribița ca de aer… Doar frescele sale, frumusețea lor economică și lapidară ar putea oxigena și binecuvânta relațiile noastre viitoare și vecinătățile culturale.

Istoricii, fără excepție, notează că după Duecento, după cea de-a doua ruptură a Bisericii și a Căderii icoanei în Occidentul catolic, universalismul și unitatea confesională și imperială  a defunctului Imperiu Bizantin au fost  urmate de o enormă turbulență politică, etnică și teritorială.

Profesorul Șerban Papacostea citează o notă a lui Nicolae Iorga care precizează că este riscant, pentru Europa răsăriteană a secolelor XIII și XIV, să se vorbească serios de vreo istorie națională, iar cea a românilor nu este exceptată.

În această perioadă, ideea de stat, ca autoritate politică și administrativă a unui teritoriu, era absentă, românii păstrând doar conștiința unui teritorialism ancestral, poreclit de istoric „sat fără stat”.

Un răspuns al celebrului poet Nichita Stănescu poate fi socotit printre cele mai plastice definiții ale acestui habitus comunitar. Îmi amintesc că la Struga, unde a primit marele premiu de poezie, la conferința de presă, un jurnalist sârb i-a pus o întrebare stânjenitoare antisovietică: „Care vă este opinia, maestre, asupra agresorului din nordul țării voastre?”. Nichita a zis:

„Domnule, nu trebuie să uitați că, potrivit tradiției, ciobanul român păzește frontierele limbii române sus, în munți. Să observăm drumul agresorului, care trece întotdeauna prin văi, jos”.

La rândul său, același Iorga relatează furia Papei Grigore al X-lea în 1236, când a fost pentru prima oară avertizat asupra prezenței discrete și eficace a unor pseudoepiscopi, porecliți în epocă „piscups”, care, la adăpostul înălțimilor muntoase, hirotoneau și dădeau Sfânta Împărtășanie persoanelor și clerului unguresc, german, cuman etc., evitând confruntarea cu misionarii circumstanțiali dominicani sau franciscani, care își desfășurau prozelitismul jos, în satele și orășelele ortodoxe.

Acest habitus insolit, de a trăi în paralel, îl determină pe Papacostea, în cartea sa „Românii pe întinsul secolului XIII – între cruciadă și Imperiul Mongol”, să considere simbioza, modul acestui paralelism comunitar pașnic, răbdător și sacrificial, drept vocația fundamentală a coabitării românilor cu celelalte etnii și popoare, cu care au avut de-a lungul vremii contacte mai mult sau mai puțin comode.

Decurge în mod logic că, atunci când simbioza „simbiozistului român” nu rima cu ambițiile și visele de putere ale etniei conlocuitoare, conflictul era inerent. Este mai mult decât evident că în acel moment „satele fără stat” românești nu puteau să se opună politicilor expansioniste ale statelor învecinate.

Absența statului obliga populația autohtonă românească să accepte vasalitatea și să se supună circumstanțial, dar putând uneori negocia condițiile supunerii.

O astfel de înfruntare între lirica simbioză à la roumaine, a coabitării în paralel și politicile hegemonice ale papalității, exprimate prin presiunile exercitate de dinastia angevină, începând cu domnia lui Carol Robert de Anjou – ales rege de Dieta maghiară la recomandarea Curiei papale – și regii unguri care le-au succedat, s-a manifestat pe tot întinsul secolelor XIII, XIV și XV, luând sfârșit o dată cu debutul domniei voievozilor transilvani, debut contemporan cu epoca bazileului gotic moldav Ștefan cel Mare.

Mi se pare utilă sublinierea faptului că, în vremea dinastiei Mușatinilor și a statalității moldave, Ștefan cel Mare și mai apoi fiul său Petru Rareș au părăsit temporar practicarea străbunei simbioze locale, ferindu-se, după cum spun unii istorici, să facă o politică externă specific românească, lucru aproape de neconceput actualei mentalități politice românești; desigur, strămoșescul și conștiința tradiției erau și la ei extrem de solide, dar, declarându-se împărați/bazilei după căderea Constantinopolului, în mod natural au fost solicitați de istorie să facă politici de anvergură universală, de noi directori și organizatori ai lumii creștine.

În contextul sfârșitului de secol XIII și începutului de secol XIV, Ribița și Mălăncrav reprezintă două moduri de artă liturgică, corespunzătoare la două moduri de exersare culturală a suzeranității confesionale: unul responsabil la Ribița, altul iresponsabil la Mălăncrav.

Dacă la Ribița suzeranul ungur a acceptat simbioza coabitării în paralel, la Mălăncrav comportamentul discreționar al suzeranului local a impus stilemele goticității sale catolice. Consecințele pentru fiecare biserică sunt astăzi extrem de vizibile: la Ribița frumusețea insignă a ortodoxiei bizantine a învins secolele, în vreme ce la Mălăncrav pagubele teologice și estetice sar astăzi în ochi.

Afirm deci că toate frescele de la Mălăncrav sunt hibride și indecise stilistic, nici în întregime bizantine, nici în întregime gotice, opțiunea gotică fiind vizibilă doar în pictura iconostasului și a frescelor care înconjoară sanctuarul și tabernacolul. Nu pot fi în nici un caz comparate cu modernitatea foarte actuală și pregnantă a unităților stilistice produse de canonul artei bizantine la Ribița.

Ca documente istorice străvechi, indubitabil, valoarea lor patrimonială este mare; spiritual însă, frumusețea, profunzimea și rigoarea iconologică a frescelor Ribiței depășesc de departe ansamblul iconografic de la Mălăncrav. O primă concluzie: se poate ușor constata astăz, că din punct de vedere teologic și estetic arta occidentală a suzeranului maghiar de altădată a fost inferioară iconografiei bizantine a vasalului său.

Trebuie spus clar că icoana este un seismograf extrem de sensibil și de „neîndurător”, care înregistrează în detaliu toate volutele istoriei și ale evenimentelor bisericești. Fără excepție.

Dacă la Ribița poate fi remarcată peste tot adevărata expresie liturgică a Bisericii, la Mălăncrav aerul gotic al vechilor fresce așa-zis „bizantine” poartă deja semnele arbitrarului tabloului religios catolic și ale pseudoicoanelor gotice lipsite de putere și sfințenie, care rămân până la urmă fidele nenorocitei rupturi provocate de Occident în Duecento.

Ribița păstrează spiritul bizantinității latine, fapt nesemnalat până acum. Este cu mult mai înrudită cu Occidentul bizantin decât se știe.

Dacă liturgic se exprimă prin sinapse teologice ingenioase – procedură specifică bizantinității răsăritene –, temele convocate fac parte din lexicul tradițional al latinității bizantine. Un exemplu îl constituie zidul răsăritean al lăcașului, unde icoana Feței lui Hristos/Sfânta Față/Acheiropoietos (nefăcută de mână), plasată pe mijloc, are la stânga icoana Buneivestiri – a genealogiei divine a Persoanei Logosului Întrupat și în dreapta icoana genealogiei Sale umane, de această dată exprimată prin versiunea specific latină a Nașterii Domnului – Madona cu Pruncul și vizita regilor magi.

Este drept că la Ribița această versiune ocupă majuscul primul plan, în planul secund fiind totuși fragmentar schițată și versiunea răsăriteană. Încă de la începutul secolului VII, Orientul bizantin a preferat frumusețea enigmatică a versiunii eshatologice, unde Nașterea Domnului are loc pe înălțimea muntelui tăiat – definiție iconologică a castității și perenității virginale a Maicii Domnului/Theotokos.

A doua concluzie: Ribița este singura biserică transilvană care a păstrat neatins întregul program iconografic bizantin al Bisericii. Înainte de notorietatea fără egal a frumuseții ei, aceasta este astăzi însemnătatea ei capitală. Pentru români, dăinuirea totalității programului bizantin reprezintă mărturia absolută a permanenței ancestrale a românilor în Transilvania.

Singurătatea stilistică și exemplară a Ribiței este proba. Pentru unguri, Ribița reprezintă modelul suzeranității circumstanțiale înțelepte și al unei împăcări etnice luminate, generoase și realiste. Icoana acestui comportament istoric, altminteri destul de rar, este icoana regilor unguri Ștefan, Emeric și Ladislau, figurați la Ribița pe mijlocul zidului lateral stâng, și icoana nobililor ctitori fondatori Vladislav și Miclăuș, ortodocși catolicizați, plasată vis-à-vis, pe mijlocul zidului din dreapta.

Şi ei s-au catolicizat à la roumaine, pentru a rămâne ortodocși „în paralel” și pentru a-și pune la adăpost tradiția bizantină strămoșească. În fața acestei dovezi iconice ireductibile, orice pretenție se cuvine să se calmeze.
Astăzi identitatea românească a Transilvaniei este apărată cu fresce.

Cu frescele majuscule dintr-o biserică. De o biserică. De biserica Ribiței și de frumusețea ei aleasă, care atestă, în același timp, înrudirea secretă cu salvatorul ei – vecinul istoric.

Acad. Sorin Dumitrescu, pictor bisericesc

De la România profundă la România codașă

Ultimele statistici europene (testele PISA) plasează din nou România pe un loc codaş la educaţie, pe locul 49 din 70 de ţări care  au participat la acest exerciţiu internaţional. Aceste teste au arătat că 40% din elevii  români au dificultăţi în citirea unui text, iar 47% au  abilităţi reduse la aritmetică, mai exact, la citit şi socotit.

La ultimul test PISA din 2006, când a avut loc evaluarea pe ştiinţe, România s-a situat pe ultimul loc în Uniunea Europeană  şi pe locul 47 din cele 57 de ţări participante, în urma unor ţări ca Iordania şi Thailanda.

Cu alte cuvinte, batem pasul pe loc la educaţie. Ministrul Daniel Funeriu a declarat că ultimul test a avut loc înaintea venirii sale la conducerea Ministerului (2009), iar noua Lege a Educaţiei Naţionale, în concordanţă cu standardele internaţionale, a intrat în vigoare abia la 9 februarie 2011.

Statisticile arată fără echivoc că în România va trebui schimbată  mentalitatea  faţă  de a învăţa a elevului, ca o soluţie fundamentală a îmbunătăţirii sistemului de învăţământ, din păcate, privit deocamdată de slujitorii ei, nu patriotic, fiind vorba de viitorul României, ci  prin prisme contaminate grav de politic, sindicalism ieftin (salariile mici, care sunt, da,  o problemă, dar care există şi în alte ţări !) etc.

În Franţa o zicală este plină de tâlc: „Dacă vrei să îl educi pe Jacques, începi cu grădiniţa”. Semnatarul acestor rânduri îşi aduce aminte şi azi cum, la începutul clasei a II-a primare (1942), învăţătorul ne-a spus în repetate rânduri nouă, elevilor, că nu vom trece clasa dacă nu vom şti  să citim curgător, nu vom şti tabla înmulţirii şi una-două poezii pe de rost.

În SUA poţi promova clasele gimnaziale, dar nu obţii certificatul de absolvire, obligatoriu pentru a trece într-o formă superioară de învăţământ, dacă nu ai cunoştinţele necesare de limba engleză şi  nu cunoşti istoria SUA.

La noi ajungi student la Politehnică (numeroase cazuri concrete!) fără să ştii să citeşti, să scrii şi să te exprimi corect româneşte, să cunoşti fracţiile, regula de trei simplă, fără a mai aminti de noţiuni elementare de algebră, geometrie şi de fizică.

Istoric, şcolile publice au deschis accesul la educaţie al elevilor în secolul al XIX-lea, învăţarea abilităţii de a citi şi socoti (the literacy în englezeşte), alfabetizarea în traducere liberă, fiind, în fond, un set de îndemânări pe care un elev şi le însuşea pentru toată perioada vieţii pentru a putea accede mai departe la o serie de cunoştinţe fundamentale care să îl ajute nu numai în munca sa, dar să îşi poată dezvolta şi diversifica cunoştinţele necesare în activitatea  ce urma să o desfăşoare în diferite domenii.

În civilizaţia occidentală industrializată, vechea alfabetizare a evoluat către abilitatea de a citi pentru a învăţa, altfel spus, capacitatea de a identifica, înţelege, interpreta, crea şi comunica cunoştinţele folosind materiale scrise.

Aceste abilităţi au devenit condiţii minime, obligatorii în procesul de educaţie al unui tânăr aspirant la un job de succes în oricare parte a lumii industrializate de astăzi.

De aici preocuparea OECD (Organisation for Education, Economic Co-operation and Development) de a lansa proiectele de teste internaţionale pentru a compara nivelul sistemului de educaţie al diferitelor ţări, cum pregătesc forţa de muncă pentru necesităţile unei economii integrate europene şi nu numai.

Să încercăm să înţelegem acest mecanism căruia în România nu i se dă până astăzi  nici o atenţie, de aceea sistemul românesc de învăţământ este în continuare bolnav şi, ca la o competiţie sportivă, nu poate depăşi poziţia sa codaşă în testele internaţionale.

Testele PISA

Nu ne propunem să intrăm în detaliile tehnice ale alcătuii testelor de care se ocupă experţii organizației europene împreună cu colegii lor din fiecare ţară participantă. Dar este bine să ştim că astăzi standardele internaţionale de educaţie nu mai aparţin unui oraş sau unui anumit stat, ci acelor sisteme de învăţare din indiferent care ţară, care obţin rezultatele finale cele mai bune.

Testele internaţionale lansate în anul 1960 ilustrează cel mai bine evidenţierea modului de a înţelege modul cum diferite sisteme de educaţie din întreaga lume  înţeleg să abordeze  procese asemănătoare de asimilare de către elevi a unor  cunoştinţe fundamentale care să le dezvolte acestora o gândire critică, independentă de manual, de a înţelege situaţii noi, concrete, din viaţa de zi cu zi şi să le rezolve creator, ceea ce denotă o anumită dezvoltare intelectuală şi dorinţă de performanţă.

Ultima generaţie de teste a fost lansată în anul 2000 cu testul PISA (Program for International Student Assessment – Programul pentru Evaluarea Internaţională a Elevilor). Alte programe lansate de OECD sunt PIRLS (Progress In Reading Literacy Study) şi TIMSS (Trends In Mathematical and Science Study).

Acestea trebuie să fie înţelese şi aplicabile într-un  context care depăşesc graniţele culturale şi lingvistice, deci care să poată fi clar enunţate, măsurate şi evaluate  în mod egal, indiferent de stat. Astfel, panelul de experţi internaţionali a stabilit pentru testul PISA cadrul abilităţii de a scrie şi de a socoti prin trei dimensiuni corelate între ele:

1. cunoștințele sau structura  cunoştinţelor pe care elevul trebuie să le posede;

2. competenţele pe care elevul trebuie să  şi le însuşească şi să le poată folosi;

3. contextul în care elevii vor fi puşi în faţa unor probleme din viaţa cotidiană la care trebuie să răspundă.

De exemplu, elevii la cel mai înalt nivel de competenţă (nivelul 5) al Scalei PISA, care începe de la 1, trebuie să fie capabili să localizeze şi să folosească informaţii care să le permită interpretări detaliate ale unei situaţii pe care să o evalueze critic, să construiască ipoteze şi să folosească concepte care să fie contrare celor aparent aplicabile la prima vedere.

Aceasta înseamnă un înalt grad de dezvoltare a unei gândiri independente, bazată pe exerciţii de matematică şi de logică, mai ales aplicaţii ale diferitelor situaţii luate din viaţa reală.

Elevul trebuie să înveţe încă din şcoală să se detaşeze de text, de manual şi să îşi canalizeze curiozitatea şi dorinţa de îmbogăţire a cunoştinţelor într-un mod de exprimare personal (nu copiind de pe Internet), de exemplu, în elaborarea  unei  lucrări anume.

În contrast, elevul de la nivelul de competenţă 1 al Scalei PISA, unde se situează majoritatea elevilor români ca performanţă, reuşesc doar să citească texte standard şi să folosească cunoştinţe care nu îi califică pentru ocuparea unui loc de muncă corespunzător pe piaţa muncii, exact ceea ce Banca Mondială sublinia într-un raport din anii trecuţi, că economia românească are de suferit din cauza slabei calităţi a învăţământului

Ultimele teste PISA din 2009, de care am amintit la început, aşa cum sunt analizate (A. Schleicher, Assessing Literacy Across a Changing World, Science – USA, vol. 328,  p. 433, 2010), marchează pentru prima dată evaluarea competenţei elevilor, a abilităţii acestora de a   folosi computerul nu numai în clasă, ci şi în cadrul şcolii sau al judeţului, dar şi la nivel naţional şi internaţional.

Altfel spus, evaluarea nu numai a ceea ce elevul cunoaşte, ci de modul cum sistemul de învăţământ a contribuit la progresul cunoştinţelor şi gândirii elevului,  între două teste care au loc la fiecare trei ani. Aşa cum am văzut, elevul din România nu a progresat. Să sperăm deocamdată.

Ce ar trebui făcut

Reevaluarea curriculei (programei analitice preuniversitare), cu scopul explicit de a îmbunătăţi actul de predare al ştiinţelor exacte, matematica, fizica, chimia şi biologia pe tot parcursul educaţional al oricărui elev, este un imperativ al momentului actual.

Principiile generale sunt cunoscute, ele au fost definite în cadrul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării.

Mai exact, ce trebuie să ştie elevii atunci când  absolvă un anumit ciclu de învăţare, sau, cum cer testele internaţionale, ce competenţe trebuie să stăpânească.

Nu este o treabă simplă, realizabilă de la o lună la alta, această schimbare de sistem ce trebuie implementată, inclusiv elaborarea de noi manuale, care să conducă la creşterea calităţii învăţământului.

Nu trebuie să ne pripim. Trebuie schimbată mentalitatea de învăţare a elevului, dacă se doreşte ca acesta să fie competitiv pe piaţa muncii. Şcoala este o componentă esenţială a gradului de civilizaţie şi constituie singurul loc al deprinderilor intelectuale şi sociale, al excelenţei profesionale a viitorilor cetăţeni ai României.

Cum pot deveni tinerii de azi buni profesionişti, creatori de ştiinţă şi tehnologii, dacă experienţa învăţării este percepută diferit de ei (plictiseală, lipsă de sens etc.), dacă nu vor să înveţe matematica, fizica, chimia, biologia, dar doresc să promoveze bac-ul,  să obţină o licenţă care să le deschidă o perspectivă pe piaţa muncii globale, ce are nevoie de  tineri competenţi cu o pregătire pe care numai şcoala le-o poate da?

Implicarea mai susţinută a profesorilor (a căror salarizare decentă trebuie rezolvată), dar şi a părinţilor, va deveni un element crucial în anii care urmează pentru îmbunătăţirea calităţii învăţământului din România.

Petre  T. FRANGOPOL