Catolicismul românesc contraatacă
Interviu cu pr. Wilhelm Dancă realizat de Cristian Bădiliţă
Wilhelm Dancă este preot catolic, actualmente rector al Institutului teologic romano-catolic din Iaşi. Doctor al Universităţii Gregoriana din Roma. Între 1992 şi 1995 a lucrat la Radio Vatican.
A publicat 13 cărţi, printre care Definitio sacri, Editura Ars Longa, Iaşi, 1998; Bazele filozofice ale teologiei, Editura Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1999; Introducere în teologia fundamentală, Editura Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1999; Logica filozofică. Aristotel şi Toma de Aquino, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Cristian Bădiliţă: Părinte Wilhelm Dancă, v-aş propune să începem cu „starea de fapt”. În România, ţară majoritar ortodoxă, Biserica romano-catolică e „minoritară”. Peste tot în lume, însă, în ochii celorlalte religii, creştinismul are un chip şi un nume catolic: papa de la Roma. Cum se simt catolicii români în România? Nu v-a bătut niciodată gândul să emigraţi într-o ţară unde sunteţi majoritari şi unde nu există riscul de a fi consideraţi drept „eretici”?
Wilhelm Dancă: M-am născut catolic român, în Moldova, şi am crescut având mereu conştiinţa că aparţin unei minorităţi religioase. Văd în această situaţie mâna Providenţei, care vrea prin mine să facă un bine, nu ştiu cui: minorităţii cărei îi aparţin sau majorităţii în mijlocul căreia trăiesc?
Ca tânăr catolic laic nu am simţit presiunea majorităţii ortodoxe, poate şi pentru că am stat vreo zece ani în Institutul Teologic Romano-Catolic de la Iaşi, unde influenţa ortodoxismului nu pătrundea. Dar, ca preot catolic, am întâlnit destul de mulţi ortodocşi cam răutăcioşi, ţâfnoşi sau prea plini de identitatea lor confesională, fie în rândurile laicilor, fie în cel al călugărilor şi al preoţilor.
Wilhelm Dancă
Opoziţia, împunsăturile, chiar dispreţul unor reprezentanţi ai majorităţii la adresa catolicului din faţa lor nu m-au descurajat, ci mi-au întărit convingerea că diversitatea este un factor de îmbogăţire şi, ca atare, trebuie cultivat.
Trăind în aceste împrejurări, am integrat modul de a fi minoritar, de aceea cred că nu m-aş simţi în largul meu într-o ţară majoritar catolică.
Şi apoi, orice mod de a fi catolic are nişte determinări. De exemplu, eu sunt catolic român; aici, într-adevăr, ordinea cuvintelor este importantă şi trebuie păstrată. Pot fi şi alţi catolici, dar sunt catolici italieni, catolici spanioli etc. Există o diferenţă şi între catolicii înşişi. Am avut ispita emigrării, dar asta s-a întâmplat înainte de 1989, iar motivele nu erau de ordin religios.
– Există un specific al catolicismului românesc faţă de cel occidental? Lăsăm deoparte Biserica greco-catolică, despre care am discutat deja cu alţi teologi. A influenţat ortodoxia prin ceva „spiritul” catolicismului autohton?
– În viaţa lor religioasă, catolicii români se remarcă printr-o participare conştientă şi deasă la sacramente. Se împărtăşesc deseori, dar nu primesc sfânta împărtăşanie, dacă mai întâi nu s-au spovedit. Participă în număr mare la liturghia duminicală, iar, în unele locuri, sunt destul de mulţi copii şi tineri care participă la liturghie şi în cursul săptămânii.
De asemenea, trebuie spus că participarea la celebrările liturgice este vie, dialogată şi deschisă spre mister prin promovarea muzicii sacre şi a practicilor devoţionale. În fine, legătura dintre preot şi comunitatea credincioşilor este strânsă, probabil şi pentru că în România nu sunt comunităţi catolice foarte mari. Mulţi parohi îşi cunosc enoriaşii pe nume, cu toate problemele lor, inclusiv cele materiale.
Ajutat de preoţii vicari, preotul paroh este garantul unităţii comunităţii parohiale. În parohii se simte un fel de căldură spirituală. Referitor la influenţa ortodoxiei, se poate spune că această influenţă se simte în atenţia pe care Biserica catolică din România o acordă cultului icoanelor, practicii postului şi muzicii sacre.
– Dumneavoastră unde vă simţiţi „mai” acasă, la Roma sau la Iaşi?
– Mă simt acasă şi la Roma, şi la Iaşi. Am jumătate de inimă la Roma, deşi nu am stat acolo decât doar vreo cinci ani. Dar la Roma am cunoscut pentru prima dată şi am trăit cu adevărat universalitatea sau catolicitatea Bisericii. Între 1991 şi 1996 am locuit în Colegiul englez şi în Casa generală a Fraţilor Şcolilor Creştine, ambele case internaţionale.
Am studiat la Universitatea Pontificală Gregoriana, unde puteam să văd atunci peste 3.500 de studenţi sosiţi din toată lumea; am lucrat la Radio Vatican, care avea vreo 45 de secţii cu transmisiuni în tot atâtea limbi şi dialecte; în week-end slujeam într-o parohie micuţă din Lazio, acolo întâlneam elemente ale credinţei catolice populare, Italia tradiţională. Apoi, ce să spun despre întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea, fie cele multe din cadrul concelebrărilor, fie cele puţine dar semnificative la nivel personal.
Adaug la această listă: oportunitatea de îmbogăţire sufletească oferită de atâtea biblioteci mari, de mari profesori, de muzeele, de bazilicile şi bisericile din Roma – gândiţi-vă, numai în Roma există peste 1250 de biserici, de la cele mici până la cele importante.
Ce spuneţi de harul acesta de trăi o vreme ca pe un fel de placă turnantă a lumii? Aşa a fost şi nu pot uita – Indimenticabile! Şi la Iaşi mă simt acasă, într-un anumit fel, pentru că aici am trăit şi lucrat mai bine de 25 de ani, ca student, profesor şi, acum, rector al Institutului Teologic Romano-Catolic.
De Iaşi şi de Institut mă leagă amintiri puternice, idealuri mari, ambiţii sfinte, dar şi momente de încercare şi amărăciunea unor bătălii pierdute. Aici am învăţat să câştig şi să pierd. Am fost cuprins deseori de melancolii moldoveneşti, dar nu m-au biruit, sper. Deo gratias!
– Aţi terminat teologia în timpul regimului comunist. Care era atmosfera? Cum funcţiona Institutul teologic atunci şi care erau legăturile cu Occidentul?
– Am stat la Institut zece ani şi tot timpul mi-a fost frig. Apoi, m-am temut mereu că Securitatea mă va da afară şi nu voi ajunge preot. Printre rudele mele era cineva care lucra la Securitate şi bunica mi-a spus că nu e prea bine că cel mai mare nepot să fie drac şi cel mai mic, adică eu, să devină sfânt; nu pot sta împreună, îmi zicea. Din perspectiva mea de student, legăturile cu Occidentul erau cvasi nule.
Auzeam câte ceva despre lumea occidentală de la profesori, citeam cărţi străine aduse pe ascuns, dar nu prea multe, vedeam când şi când câte un episcop sau preot străin care venea în vizită, ascultam posturi de radio în limbi străine şi cam atât. Trăiam din plin sentimentul că mă aflu într-o groapă fără ieşire. Nu credeam că lumea comunistă se va termina vreodată.
– De când datează rugăciunea rozariului, de care catolicii sunt foarte ataşaţi şi cum se practică ea?
– Rugăciunea a apărut în timpul Evului Mediu, ca imitaţie a unor gesturi de oferire a unor coroane de flori, prin care principii vasali îşi manifestau supunerea faţă de suveranii lor.
Creştinii au adoptat aceste gesturi de vasalitate în cinstea Mariei, oferindu-i o întreită „coroană de trandafiri”, adică de rugăciuni inspirate din Evanghelie, care evocă bucuria, durerile şi gloria Maicii Domnului în participarea la misterele vieţii lui Isus, fiul ei. O coroană de trandafiri (rosae, de aici rosarium), cuprinde 50 de Ave Maria sau „Bucură-te Maria”, o rugăciune specială adresată Sfintei Fecioare Maria.
O coroană de bucurie, de durere sau de slavă este împărţită în 5 mistere; ele sunt precedate, fiecare în parte, de proclamarea unui eveniment din viaţa lui Isus sau a Mariei, apoi urmează rugăciunea „Tatăl nostru”, 10 „Bucură-te Maria” şi o dată „Slavă Tatălui”…
Recent, Papa Ioan Paul al II-lea a introdus al patrulea set de mistere, şi anume misterele de lumină. Astfel, un rozariu complet cuprinde 20 de mistere. Această rugăciune este foarte mult preţuită şi practicată de poporul credincios, dar şi de teologi, preoţi, episcopi şi papi.
De exemplu, Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea spune coroana întreagă, de pe vremea lui, adică toate cele 15 mistere, începând cu cele de bucurie şi terminând cu cele de slavă. Papa Ioan Paul al II-lea avea tot timpul rozariul în mână.
Aşadar, rugăciunea rozariului este un rezumat al Evangheliilor, pe care fiii spirituali ai Mariei le contemplă singuri sau împreună cu alţii; prin această rugăciune, ei îi oferă lui Isus, Sfintei Treimi, prin Maica Domnului, coroanele de trandafiri ale misterelor mântuirii.
– De ce copiii mici nu se împărtăşesc şi ce este confirmarea?
– Din Catehismul Bisericii Catolice aflăm că, şi în trecut, şi astăzi, cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere creştină în mai multe etape. În funcţie de circumstanţe, acest drum poate fi străbătut repede sau lent.
Dar, în orice împrejurare, el trebuie să cuprindă câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului, primirea Evangheliei care să conducă la convertire, profesiunea de credinţă, Botezul, Confirmarea sau revărsarea Duhului Sfânt, Împărtăşirea sau accesul al Comuniunea euharistică. Iniţierea creştină a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor.
Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de celebrare a acestui sacrament, ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. În riturile orientale, iniţierea creştină a copiilor începe la Botez, urmată imediat de Mir şi de Euharistie, în timp ce în ritul latin ea se continuă timp de câţiva ani de cateheză, desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia, culme a iniţierii creştine.
Dacă este vorba de adulţi, în toate riturile latine şi orientale, iniţierea creştină începe de la intrarea în catehumenat şi atinge punctul culminant în celebrarea unitară a celor trei sacramente – Botezul, Mirul şi Euharistia.
Aşadar, separarea Mirului şi Euharistiei de Botez la copii, în ritul latin, urmăreşte dezvoltarea harului baptismal în creşterea persoanei prin ceea ce se numeşte catehumenatul postbaptismal, care poate însemna doi ani de pregătire a copiilor între 7 şi 9 ani pentru sacramentul Euharistiei şi un an de pregătire, după vârsta de 14 ani împliniţi, pentru primirea sacramentului Mirului. Odată cu Mirul se încheie drumul iniţierii creştine la cei care au primit Botezul în fragedă copilărie.
– Cum se poate cineva căsători catolic cu o femeie divorţată dacă nu se numeşte Salvador Dali? De ce nu se îngăduie divorţul? În ce condiţii se poate cineva recăsători religios?
– Să nu confundăm regula cu abuzul sau cu excepţia de la regulă. Divorţul este împotriva structurii fundamentale a iubirii dintre un bărbat şi o femeie, care comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei – impulsul trupului şi al instinctului, forţa sentimentului şi a afectivităţii, năzuinţa spiritului şi a voinţei.
Iubirea conjugală are în vedere o unitate profund personală, care depăşeşte unirea trupurilor şi conduce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet.
De aceea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi deschiderea spre viaţă. Această comuniune umană este întărită, purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită soţilor de sacramentul Căsătoriei.
Astăzi poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o altă fiinţă umană. Dar Biserica proclamă Vesta cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă, că soţii sunt părtaşi la această iubire, că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. În aceste condiţii, Biserica nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire dacă prima căsătorie era validă.
O nouă căsătorie religioasă este posibilă dacă se demonstrează că prima căsătorie a fost invalidă sau dacă una din părţi a decedat. Şi încă ceva, Biserica nu-i primeşte la sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi civil, deoarece situaţia lor contravine obiectiv legii lui Dumnezeu.
Dacă se căiesc că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă de Cristos şi dacă se angajează să trăiască în continenţă completă, atunci pot avea acces la comuniunea euharistică.
– O ultimă întrebare: credeţi că e un scenariu realist ca, la un viitor conclav, cardinalii să aleagă papă un ortodox?
– Cred nu în semnele exterioare, ci în cele interioare ale refacerii unităţii creştine, potrivit cuvântului lui Isus:
„Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl. Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul!” (Mc 13, 32). Cei care veghează la venirea Fiului Omului vor fi găsiţi în Biserica una, sfântă, catolică (katholike) şi apostolică!
Fragment dintr-un interviu publicat pe site-ul oglindanet.ro, revistă de informație și analiză cultural-religioasă coordonată de Cristian Bădiliță.
De asemenea, interviul complet face parte și dintr-o carte în curs de apariție, „Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăți despre marile tradiții creștine”, în curs de apariție la editura Vremea.