Categorii
Interviu trimitere dreapta

Deportare: „Şi eu am fost în Bărăgan”

Deportare: „Şi eu am fost în Bărăgan”

Desen de Veluda

,,De-acum, câmpul era casa noastră. Mult timp am dormit sub cerul liber. Aveam stelele deasupra capului şi le număram înainte de a adormi.”

Silvia Păunel Roşu nu a fost în Arcadia, cum poate v-aţi închipuit, ci deportată în Bărăgan, în cumplita noapte de Rusalii din 18 iunie a anului 1951, la vârsta de 15 ani. Atunci, 40.000 de bănăţeni au fost deportaţi şi au trăit în condiţii inumane, la limita subzistenței.

Toamna au terminat de construit ,,case” improvizate din chirpici şi acoperite cu stuf din baltă, în aşezarea întemeiată de ei, numită Satul Nou, la 5 kilometri de Călăraşi.

Au stat cu domiciliu forţat, adică fără a avea voie să părăsească satul, până la 26 martie 1956, când au primit ordin să se întoarcă acasă.

Lăcrămioara Stoenescu: Doamnă Silvia Păunel Roşu, am trăit amândouă în copilărie drama deportării, numai că dumneavoastră aţi fost trimisă cu familia, nu în nordul ţării, ca mine, ci în Bărăgan, în condiţii care întrec orice imaginaţie. Povestiţi-ne despre noaptea de 18 iunie 1951.

Silvia Roşu: A fost o noapte de pomină acea noapte de Rusalii, deşi noi eram o familie religioasă şi o consideram o mare sărbătoare creştină. Atunci eram singure, eu, mama şi sora mea, pentru că tata se afla în alt sat, unde profesa ca învăţător.

Lui i se interzisese atunci intrarea în satul Devesel. Eu aveam 15 ani şi abia terminasem şapte clase. Reuşisem ,,fără loc” la Liceul Pedagogic, după formula ştiută pentru respingerea fiilor de chiaburi sau de alte categorii defavorizate atunci.

Eram acasă cu sora mai mare ca mine cu patru ani şi cu mama care avea atunci peste 42 de ani. Ne-am pomenit în casă cu nişte oameni îmbrăcaţi civil, care ne-au spus să încărcăm repede câteva lucruri în camioneta care era în curte, pentru că trebuie să mergem până la marginea satului. Acolo ne-am întâlnit şi cu ceilalţi săteni care plecaseră înaintea noastră.

Am luat şi noi câte ceva din casă: nişte perne, un pat, un covor, câteva lucruri de îmbrăcăminte, maşina de gătit, o găleată, cratiţe şi oale. De fapt, sora mea le-a încărcat, pentru că mama se pierduse cu totul.

L.S.: V-au spus de ce trebuie să plecaţi?

S.R.: Nu ne-a dat nimeni nici o explicaţie.

L.S.:  Eraţi consideraţi chiaburi?

S.R.: Da, aveam pământ, deşi pământul era al mamei, dat de zestre. Fuseseră trei fraţi. Cei doi fraţi ai mamei muriseră, iar pământul a rămas tot al ei. O parte din el se afla la tata mare, în satul Gogoşu.

Mai aveam şi o casă foarte mare, din care rechiziţionaseră pentru DCA două camere, un pătul şi o bucătărie mare de vară.

Deşi tata cedase tot pământul statului, încât nu a fost deportat, pe noi ne-au trimis totuşi în deportare.

L.S.: Care au fost criteriile după care v-au deportat?

S.R.: Nu cred că au existat nişte criterii. Erau deportaţi cei pe care aveau pică primarul şi notarul. Se întocmise o listă, dar alături de chiaburi se aflau şi oameni fără pământ. Cel care făcuse lista a fost trecut şi el ultimul, dar numai după ce a plecat. A mers şi el cu noi în deportare.

L.S.: Cine erau cei proscrişi?

S.R.: Cei care aveau duşmani, iar pe noi ne duşmăneau comuniştii din sat. Să ştiţi că la comunişti trecuseră şi unii mai înstăriţi.

L.S.: Câţi oameni au fost deportaţi atunci?

S.R.: Vreo 30 de familii, dacă nu mai multe. Ei au fost lăsaţi să-şi ia carele cu boi, căruţele cu cai, numai pe noi nu ne-au lăsat şi am plecat cu camioneta, fără să avem voie să luăm măcar un cal.

L.S.: Unde v-au dus?

S.R.: Lucrurile le-au încărcat în care şi au fost duse la marginea satului şi de acolo până în gara  din Şimian, unde ne-am urcat în tren.

L.S.: Bineînţeles, în tren de vite cu paie pe jos, cum am mers şi noi. Câţi aţi mers într-un vagon?

S.R.: Aşa a fost. În vagon eram noi şi încă o familie.

L.S.: Aţi avut ce mânca?

S.R.: Nu ne-am luat nimic de mâncare. Nu ne-au lăsat să ne luăm păsările, nici măcar una. Am avut doar un pachet pe care ni-l dăduse unchiul nostru.

L.S.: Trenul oprea în gări?

S.R.: Trenul a oprit în toate gările. Oamenii ne aşteptau cu ceai cald şi cu lapte. Noaptea, trenul era trimis pe linie moartă, să treacă celelalte trenuri personale sau accelerate. Am mers aşa trei zile şi trei nopţi până în gara din Călăraşi.

Deportaţii erau de baştină din satul Devesel, Malovăţ şi din alte sate dinspre munte, dar şi din împrejurimile Severinului şi din Severin. Erau bogaţi, dar şi oameni săraci. Nu erau numai, bănăţeni, ci şi basarabeni şi bucovineni, stabiliţi în aceste sate.

Din Călăraşi au fost transportaţi cu căruţele şi duşi până la un teren al fermei Vasilescu Vasia. Pe marginea şoselei se aflau parcele mici, marcate cu moviliţe de pământ. Fiecăruia i s-a dat câte o parcelă. La început, s-au dat din lanul de porumb.

Apoi, s-au terminat şi li s-au dat unele într-un lan de grâu. Toate aveau aceleași dimensiuni. Toţi deportaţii au dormit sub cerul liber şi au stat sub arşiţa soarelui de Bărăgan. Apă li se aducea în butoaie şi li se împărţea cu economie.

Toamna, au terminat de construit ,,case” din chirpici şi s-au mutat în ele. Chirpiciul se făcea din pământ şi pleavă de paie amestecate cu apă, călcate în picioare, şi se turna într-o formă pentru a se usca la soare. Conţinutul se solidifica şi devenea cărămidă.

Pentru a-şi putea construi o astfel de casă, Silvia Păunel Roşu, sora şi mama au ajutat, la rândul lor, la ridicarea altor şase case.

Apoi, au trecut  peste Borcea pe bac, pe malul celălalt, şi au tăiat stuf până au umplut un car. Au cărat vreo şase care, ca să li se da şi lor stuf pentru acoperiş. Pentru că a prins-o o ploaie torenţială, Silvia s-a îmbolnăvit, încât n-a mai putut merge pe picioare mult timp.

Prin munca voluntară a sătenilor deportaţi, s-au ridicat primăria şi, pe rând, cooperativa, dispensarul, miliţia şi o şcoală cu clasele I-IV, deoarece copiii de şcoală generală nu aveau voie să frecventeze cursurile.

Apoi, deportaţii au muncit la fermă, pe un salariu de mizerie. Acest sat înfiinţat prin munca deportaţilor a primit numele de Satul Nou.

L.S.: Tata a rămas în Banat?

S.R.: Nu, a venit să ne vadă. Era în iarna anului 1951. Luasem puţini bănuţi. Cumpărasem de la Cooperativă pâine, zahăr şi marmeladă. Veneau sărbătorile. Era primul Crăciun fără tata. Când ne-a vizitat, tata ne-a povestit că s-a dus la bunici de Crăciun, a făcut un pachet, dar nu i s-a dat voie să intre în sat. Atunci, a aranjat cu mecanicul trenului să-l lase în apropierea satului.

L.S.: Deci aţi făcut Crăciunul împreună.

S.R.: Nu, pentru că el nu a găsit satul. A bântuit pe câmp şi a lăsat geamantanul acolo, a pus un semn şi a plecat pe jos, până a descoperit satul. Dar asta a fost abia a doua zi de Crăciun. Prima zi ne-a căutat. A umblat şi toată noaptea, iar spre ziuă a nimerit intrarea în sat.

De aceea am spus că am trăit ca şi dumneavoastră,  aceeaşi poveste tristă a unui Crăciun fără tata. A doua zi, a bătut la o casă şi cineva i-a spus unde stăm. De la intrarea în sat, spre linia ferată, până la noi mai erau vreo opt sute de metri, dar aşa s-a întâmplat atunci, să nu ne găsească.

L.S.: Fatalitate, cum ar fi zis Caragiale… Cred că întâlnirea a fost emoţionantă.

S.R.: Desigur. Apoi, tata s-a întors la post, dar, după un an şi ceva, pe la sfârşitul anului 1952, şi-a dat demisia din învăţământ şi a venit la noi.

L.S.: Adică s-a autodeportat?

S.R.: Cam aşa ceva. Ar fi venit imediat, dar la început n-au vrut să-l lase să plece din învăţământ, pentru că era un învăţător bun. A plecat mai târziu, dar cu mare  greutate.

L.S.: Unde a muncit tata?

S.R.: A intrat ca paznic la şantierul de construcţii de la marginea Călăraşului. El mai avea şi sarcina să ridice pâinea muncitorilor de pe şantier. Ne mai aducea şi nouă.

Pâinea dublă neagră o tăiam felii, o udam cu apă, o prăjeam pe tabla maşinii de gătit, pe care o luase sora mea de acasă, şi, astfel, o mâncam. Ni se părea mai gustoasă.

Deşi aproape un copil, Silvia Păunel Roşu a lucrat la fermă, la bumbac, pentru o sumă derizorie care acoperea doar plata cantinei, rămânându-i numai câţiva lei. Era voinică şi săpa câte două rânduri odată.

Depăşea norma şi mai lucra şi pentru mama şi sora sa. Apoi, s-a angajat la răsadniţa fermei. Acolo lucrau şi muncitorii. Făceau straturi, unde se semănau răsaduri, şi aveau grijă să crească mari pentru a le planta în grădina fermei ,,Vasilescu Vasia”, în baltă, peste Braţul Borcea.

Acolo erau în echipă 8-10 fete. Silvia Păunel Roşu a lucrat peste doi ani, cam până la jumătatea anului 1953. Apoi, a trecut împreună cu sora sa şi cu alte fete la ferma de păsări, unde a muncit până la plecarea acasă.

Creşteau raţe kaki-kambel în padocuri. Padocurile erau nişte clădiri în care fiecare îngrijitor avea sub supraveghere vreo şase sute de raţe. Se creştea puietul, adică răţuştele, până se acoperea cu pene.

L.S.: Aţi fost în Bărăgan şi când a murit Stalin, în acel martie 1953?

S.R.: Da. La moartea lui Stalin s-a făcut un miting la miliţie sau la primărie, nu mai reţin, că se aflau toate într-un careu. Îmi amintesc că ne-a vorbit cineva despre acest eveniment.

L.S.: De frică, sau poate pentru că era aşa de îndoctrinată, lumea îl plângea pe ,,tătucul Stalin”?

S.R.: Cine să-l plângă, după câte pătimiserăm din cauza lui? Eram vesele, pentru că speram să plecăm mai repede acasă.

L.S.: Dar n-a fost aşa.

Domiciliul obligatoriu li s-a retras abia pe 26 martie 1956, când deportaţii au fost anunţaţi de Miliţie că sunt liberi şi pot pleca acasă. Au călătorit tot cu trenul de vite. Familia Silviei Păunel Roşu s-a oprit în sat la bunici.

Casa din faţă le-a fost rechiziţionată de armată, încât nu mai aveau decât două camere. Bunicul ei locuia într-o cameră, iar unchiul şi mătuşa în camera unde era bucătăria.

Femeile au dormit toate trei cu bunicul, iar tatăl pe podul magaziei, în nişte cojoace de-ale bunicului. Deşi mai aveau o proprietate nelocuită, peste drum, nu au avut voie să locuiască acolo. Aşa că tatăl său a locuit mult timp pe podul magaziei.

L.S.: Cum aţi reuşit să intraţi în posesia casei?

S.R.: După două săptămâni, tata nu rezolvase nimic. Atunci, a trimis o telegramă la minister, cu răspuns plătit, în care a prezentat situaţia noastră. Până seara, a venit răspunsul la raionul Vânju Mare.

Numai atunci cei de la raion şi cei de la primăria noastră au venit urgent la noi şi ne-au dat casa, care se afla într-o mizerie oarbă, mai ales bucătăria, unde fusese carcera  militarilor.

L.S.: V-aţi pierdut cei mai frumoşi ani ai tinereţii în deportarea din Bărăgan. Nimeni nu vi-i mai poate înapoia…

S.R.: Tinereţea noastră a fost distrusă în deportare, noi n-am avut tinereţe. Nu ne-am trăit-o, pentru că nici n-am avut-o. Acum eram într-adevăr acasă, dar tata nu mai avea serviciu. Sora mea şi-a luat serviciu înaintea tatei, după aproape doi ani, cu ajutorul unor prieteni de la Reşiţa.

S-a angajat acolo cu un salariu mic, de 300 de lei, din care ne trimitea şi nouă pachete. Abia după doi ani, tata a găsit un post de învăţător într-o altă comună în care făcea naveta cu rata. Pentru că nu m-am putut angaja, eu munceam cu mama în grădina casei.

L.S.: Aţi fost stigmatizaţi pe viaţă.

S.R.: Da, am purtat stigmatul deportării toată viaţa, deşi acum puteam merge oriunde. Aparent eram liberi, dar stigmatele nu se şterg niciodată.

L.S.: Sunt de acord cu dumneavoastră că în sufletele şi în  inima noastră stigmatele nu se şterg niciodată. Purtăm amintirea amară a acelor zile, pe care nimic nu o poate şterge.

R.S.: Desigur. Cum să nu-mi amintesc noaptea de pomină când a trebuit să plecăm în deportare, despărţirea de tata, drumul la gară şi, mai ales, drumul cu trenul, noaptea sau când dormeam în lanul de grâu, pe câmp cu stelele deasupra capului, şi le număram înainte de a adormi, munca grea de fiecare zi, când alţi tineri erau la şcoală sau se plimbau fericiţi prin oraş?

L.S.: Aţi mai putut urma şcoala?

S.R.: Mi-a fost spulberat visul meu dintotdeauna, de a urma şcoala pedagogică şi de a deveni învăţătoare ca tata. Aş fi putut urma liceul la fără frecvenţă, dar trebuia să muncesc, iar eu nu găseam nicăieri să mă angajez.

Am încercat să-mi iau un serviciu la Severin, dar n-am putut munci decât ca zilieră, şi asta, doar câteva zile, până mi s-a spus că nu mai e de lucru. Apoi, nu am mai găsit să muncesc nicăieri.

Mai târziu, m-am încadrat la Staţiunea de Cercetări Işalniţa, de lângă Craiova, unde am lucrat 28 de ani. Însă a trebuit să ascund toată viaţa că am fost deportată şi am stat cu frica în sân.

Silvia Păunel Roşu a fost zilieră la Floricultură – Colecţia de flori, apoi muncitoare. A făcut cursuri legumicole, iar după aceea a intrat la Meteorologie, de unde a ieşit la pensie. S-a căsătorit, dar nu are copii. Acum, la 75 de ani, locuieşte în Craiova.

L.S.: După Revoluţie viaţa dumneavoastră s-a schimbat în vreun fel?

S.R.: Pentru mine, Revoluţia a venit prea târziu.

L.S.: Ce le-aţi spune tinerilor, dacă ar încerca să vă convingă că nu era rău în comunism?

S.R.: Le-aş povesti viaţa mea.

Lăcrămioara STOENESCU