Petre Mihai Băcanu în dialog cu neurochirurgul Florin Eduard EXERGIAN: “Suntem o treaptă a unei scări”
Neurochirurgul FLORIN EDUARD EXERGIAN este șeful Secției Neurochirurgie II (chirurgia coloanei vertebrale) de la Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar Arseni”. Nu se consideră un superzeu, deși este o somitate, un specialist de excepție în domeniul patologiei vertebrale și medulare. Un performer al domeniului său, un om cu calități extraordinare.
A efectuat peste 12.000 de operații. A fost atent la conduita sa profesională și morală.
Creativitatea este una dintre abilitățile sale. A dezvoltat tehnici chirurgicale, a introdus tehnici originale, a proiectat noi instrumente neurochirurgicale. Are și calități organizatorice.
A găsit o formulă inedită pentru dotarea secției sale. A conceput și implementat un original sistem informatic de spital, capabil să elimine scrierea manuală a informațiilor medicale.
Un om care se ferește de publicitate, care nu umblă după glorie, care adună și îngrijește câinii vagabonzi și pisicile fără stăpân, strânge apa de ploaie, pe care o folosește în micul său rai legumicol ce-și găsește acum menirea în rafturile din cămară.
Un susținător fervent al energiilor neconvenționale – captatoarele solare și celulele fotovoltaice care alimentează jumătate din universul său casnic.
Această experiență existențială – între natură, în grădina cu fundal de energii ale naturii, și sala de operații neurochirurgicale – pentru doctorul Exergian este un adevărat mecanism al lumii, deși declară: „Noi nu vrem să schimbăm lumea, noi schimbăm doar situația dintr-o secție…”.
Mai întâi, domnule doctor, cum a fost perioada de medic de țară la Radomirești?
M-a ajutat foarte mult, pentru că trebuia să rezolv probleme singur-singurel, pentru că a trebuit să înțeleg nevoile unor oameni de la sat, sat pe care nu-l cunoșteam decât vag, m-a obligat să interacționez cu ei și să leg relații într-o lume care nu-mi era familiară.
Am fost, în plus, obligat să rezolv probleme administrative, adică, în termeni actuali, să fiu managerul sau administratorul dispensarului, cu tot ce ținea de el – cal, trăsură, fân, lemne de foc etc., etc. Nu mai vorbesc de personalul mediu și secundar, pe care m-am străduit să-l reeduc prin prisma gândirii mele.
Toate astea au fost școala ce mi-a permis mai târziu să conduc ceea ce conduc – două și, pentru o perioadă de timp, trei departamente, vreo 120 de oameni din spitalul unde lucrez și acum.
Faceți parte dintr-un top: „Cei mai buni zece medici din România”. Este aproape topul de vederile dumneavoastră?
Nu, nu cred că se poate face o asemenea apreciere. E ca și cum ai compara mere cu pere. Tot fructe, dar nu seamănă și nu pot fi comparate. Cum nu poți să compari un neurochirurg cu un pediatru, nu poți să compari un chirurg cu un medic de laborator, un cercetător. N-ai cum…
Și cine poate să cântărească dacă ești între primii zece sau între primii o mie? Da, poți aprecia o valoare foarte generală, dar aproximarea „primii zece” este lipsită de finețe și deci de valoare.
Ce a contat în alegerea dumneavoastră ca membru al Academiei de Științe din New York?
Ca să vă răspund, trebuie să vă spun mai întâi că sunt membru al Academiei de Științe Medicale din România, dar nu știu de când, probabil din jurul vârstei de 50 de ani. Și că să înțelegeți că nu știu ce a contat, pot să vă spun doar atât: probabil că sunt singurul membru care nu a făcut o cerere de a intra în Academie. Nu o să găsiți niciodată o cerere de-a mea.
Am văzut o droaie de medici care se zbat de o groază de vreme să devină membri ai Academiei. Se zbat, fac lobby, depun curriculum, depun înscrisuri care arată că au publicat sute de mii de cărți, milioane de articole, lucruri care sunt impresionante prin mulțimea și mărimea lor.
Eu știu doar atât – că la un moment dat am primit un telefon din partea domnului profesor Cajal, care mi-a spus:
„Domnule doctor, ați fost invitat să deveniți membru al Academiei”. Bineînțeles că am rămas șocat de propunere, mai ales că nici prin cap nu-mi trecea așa ceva.
Am încercat să-i explic că nu cred că mă calific pentru o asemenea poziție, pentru că eu văd ideea de academician în sensul unui om de știință, de cercetare – care scrie, citește și elaborează mai mult idei –, iar eu sunt un practician prin excelență, deci munca și viața s-au concentrat pe un singur lucru: să înțeleg partea de medicină pe care o fac și să fac la modul practic ceea ce pot mai bine pentru oamenii pe care-i tratez.
Ce v-a convins din argumentația profesorului Cajal?
Că în Academie nu trebuie să fie neapărat oameni de știință și atât, că și practicienii sunt absolut bineveniți și ce m-a convins cel mai tare: mi-a spus că dincolo de calitatea profesională a unui om există ceea ce se cheamă calitatea caracterială sau morală și este nevoie de așa ceva în lume.
După care mi-a cerut să-i trimit un curriculum, ca să devin membru al Academiei de Științe Medicale, și asta-i tot ce am făcut: am trimis un curriculum. Iar ca să devin membru al Academiei de Științe de la New York, am primit, tot așa, o invitație din partea lor de a deveni membru, fără să știu pe ce canal au primit informațiile, cine a făcut lobby pentru mine, deoarece bănuiesc că cineva a făcut.
Probabil că nu o să știu niciodată cine m-a propus, pentru că persoana care m-a propus nu mi-a spus-o niciodată și asta mă face să cred că a făcut-o din convingere, și nu din interes.
De aici și calitatea persoanei…
Mie mi se pare remarcabil ca cineva să te salte așa sus, deodată, mai sus decât ți-ai imagina tu vreodată, fără să crezi că meriți să fii în locul respectiv și să nu-ți spună măcar. Remarcabil. Ceea ce înseamnă că lumea e plină de oameni remarcabili, pe care nu-i vedem, din păcate, pentru că sunt prea discreți.
Îmi vine mereu în minte un citat din Pascal: și totuși, pe lume sunt destui oameni deosebiți; important este să descoperi deosebitul la semenul tău. Cât îi datorați doctorului Panoza?
Foarte mult. Cred că totul din punct de vedere profesional și nu numai. Mai întâi îi datorez dragostea pentru acest domeniu medical, cu el m-am șlefuit profesional, apoi mi-a insuflat un sistem de gândire medical, poate mai important decât toate cunoștințele la un loc.
Cunoștințele le poți acumula din cărți, sistemele de gândire le poți acumula alături de oameni. E cu totul altceva.
Ca să înțelegeți cât datorăm maeștrilor noștri, am să vă spun că din momentul conceperii unei tehnici chirurgicale noi sau modificarea uneia existente și până la validarea ei – rafinarea, ajustarea, confirmarea rezultatelor etc. – trece o perioadă de aproximativ 10-15 ani, iar eu am preluat de la maestrul meu o mulțime de tehnici deja puse la punct și validate, adică fructul întregii sale cariere. Ce poate fi mai mult!?
Numai că oamenii nu înțeleg. Zic: vai, ce deștept sunt eu! Da, dar plecând de pe umerii celuilalt… Panoza, la un moment dat, când a fost el puțin supărat pe mine, mi-a zis un aforism, care nu știu dacă era conceput de el sau împrumutat de undeva: sunt o treaptă a unei scări, de aceea nu mă supăr când cei ce vin după mine mă calcă în picioare, sau ceva de genul ăsta, sau mă las călcat în picioare.
De fapt și de drept, ceea ce spunea aforismul acesta, dincolo de partea lui de supărare cu călcatul în picioare, este că toți ne ridicăm pe spatele celorlalți, că scara asta are foarte multe trepte și că fiecare am adăugat poate una, două, dar celelalte – sute sau mii de trepte de dinainte – sunt construite de alții. Mi se pare profund și real.
Eu am un alt aforism pe care-l folosesc des, explicându-l celor care au un „eu” mai puternic: să fiți voi sănătoși de câte ori i-am lăsat pe alții să treacă peste mine.
Cam același lucru. Alte cuvinte. Aceeași idee.
Ziceați mai devreme: „să fac ce pot mai bine pentru oamenii pe care-i tratez”. Ce este important în relația medic-pacient?
Elementul etico-afectiv. Să-ți imaginezi că ești tu însuți pacient.
Și ce este mai important – bisturiul sau vorba?
Și, și.
Ați conceput și instrumente chirurgicale originale…
Da, multe, din lipsuri, din plăcerea de a crea ceva, din nevoia de a-mi ușura munca, din nevoia de a-mi servi scopurile chirurgicale și pentru că pe vremea aceea se putea. La ora actuală nu se mai poate.
De ce nu se mai poate?
Atunci aveam ITM-ul alături, care avea strungari, frezori. Dădeam peste gard schița sculei respective, în trei zile aveam scula pentru bolnavi, primeam instrumentul, dădeam sticla. Aveai cu cine, aveai cu ce și exista și permisiunea de a face lucrul ăsta. Așa, tacit.
La ora actuală căutați dumneavoastră un strungar și o să vedeți ce probleme o să aveți. Să o faci undeva nu se mai poate. Dacă începi să faci un prototip, îți trebuie o fabrică de bani. Și îl folosiți tu și câțiva oameni, 50 care fac chirurgie spinală și 10 care practică în mod curent, deoarece nu intră în producția de masă. Se putea. Nu se mai poate. Asta e! Acela a fost momentul în care se putea.
În ce constă noua dumneavoastră tehnică pentru tratamentul torticolisului spasmodic?
Nu e vorba propriu-zis de o tehnică pentru tratamentul torticolisului spasmodic. E o boală „păcătoasă”. Există nenumărate tehnici pentru tratarea acesteia. Și atunci când există multe tehnici înseamnă că nici una nu este perfectă. Nu trebuie să te bucuri că există multe soluții.
Deci nu că nu e bună, dar nu dă rezultate în mod constant. Ce am făcut eu a fost să înțeleg când și ce combinații de tehnici trebuie aplicate pentru a rezolva majoritatea cazurilor. Îți prezint o soluție pe care să o aplici la bolnavul acesta așa, la bolnavul celalalt altfel, în așa fel încât să-i dai satisfacție. O soluție fiabilă.
Să rămânem la tehnici. Apropo de hernia de disc…
Ablația discală. Aici, într-adevăr, am pus la punct o tehnică absolut nouă din punct de vedere al exciziei discului. Tehnica am publicat-o în țară și a fost validată de peste 15 ani de utilizare.
Ca să fie o tehnică bună, îți trebuie ani buni de folosință. Ceea ce aduce ea nou este o scădere a recidivelor de la 10-15% în cazurile publicate în literatură la 0,25%.
Ceea ce înseamnă enorm, mai ales că recidivele de disc sunt problema cea mai delicată a acestor operații. Recidiva este cea mai neplăcută complicație tardivă a herniei discale lombare. Ca o consecință s-a ajuns la scăderea invalidărilor definitive și a pensionărilor pentru această boală de la 10% la sub 1%.
Pentru mine, personal, este una dintre cele mai mari realizări, cu atât mai mult cu cât numărul cazurilor care ajung la chirurgie este extrem de mare. De pildă, în Statele Unite se operează anual de hernie de disc peste 200.000 de pacienți.
Pacientul Băsescu ar fi fost un caz greu?
Ar fi fost greu doar pentru că este președintele României. Atât. Știți când am realizat ce nebunie ar fi fost dacă îl operam? A doua zi.
Au început telefoanele, televiziunile, radiourile, timp de trei zile n-am răspuns la telefon. Le-am transmis celor din spital să vină direct la cabinet.
I-am rugat frumos pe reporteri să nu insiste, că nu am nimic de declarat. Eu n-am avut prea multe contacte cu mass-media, din cauza aceasta n-am realizat cât de perseverenți pot fi unii dintre colegii dumneavoastră, cât de agresivi.
V-ați fi uimit câte ați fi aflat despre dumneavoastră..
Și încercați să vă imaginați că s-ar fi întâmplat un lucru banal: să se fi infectat plaga. Se întâmplă peste tot în lume în 5% din cazuri. Este cea mai banală complicație. Ar fi fost o dramă. Ce m-ar mai fi tăvălit ei de frumos… Abia atunci m-am speriat. N-am realizat cât de periculos putea să fie un astfel de lucru!
Ați conceput și sisteme informatice, chiar coordonați oficiul de calcul al spitalului. Un hobby, sau vă erau necesare în activitatea de chirurg?
Da, îmi aparține toată partea de analiză a sistemului informatic pentru foile de observație. A implicat costuri, circa zece ani de muncă. Implementarea într-o bază de date îi aparține tot unui coleg medic – doctorul Fery Stoica – și oficiului de calcul al spitalului, pe care nu-l mai coordonez de mulți ani de zile.
Sistemul este operațional și folosit permanent de circa 15 ani – poate mai mult – de cel puțin cinci secții din spital. Repet, încă dinainte, când spitalele din Vest doar visau la un asemenea sistem operațional. De ce l-am făcut? Întâi și întâi, din nevoia de a nu mai scrie la nesfârșit, pentru că una dintre cerințele birocratice impuse medicinii este de a scrie în prostie.
Când scapi de scriptologie ai timp să comunici mai mult cu bolnavul. Datele sunt redundante și mereu scrii numele, adresa pacientului, le repeți de cinci milioane de ori pe parcursul unei internări. Dar și plăcerea de a crea ceva, ceva mare, cu perseverența catârului. Am muncit atât de mult la acest lucru și este un sistem complex.
Am muncit înainte de 1989, pe vremea când existau calculatoarele Coral, acelea mari. Nu existau calculatoare personale. Și am încercat de „n” ori să implementez sistemul din punct de vedere informatic. Și am reușit imediat după 1989, când au apărut calculatoarele personale, baze de date bine puse la punct, și când am dat peste acest coleg care știa informatică. Și el a făcut toată partea de implementare.
Deci punerea în practică a analizei pe care o făcusem eu atâția ani de zile s-a făcut când nu mai speram în nici un fel că acest lucru se va realiza. Abandonasem ideea.
Mai aveți timp de Fundația „S. Trauma”?
Da. Pentru că la ora actuală funcționează singură. Ce face fundația? Adună bani de la cei care sunt dispuși să-i ofere și îi varsă în spital, în echipamente, materiale sanitare, instrumentar, ceea ce e nevoie, respectiv în secția de patologie a coloanei, adică secția mea.
Activitatea este simplisimă: nu folosim activități din strângere de fonduri, nu folosim publicitate. Singura publicitate este ceea ce văd bolnavii în secție, adică beneficiul pe care îl văd ei la modul direct, pentru că, practic, tot ceea ce există în secția respectivă, în afară de pereți, este adus de fundație – paturi, frigidere, climatizare, scaune, absolut tot.
Ce face fundația? Îmi ușurează munca și pot lucra în condiții civilizate. De unde vin fondurile? Simplu: sunt foarte mulți bolnavi, pe fiecare îl rog să plătească 20 de lei pentru o consultație.
20 de lei?
Da. 20 de lei, așa că această bunăvoință față de mine și de fundație reprezintă fondurile regulate. Aceasta, ca să nu-i aduc într-o policlinică privată unde să-i coste 100 de lei sau cine știe cât o costă o consultație la cineva de statură mai mare.
A doua sursă de venit este de la oamenii care au bani, care sunt îngrijiți de noi și care, pentru faptul că au beneficiat de ajutorul nostru, înțeleg mai ușor utilitatea gestului de a dona niște bani. Adică există donatori mici și constanți și câțiva donatori mari care aduc fonduri.
Pentru perioada aceasta a României este o soluție.
Pentru noi, da. La nivelul nostru. Noi nu vrem să schimbăm lumea, noi schimbăm doar situația într-o secție. N-avem ambiții să creăm spitale, să dotăm spitale întregi. Doar îmbunătățim ceea ce ne poate oferi Ministerul Sănătății pentru secția respectivă de chirurgia coloanei.
Vreau să știți că oamenii mulțumiți sunt foarte darnici, surprinzător de darnici. Eu nici nu le spun despre fundație, asta comunică ei între ei, mai au material într-o mapă care există pe masă, conținând material informativ privitor la ceea ce se întâmplă în spital: despre hernia de disc cervicală, spondilolistezie, hernia de disc lombară, toate informațiile – ce șanse, ce riscuri, ce au de făcut în postoperator, ce activități vor putea face ulterior.
Și au informații și despre alte afecțiuni și despre donarea de sânge, dar și niște pilde care sunt deosebit de frumoase și care le mai ridică puțin moralul și care-i îndeamnă să mediteze, pentru că timpul este lung în spital.
Nimeni nu stă să-i tragă de mânecă, ci vin ei către noi. În primii ani de zile când am pornit fundația am încercat să-i atrag, dădeam telefoane, mă rugam și cerșeam – ca să fiu mai precis. Și-am încercat să fac materiale informative, în speranța că oamenii vor veni, așa, ca muștele care-și depun ouăle. Nu. Nu a fost așa.
Singurii care au venit au fost cei care au avut nevoie de îngrijire medicală, au înțeles cât de importantă este pentru ei această îngrijire medicală și ce beneficii obțin. Au venit cei care au fost mulțumiți de ceea ce au primit.
Practic, de zece ani fundația funcționează singură. Nu are nici o persoană plătită, lucrăm cu câțiva oameni care sunt voluntari, nu există remunerație.
Ce trebuie să aibă în vedere, în primul rând, un director de spital, un șef de clinică, de secție?
Reușita în medicină depinde de organizarea locului în care se acordă asistența, la care se adaugă profesionalismul medicului. Ca să nu impietăm prestigiul medical.
Dar un neurochirurg ce calități trebuie să întrunească?
Ceva dăruire, ceva răbdare, ceva curaj, ceva echilibru, ceva înțelepciune, ceva optimism și multe sacrificii.
Care a fost momentul de vârf al carierei dumneavoastră?
Sincer, mă încuie întrebarea aceasta, pentru că nu cred că a existat așa ceva. Nu văd nici un vârf care să mă fi extaziat sau să mă fi făcut să cred că am ajuns în vârf. Dacă vreți, pot să vă spun că am ajuns aproape de tavan, adică nu mai pot evolua foarte mult, dar un moment de vârf nu cred că a existat, totul e un continuum.
Există transplant de măduvă?
Da, de măduvă osoasă, în boli ale sângelui. N-are nici o legătură cu măduva spinării. Un asemenea transplant nu va exista într-un viitor previzibil.
Există o graniță între chirurgia spinală și cea ortopedică? Și profesorul Dinu Antonescu era un as al operațiilor pe coloana vertebrală…
Era și va rămâne. Însă chirurgia spinală e la fel de diferită de cea ortopedică așa cum este cea cerebrală de cea spinală.
Care este cea mai spectaculoasă operație a dumneavoastră?
Nu se poate vorbi despre spectaculozitate atunci când miza este viața pacientului, capacitatea lui de a se deplasa fie și până la baie sau capacitățile lui de a-și duce lingura la gură.
Chirurgia ar trebui să fie un domeniu al deciziilor echilibrate. Există și chirurgi care se laudă cu numărul mare de operații, cât de repede pot opera o anume afecțiune sau ce operații „spectaculoase” au făcut, care uită că nu operează o mașinărie, ci un om.
Tot de la doctorul Panoza citire: înțelepciunea nu este o operație spectaculoasă, ci acel minimum necesar – mai curând suficient – pentru pacient. Narcisismul în chirurgie este o mare plagă.
Operația de la Craiova – tratarea discopatiei fără tăieturi – s-a impus?
Tehnicile minim invazive sunt la modă, dar moda vine și trece. Am încercat-o și la mine în clinică. După un an am părăsit-o. Nu și-a validat rezultatele. Rămâne pentru cazuri precise și speciale. Panaceu nu există.
La ce țineți cel mai mult în viață?
La ființele vii, mai întâi la oameni, la bun-simț, la decență, la lucrurile pe care probabil toți le-am primit la un moment dat de la părinții noștri, în frunte cu preceptele morale. Poate de aceea sunt atât de dezamăgit.
De la ce vă încărcați cu energie pozitivă?
De la natură, de la iarbă, copaci, animalele de la țară… Toată filozofia orientală merge în direcția aceasta: de acolo venim, acolo ne îndreptăm și în ea trăim. De aceea trebuie să căutăm modelele tot în natură.
Vă mulțumim, domnule doctor.