Stelian Țurlea: „Ce vremuri! Nici nu mai știu unde am pus mașina de scris”

Stelian Țurlea: „Ce vremuri! Nici nu mai știu unde am pus mașina de scris”

Stelian Țurlea. FOTO: Mediafax

Prozatorul și publicistul Stelian Țurlea la 65 de ani

Născut în ianuarie 1946, Stelian Țurlea a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976) la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista „Lumea”), a condus, după 1989, revistele „Lumea”, „Zig-Zag”, apoi ziarul „Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al Departamentului de Ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la Pro TV, din 2000 este și  senior editor al „Ziarului de duminică”.

Este autor a treisprezece romane, zece cărți de publicistică, nouă cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit cinci albume (unul în trei volume despre Bucureștii în vremea lui Carol I; un altul despre lucrările publice în vremea lui Carol I; Palatul Patriarhiei; Palatul Regal; Cronica restaurării Palatului vechi BNR).

A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaților Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.

– Pentru început aș vrea să-ți pun o întrebare determinată de registrul foarte larg al preocupărilor tale. Ești prozator, eseist, publicist, autor de literatură pentru copii, comentator de politică externă. Cum ai reușit să faci față unei asemenea desfășurări și care dintre aceste direcții ți-a fost mai dragă?

– Niciodată nu mi-am propus să scriu în atâtea genuri, pur și simplu așa s-a întâmplat. Am lucrat aproape trei decenii la revista „Lumea”, am trecut foarte ușor de la comentarii de politică externă la cărți de publicistică.

Aveam încă din adolescență dorința de a scrie romane, dar n-am publicat decât foarte târziu, într-o măsură, presupun, și pentru că eram foarte orgolios și nu acceptam să renunț la anumite pagini sau personaje care nu erau acceptate de cenzură.

Mi s-a întâmplat, mai ales, cu „Darul Ioanei”, scris în 1976, dar apărut abia în 2007. Cine îl citește își va da seama de ce. Sau „Martorul”; a fost scris la începutul anilor ’80, a apărut abia în 2000. Când mi-am dat însă drumul, am simțit că nu mă mai opresc.

Scriu la fel de ușor orice: cronică, roman, povești pentru copii. Orice gen îmi e drag; când scriu, o fac cu o enormă plăcere. Răspunsul exact dat întrebării tale ar fi că detest să mă repet.

Tema unui articol, concluziile sale sunt mereu diferite de ale precedentelor. La fel și în toate genurile literare, n-am vrut să repet nici temele, dacă se putea, nici stilul, am dorit ca fiecare carte să fie o surpriză.

E și o primejdie în acțiunea asta a mea, au fost unii care au spus că n-au cum să mă înghesuie într-un tipar, așa că e de preferat să mă lase deoparte și să nu se ocupe de scrisul meu. Asta e!

– În urmă cu ani și ani ai lucrat la revista „Lumea”. Mi-aduc aminte de o serie dintre analizele tale, care în  acei ani restrictivi reușeau totuși să păstreze o linie justă a interpretării. Ai vreo nostalgie față de acea activitate? Consideri că acum mai avem comentatori adevărați de politică externă?

– N-am nici o nostalgie, nici măcar aceea pe care o are orice om, că eram tânăr, puteam face mii de minunății și viitorul se deschidea în fața mea. Şi acum viitorul se deschide în fața mea, cât o mai fi, mă bucură fiecare zi, cum mă bucurau și pe vremuri.

Şi mi se întâmplă lucruri minunate și neașteptate și la vârsta asta. Așa că n-am de ce să fiu nostalgic. Nimeni nu m-ar împiedica să scriu din nou comentarii de politică externă. Dar nu mai vreau s-o fac, e o etapă rămasă în urmă.

Apoi, trebuie să spun neapărat că lumea s-a schimbat enorm. Pe când scriam acele comentarii de politică externă, o făceam cu pixul, uneori la mașina de scris (da, la acea mașină de scris cu care trebuia să mă duc la miliție, la fiecare început de an, s-o înregistreze!

Concepe așa ceva generația tânără?), iar revista „Lumea” la care lucram era singura din toată presa românească din care oamenii mai aflau cât de cât ce se petrecea în lume. Mijloacele de informare erau aproape inexistente.

Astăzi însă ești copleșit de informații, de mijloace de comunicare și de editare. Dacă dorești, afli orice aproape instantaneu. Nimic din toate acestea nu era nici măcar imaginat acum trei, patru decenii. Eu sunt fericit că am apucat și vremurile acelea, și vremurile astea, așa cum sunt fericit că m-am adaptat ușor și nu m-au speriat.

Nici nu mai știu pe unde am pus mașina de scris. Când văd cât de ușor este să afli absolut tot ce dorești, sunt aproape convins că de comentariile unuia ca mine ar mai avea nevoie, poate, 0,01 la sută din cititori. Dacă.

Dar cred că asta se întâmplă cu toată lumea, acesta e motivul pentru care nu mai există comentatori de politică externă. Poate mă înșel și ei există. Sigur este că transformarea în care am intrat încă nu s-a încheiat. Şi vom vorbi, dacă vom mai apuca, după ce se vor fi decantat lucrurile.

– În romanele tale există o constantă a elementului feminin. Aceasta se vede și în „Darul Ioanei”, cea mai izbutită realizare a ta în domeniu, dar și în ultima carte pe care o cunosc, „Trei femei”. Crezi că scriitorul român contemporan, din cauza hărțuirii la care este supus, și-a pierdut tandrețea, duioșia, și de aceea tot ce scrie el despre femeie apare într-un registru grotesc? Îți pun această întrebare deoarece aceasta este părerea mea. Aș vrea s-o confirmi sau s-o infirmi.

– Dacă femeia este văzută în literatură într-un regim grotesc sau nu depinde numai de structura scriitorului, nu de societate. Nu știu să spun de ce se întâmplă ce spui că se întâmplă.

În mod sigur, scriitorul nu și-a pierdut tandrețea și, în mod sigur, oricât ar fi fost de hărțuit, n-are cum să reacționeze în acest fel. În ce mă privește, eu sunt convins că, mai puțin prinsă în mecanismele puterii și de multe ori mai curajoasă și mai voluntară decât bărbatul, femeia a conservat oaze de normalitate în timpul celor mai bulversante evenimente istorice, inclusiv în jumătatea de secol de comunism.

De aceea, mai ales în „Trei femei”, am vrut ca toate câte s-au petrecut cu noi în acea perioadă să fie văzute prin ochii unor femei, cu măruntele zbateri de fiecare zi și cu puterea lor de îndura, fără de care n-am fi rezistat.

– Ai scris, cum am amintit mai sus, și literatură pentru copii. Cum ai reușit să abordezi un asemenea gen, aparent facil, în realitate, extrem de complex? Cred că la ora actuală nu mai avem autori buni care să facă o asemenea literatură…

– Acum vreo 15 ani sau mai mult, inventam pentru băiatul meu, care a împlinit de curând 21 de ani, povești altfel decât poveștile clasice, de care intuiam că se cam săturase după ce i le spusesem de două, trei ori.

În ele era vorba despre prieteni de-ai lui, mașini, roboți, computere și câte cele. M-am gândit să le aștern pe hârtie și a ieșit prima carte. Apoi, pentru că personajul principal era Daniel, exact numele fiului meu, m-am gândit să continui poveștile, complicându-le, făcând din fiecare câte o carte.

Ani la rând mergeam împreună cu el câte o lună în concediu la munte, scriam cartea și i-o citeam, și pentru că reacția lui era de încântare, știam că era o carte bună. Prin urmare, anul și cartea. Așa au ieșit șapte cărți care de care – trebuie să mă laud și eu – mai încântătoare.

Brusc mi-am dat seama că fiul meu se făcuse mare. Așa că ultima carte pentru copii a fost scrisă, chipurile, chiar de el, care se revolta că-i tot scriu eu și s-a apucat el să-și povestească aventurile. După care m-am oprit. Am momente când îmi pare rău și e posibil ca într-o zi să scriu din nou „cărți pentru Daniel”.

– Ai lucrat enorm până la vârsta aceasta. Consideri că realizările tale au fost just evaluate de critici? Care titlu a fost mai bine reflectat, care ignorat?

– Mă bucură ce spui, dar eu cred că n-am lucrat enorm. Ce înseamnă treizeci și ceva de titluri? Mai nimic. Aș putea scrie mult mai mult, îmi este extrem de ușor, totul se construiește întâi în mintea mea și când mă apuc să aștern pe hârtie sau, acum, la computer, nu mă mai opresc.

Să scriu o carte de două sute de pagini nu-mi ia mai mult de o lună. Niciodată nu s-a întâmplat altfel. În ce privește receptarea, mă bucură reacția cititorilor. Mă bucură și părerile unor critici literari. Niciodată nu mi-am propus să scriu cu gândul la receptarea criticilor, încât, dacă ei evaluează cum spui „just”, mă bucur, dacă ignoră ce am scris, nu sufăr.

Nu poți mulțumi pe toată lumea. Şi știu de foarte multă vreme că, dacă nu faci parte dintr-un grup  – și eu nu fac –, n-ai cum să fii apreciat. Dar sunt câțiva critici literari care au scris mult – și bine – despre cărțile mele. Despre „Darul Ioanei”, „În absența tatălui”, „Trei femei” și altele. Ştiu că pentru alții nu exist. Ce mă surprinde uneori este că fac aprecieri fără să fi citit. Dar știu că se obișnuiește…

– Ce planuri mai ai, dacă nu cumva, ca pe mulți, nu te-a otrăvit demonul acediei, al lipsei de chef, al dezamăgirii față de faptul că trăim într-o lume care în tot felul de feluri perfide ne spune că nu mai are nevoie de noi?

– Din tot ce am spus până acum, îți dai seama că n-am cum să abandonez. Nu sunt otrăvit. După deceniile de comunism, n-am cum să mai fiu azi otrăvit. Sunt de felul meu o fire optimistă, chiar dacă am trecut și trec și eu prin destule.

Niciodată n-am să renunț să scriu. Abia am terminat un nou roman pe care l-am predat Editurii Cartea Românească – diferit, precizez, de cele dinainte. Am în cap subiectele altor trei sau patru cărț.

Când se vor fi copt, le voi așterne pe hârtie, sper că în câteva luni, dacă-mi dă Dumnezeu sănătate. Simt că pentru asta trăiesc.

Dan STANCA