Categorii
Interviu trimitere stanga (cu foto)

INTERVIU EXCLUSIV: „Să iei atitudine e să începi să te salvezi”

INTERVIU EXCLUSIV: „Să iei atitudine e să începi să te salvezi”

Confesiuni literar-religioase cu Petru Popescu. Autor – Cristian Bădiliţă /

Cristian Bădiliţă: Dragă Petru, în România eşti cunoscut în primul rând pentru romanele Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei şi, mai recent, Supleantul, „drama romantică a unui tânăr scriitor confruntat cu tentaţia puterii şi cu atenţia fiicei dictatorului”, cum foarte apetisant apare scris pe coperta a IV-a. Eu am gustat, ca pe un rod împlinit, de maturitate scriitoricească, şi romanul Girl Mary, tradus în româneşte sub titlul Fata din Nazaret. Ce te-a determinat să scrii acest roman, care a fost declicul, ca să spun aşa, şi, apoi, etapele redactării lui?

Petru Popescu:
Fata din Nazaret mă bântuia de pe la 18 ani. Sincer, vroiam o istorie a nașterii misterioase scrisă din unghiul unei femei din carne și sânge, vie, și la momentul în viață când fetele bâzâie de hormoni. Ceea ce pare o interpretare foarte laică, dar de fapt nu e.

Creștinismul a rafinat un unic substrat de sinceritate sexuală, de care mă mir că nu se vorbește mai mult, pentru că el nu neagă credința, cea chiar tradițională, ci subliniază complexitatea unei culturi efectiv rafinate. Dar asta e teoria. În practică, iubirea imposibilă care e întotdeauna tema mea numărul 1, e tema și în Fata din Nazaret.

Maria mea e îndrăgostită de Iosif, care e incapabil sexual, se teme ea – iubire imposibilă deci. Maria e îndrăgostită de ideea maternității, și nu se concepe pe sine altfel decât mamă – însă cum, fără soț? În întâlnirea cu Dumnezeu, pe munte firește, Maria dă la iveală toate sentimentele erotic/divine pe care le-a simțit o fată crescută în epoca așteptării mesiei încarnate; și când Dumnezeu îi arata Mariei, iată, așa i-am făcut pe Adam și Eva, Maria se simte Eva.

PETRU POPESCU este un romancier, scenarist și realizator de filme american de origine română. În 1974 a acceptat o invitație din partea Universității din Iowa de a participa la un seminar internațional, ocazie cu care se hotărăște să nu se mai întoarcă în țară. Stabilit în SUA, s-a impus drept romancier și autor de scenarii ale unor filme realizate la Hollywood. Dintre romanele apărute în limba română cele mai importante sunt „Prins” (1969), „Dulce ca mierea e glonțul patriei” (1970), „Să crești într-un an cât alții într-o zi” (1973), „Sfârșitul bahic” (1974), „Copiii Domnului” (1974), „Înainte și după Edith” (1993, traducere în limba română), „În coasta lui Adam” (2003), „Urme în Timp” (2008, traducere în limba română), „Supleantul” (2009). FOTO Florin Eșanu

Nu știu dacă explic bine. Oamenii îndrăgostiți sunt ipso facto inocenți, și Maria rămâne inocentă și fermecătoare (se îndrăgostesc de ea și Iosif, și Aristobulus, și tânărul agent roman Pilat, și chiar și Dumnezeu!), ea însăși răspunzând iubirilor respective, numai în inimă uneori, dar întreagă de fiecare dată. Artistic, m-a tentat un roman „biblic” care să aibă sexualitate, dar să nu fie de fel tras de păr ori „murdar.”

– Eu cred că ai reuşit. Ce autori te-au marcat în tinereţe şi, de ce nu, mai târziu? Există un nume de prozator sau de poet la care te întorci mereu ca la un părinte literar?

– O, Doamne. Atâția. Într-o similaritate care pare improbabilă, de la Hemingway și Proust la Mihail Sebastian și William Styron, Bacovia, Umberto Eco, sunt mulți. Pe mulți îi recitesc des. L-am recitit pe Bacovia în gura mare, în românește, „pe când vâslind sosește-același corb…”, singur acasă într-o duminică, pe strada mea din Beverly Hills.

– Lecturile tale nu se limitează deloc la sfera literară sau istorică. Religia are o pondere semnificativă. Care sunt problemele religioase care te pasionează?

– Mă pasionează cum răspund oamenii care sunt ori se cred religioși la problemele morale. Direct spus, sunt buni cu semenii? Mă gândesc la cei „salvați” cum mă gândesc la cei bogați – au bani? Sunt darnici cu ei? Sunt zgârciți?

– Există scriitori importanţi fără această dimensiune a sacrului?

– Pot spune da, în sensul că toți marii scriitori o au, deși unii din ei se declară atei. Dar chiar scriitorii atei scriu despre moarte, despre relația cu părinții, și despre timp și memorie, acestea fiind cele mai mistice subiecte pe care mi le pot închipui. Despre Dumnezeu specific, nu e nevoie să-l strigi pe nume ca să-l știi și să-l ai.

– Cum interpretezi situaţia religioasă din România de azi în raport, pe de o parte, cu viaţa religioasă din America şi, pe de altă parte, în raport cu ce se întâmpla în anii 1960 în România?

– Viața religioasă din America e viața unei nații care n-a fost supusă la ocupație, ori la spionaj de la stat. Deci, creștinul american, care oricum e mai puțin intelectual decât europeanul, nu e confruntat de alții, ori de propriile-i amintiri, cu dilema: cum m-am purtat eu, să zicem, când mă înghesuia Securitatea și-mi cerea să-i fiu informator, ori mai rău?

Viața religioasă din România navighează în jurul unor mari pete de durere și de regret din istoria recentă, care deocamdată sunt nediscutate public, și firește neevocate în artă. (Dar nu-i niciodată prea târziu). România e departe să fi epuizat subiectul: cum am fost noi creștini… cu curaj sau fără, practicând iubirea și salvarea de aproape, sau nu? Fiindcă se tem să se judece ei pe ei, în fața oglinzii.

De aceea scapă din vedere că recuperarea simpatiei generațiilor mai noi, și iertarea de sine, ori de sus, nu se dau celor nesinceri. În clipa de față, mi se pare că există entuziasm pentru religie în România, dar recunoașterea sinceră a istoriei instituției ori interioare a fiecăruia încă nu există. E păcat. Să spui e să iei atitudine.

Să iei atitudine e să începi să te salvezi. În Sfârșit de Veac în București de Ion Marin Sadoveanu, există o superbă scenă a unui preot, nevoiaș, chinuit de greutăți, fără altă ieșire, care jură strâmb, și știe că o face. Chiar în timpul jurământului, se roagă să fie iertat: vezi-mă, Doamne, ce copleșit sunt… etc. (nu e iertat).

Dar formularea dilemei e făcută în nici măcar trei pagini, de un scriitor de acum aproape un veac. Sub comuniști, puținul care l-am putut face eu în această direcție a fost micul roman „galactionesc” Copiii Domnului. E despre cererea iertării, față de oameni și față de Dumnezeu, și despre dragostea imposibilă, firește.

A fost publicat în 100.000 exemplare în anul 1974. Personajul principal e un preot care sfârșește crucificat, dar recunoscând ce-a făcut. Dar nu cred că a fost citit doar pentru “șopârla politică.”

– În Prins apare la un moment dat un preot, un duhovnic, pe patul de suferinţă, care nu-l poate însă ajuta pe eroul cărţii. Cum ştim, el se sinucide până la urmă, nemaiputând îndura nu atât suferinţa (se ştie condamnat la moarte printr-o boală incurabilă), ci absurdul vieţii. Nimeni dintre cunoscuţii săi, inclusiv acest duhovnic, nu-i poate dezvălui sensul vieţii. Puţină lume cunoaşte amănuntele din biografia ta legată de religie.

Mi-ai spus cândva că bunicul tău a fost celebrul preot Tudor Popescu de la biserica Cuibul cu barză. Tocmai am recitit zilele acestea un extraordinar portret pe care i-l face Octavian Goga. L-ai cunoscut direct pe bunicul tău? Cum vezi mişcarea de la Cuibul cu barză din perioada interbelică?

– Mișcarea n-o cunosc bine. Pe bunicul l-am știut, eu și fratele meu geamăn, dar numai cât am fost copii de grădiniță. Apoi a murit. Educația mistică, întinzând fire de cunoaștere și simțire enorm de complexe în tot sufletul meu, mi s-a făcut în casa bunicului chiar dacă bunicul era prea bătrân ca să mă inițieze direct.

Mi s-a făcut prin bunica și prin fiicele ei, surorile tatei, niște ortodoxe atât de expresive și de grațioase în comportare, nu puteai să crezi cunoscându-le decât că ortodoxia era minunată ca un sat parfumat în care se aud clopote. Una, măritată cu un preot, se numea Maria.

Preotul a fugit trecând Dunărea înot și a ajuns preot român în USA (e evocat de mine în Întoarcerea).

– Care sunt amintirile pe plan religios din copilărie şi de mai târziu? Ce personaje ai cunoscut îndeaproape?

– Planul religios teoretic și obiceiurile practice se amestecau; sentimentul de naturalețe și nedogmatism era foarte plăcut. Crăciunul, fiindcă era neoficial sub comuniști, era o adevarată taină.

Paștele la fel. Nu era nimic materialist. Un cadou era un sacrificiu pentru punga cui îl dădea, deci era dat din inimă. Biserica din casă era cea care o descriu în toate cărțile mele, chiar și în Fata din Nazaret.

– Ai putea să dezvălui ceva din continuarea Fetei din Nazaret?

– Da, e poate cea mai bună carte a mea, și sper să am timpul și financiarul necesar să o continuu, pentru că o asemenea carte întotdeauna necesită o bătălie ca să-și gasească editura, chiar și aici în America.

Până semnează laude pe coperți Deepak Chopra, Jeff Syker, Wiesel și alți „mari”, Popescu „pe întuneric în singurătate //cu puterile abia ajutate (sic!)” face ce fac toți scriitorii adevărați. Se luptă să nu trădeze o carte pe care a vrut s-o scrie de ani și ani.

Și numai cititorii simt asta. Deci da, iubiții mei cititori, God willing, cu voia lui Dumnezeu, voi continua Fata din Nazaret.