Un „Hitlerkind” mai român decât românii
,,Ceauşescu l-a copiat pe Hitler când a dat decretul din 1966. Directorul liceului era rusofil şi îmi zicea hitlerista”
Silvia Hilde Gheorghian s-a născut la 21 iunie 1942, în Germania nazistă. Mama plecase din România, în urma arestării tatălui său. Apoi, tatăl Silviei s-a întors în Germania la soţia şi la fiul său şi s-a născut Silvia Hilde, în urma decretului dat de Hitler, prin care se interziceau chiuretajele. Mama sa, care avea 40 de ani şi un băiat în vârstă de 20 de ani, nu ar fi păstrat-o, dar a fost obligată, pentru că altfel, înfunda puşcăria. Silvia-Hilde este un adevărat hitlerkind.
Lăcrămioara Stoenescu: După cum se vede, n-aţi rămas în Germania, pentru că părinţii au ales să se întoarcă în România.
S. H. Gh. : Da, am venit în 1947 în Bucureşti. Fratele meu a rămas în Germania, pentru că era deja învăţător şi nemţii aveau mare nevoie de cadre în învăţământ.Noi ne-am înapoiat în Falcău, comuna Brodina.
L. S. : Atunci vorbeaţi limba română?
S. H. Gh. : Nu, eu vorbeam numai germana, limba maternă, dar încet-încet, am învăţat româna de la copiii cu care mă jucam. La început, era tare amuzant, pentru că spuneam cele două denumiri, întâi în germană, apoi în română, ca de exemplu: ţucăr-zahar.
Copiii râdeau, se distrau şi îmi spuneau nemţoaica. Aşa mi se spune şi acum, când vorbesc la fel de bine ca ei româna, ba chiar le-am învăţat copiii româneşte, pentru că am fost învăţătoarea multora din sat.
L. S. Eraţi singura nemţoaică din clasă?
S. H. Gh. Eram singura nemţoaică din Germania, dar erau multe nemţoaice în clasa noastră, adică şvăboaice, născute în România. După 1990, au fost chemate de familiile lor în Germania, iar eu sunt singura rămasă în România. Satul Falcău aparţine de comuna Brodina şi este chiar la graniţa cu Ucraina.
Pe vremuri, era în raionul Rădăuţi. Atunci, tatăl meu lucra la Sovromlemn, o societate româno-rusă, sau mai degrabă invers, pentru că România exploata şi furniza lemn în Uniunea Sovietică.
L. S. În copilărie câţi nemţi erau?
S. H. Gh. Atunci, în sat erau o treime nemţi, dar vorbeau româneşte, iar românii ştiau nemţeşte. În sat se vorbea româneşte şi toţi trăiau în bună înţelegere, încât uitai că eşti neamţ sau român. Îi cunoşteai doar după nume că erau nemţi şi nimeni nu considera că i se îngrădesc drepurile şi libertăţile, că se fac discriminări de limbă sau de neam.
L. S. Aţi fost pionieră?
S. H. Gh. Da, şi utemistă. E drept că mult mai târziu. Am fost cam mult timp marginalizată, adică amânată până să fiu primită în organizaţia U.T.M (Uniunea Tineretului Muncitor)
L. S. Povestiţi-ne despre intrarea în U.T.M.
S. H. Gh. Toţi erau utemişti, numai eu făceam o notă aparte. Atunci, nu erau utemişti cei care nu învăţau bine. Îmi era ruşine că mă aflam în afara organizaţiei, dar până la urmă, m-au confirmat şi pe mine. Au ţinut o şedinţă şi mi-au dat carnetul.
L. S. Cauza a fost originea etnică.
S.H. Gh. Aşa cred, pentru că alte motive nu aveau.
L. S. Unde aţi urmat liceul?
S. H. Gh. După ce am absolvit şapte clase elementare, cum era pe atunci, am dat examen de admitere la Liceul din Rădăuţi. Se dădea examen serios de admitere în liceu. Eu eram foarte bine pregătită. Am terminat liceul în 1960 şi apoi, am dat examen de maturitate, cum se spunea atunci examenului de bacalaureat.
L. S. Nu vi s-au făcut greutăţi la admitere?
S. H. Gh. Nu. Doar că directorul liceului era rusofil şi îmi zicea ,,hitlerista.”
L. S. Dar era o discriminare gravă pentru un copil al unei naţionalităţi conlocuitoare, nu? Ce simţeaţi atunci, sau vă spunea în glumă?
S. H. Gh. Nu glumea deloc, dar cred că aşa îşi manifesta el ura faţă de nemţi.
L. S. Probabil, erau destui care se manifestau astfel.
S. H. Gh. Dintre profesorii de la liceu era singurul.
L. S. Mai aveaţi colegi nemţi?
S. H. Gh. Da, însă acum, gândind cu mintea de om matur, cred că, deoarece nu se născuseră în Germania ca mine, el îi asimila cu românii, în timp ce eu eram considerată nemţoaică hitleristă.
L. S. Poate că directorul aflase că sunteţi un ,,hitlerkind.
S. H. Gh. Se poate şi asta…
L. S. Antipatia era reciprocă?
S. H. Gh. Poate…
L. S. L-aţi întrebat de ce vă numea aşa?
S. H. Gh. Nu, pentru că era temut şi respectat.
L.S. Când vă numea astfel?
S. H. Gh. În careu, cu toţi elevii şi profesorii…
L. S.. Copiii erau încurajaţi să vă spună şi ei la fel?
S. H. Gh. Copiii îmi ziceau pe nume, mă respectau pentru că eram o colegă bună şi mă apreciau.
L. S. Dar directorul, nu. Ce materie preda?
S. H. Gh. Istoria.
L.S. Vă persecuta la materia lui?
S. H. Gh. N-aş putea spune. Doar că îmi spunea hitlerista. La început mi-am pus întrebarea de ce mă numeşte astfel, în faţa tuturor. M-am gândit că aşa trebuie. Treptat, m-am obişnuit cu acest apelativ şi mi-am impus să nu mă mai deranjeze.
L. S. Primeaţi scrisori de la fratele dumneavoastră?
S.H. Gh. Da. Deşi scrisorile erau cenzurate, trebuia să spunem la primărie tot ce ne scria. Te simţeai rău, ca oaia neagră, dacă aveai frate în străinătate. Trebuia să declarăm asta în autobiografie, la înscrierea în facultate şi în fiecare autobiografie cerută.
Silvia Hilde Gheorghian nu şi-a revăzut fratele decât după 20 de ani şi a plecat pentru prima dată în Germania de abia după revoluţie, pentru că nu avea copii să-i lase gaj în ţară.
Au plecat totuşi tatăl şi soţul său, pentru că, neştiind germana nu ar fi putut rămâne acolo. Deşi după revoluţie au plecat toţi şvabii în Germania, Silvia Hilde Gheorghian a rămas în România, să înveţe carte pe copiii românilor.
A fost învăţătoare în sat până a ieşit la pensie, chiar dacă a trebuit să străbată şapte kilometri, prin pădure, pe timp de vară sau iarnă.
Cu toate acestea, nu ar fi conceput să aibă altă profesie, pentru că i se pare cea mai nobilă, iar în viaţă, aşa cum mărturiseşte ea însăşi: ,,Trebuie să-ţi placă ce faci. Nu contează banii. Totul este să munceşti cu drag, iar eu am iubit copiii foarte mult.”
L.S. Cum vă simţiţi acum ca pensionară, după ce toată viaţa aţi fost activă?
S.H.Gh: Eu cred că şi la pensie poţi fi util. Acum, fac voluntariat la o fundaţie nonprofit a elveţienilor, numită ,, Rumanien Hilfe Wegestteten”, (,,Wegestteten ajută România.”)
L. S. Nu mai exista nimeni care să poată face asta?
S.H.Gh. Aşa s-a întâmplat. Elveţienii au cumpărat dispensarul care era o ruină. Acolo, îşi făcuseră adăpost câinii, pentru că nu existau uşi şi ferestre la încăperi. Elveţienii din fundaţie vin pe rând.
Este o echipă a formată din oameni de diferite profesii, medici stomatologi, medici generalişti, oftalmologi. Oricine vrea poate să coopereze cu ei, cu ceea ce pot face pentru oamenii care au nevoie de ajutor.
Acum, au renovat dispensarul i-au pus termopane, duşumele, l-au dotat cu instalaţii sanitare, cabinete şi tot ce este necesar pentru un dispensar modernizat.
Fundaţia ajută văduvele cu alimente, îmbrăcăminte sau cu bani. De asemenea ajută căminele de bătrâni din Rădăuţi, Căminul de Psihiatrie, pe cei care au suferit de pe urma inundaţiilor etc.
L. S. Ce acţiuni s-au întreprins?
S.H. Gh. S-au dotat şcolile, sponsorizează studenţii şi elevii la şcoli şi facultăţi, le cumpără haine, laptopuri etc.
L. S. În ce an s-a înfiinţat fundaţia?
S.H. Gh. Fundaţia s-a înfiinţat la 6 decembrie 1999. De curând am serbat 10 ani. Pe 6 decembrie 2009, a participat şi ambasadorul României în Elveţia. Am stat la aceeaşi masă.
L. S. Cum v-aţi simţit când aţi stat la aceeaşi masă, ca preşedintă a Fundaţiei?
S.H.Gh. Eu am vorbit cu ei şi le-am prezentat activitatea noastră, fiind omul care verifică totul, pentru că toate trec prin mâna mea.
L. S. Sunteţi foarte modestă şi, cu educaţia dumneavoastră nemţească, bănuiesc ce rigoare aţi introdus, ce ordine şi curăţenie, câtă corectitudine trebuie să fie în acte şi rapoarte, încât se vede ca într-o oglindă totul..
S.H. Gh. Mă bucur că v-am făcut o bună impresie.
L. S. Câteodată nu-ţi trebuie prea mult să cunoşti un om. Dar cum v-aţi schimbat astfel viaţa, tocmai când alții se plictisesc şi îşi plâng de milă, că nimeni nu mai are nevoie de ei?
S.H.Gh. Uitaţi care a fost povestea acestei Fundaţii. O doamnă din Elveţia vrut să viziteze mânăstirile din Nordul Moldovei. A organizat un transport de alimente şi s-a dus la Putna. Însă, drumul se bifurcă între Putna şi zona noastră. A ajuns din greşeală în Straja.
L. S. Înseamnă că aici a vrut Dumnezeu.
S. H. Gh. Da. A mers la Primărie şi a împărţit pachetele. Apoi, a înnoptat la o familie de penticostali. Însă, aceştia nu intră în mănăstire. Atunci, primarul m-a chemat pe mine. Am mers cu maşina care a adus ajutoare şi am făcut un tur de mânăstiri.
S-au vizitat mânăstirile Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Dragomirna. La sfârşitul zilei, m-au întrebat cât costă. Eu am spus că a fost bucuria mea. Pe elveţieni i-a încântat că nu am cerut bani.
L. S.. Eraţi omul potrivit la locul potrivit.
S. H. Gh. În al doilea an, m-au chemat din nou. Au vizitat şcoala, au văzut condiţiile precare în care aceasta funcţiona, Au trimis într-o noapte un transport cu bănci noi.
Eu am luat muncitori de la fabrică şi am dus băncile în şcoală. A doua zi, când au venit învăţătorii, au crezut că au nimerit într-o şcoală străină. De Crăciun, copiii din sat au primit cinci-şase mii de pachete cu rechizite şcolare de la copiii din Elveţia.
L. S. Aveţi mari satisfacţii la vârsta aceasta. V-aţi găsit, într-adevăr, cea mai frumoasă ocupaţie.
S.H.Gh. Îmi place să fiu activă. Sunt şi recompensată din când în când cu câte o excursie ca bonus. O dată sau de două ori pe an, plec în Elveţia, în schimb de experienţă.
L.S. Aveţi o bătrâneţe frumoasă!
S. H. Gh. Poate este o recompensă, pentru că n-am ştiut să-mi apreciez tinereţea.
L. S. Ce sfat le-ar da tinerilor, o fostă ,,hitleristă”, ca să parafrazăm pe directorul şcolii, care v-a dat această poreclă?
S.H.Gh. O să vă miraţi, dar eu, o nemţoaică, le spun să rămână aici.
L. S. Într-adevăr, e incredibil că le daţi acest sfat tocmai dumneavoastră, dar având în vedere că aţi fi putut pleca definitiv după revoluţie şi nu aţi făcut-o, eu vă consider mai româncă decât una adevărată.
S. H. Gh. Şi nu numai atât. Îi sfătuiesc să muncească, să pună suflet în tot ce fac, pentru că România este acum o ţară europeană şi trebuie să fie ca şi celelalte ţări din Uniunea Europeană, cu nimic mai prejos.
Aşa au început şi Spania şi Portugalia şi, după mai mulţi ani de muncă, uitaţi unde au ajuns muncind, nu au aşteptând să le facă alţii treaba lor. Atâta vreme cât nu ne implicăm noi, nu vom reuşi să facem nimic. Aşa că trebuie să muncim, ca să fim ca celelalte ţări la care râvnim.
L. S. Dar pentru asta, trebuie să li se dea şi modele din partea celor care ne conduc. Dumneavoastră cred că puteţi fi unul din modelele lor, deşi sunteţi doar o simplă pensionară.
S.H.Gh. Vreau să le mai atrag atenţia că, plecând, ajută la prosperitatea altor ţări, or ei în primul rând trebuie să-şi ajute ţara lor să devină prosperă. Medicii care pleacă acum în număr mare vor o viaţă mai bună. Dar cei mai buni medici trebuie să fie aici, în România.
La asta trebuie să mai reflecteze ei. Nu trebuie să se gândească doar la prezent şi numai la persoana lor, ci şi la viitorul ţării. Dacă se va extinde acest exod al medicilor, ce se va întâmpla cu România? Va rămâne o ţară de oameni bolnavi şi fără medici?
Vrea cineva lucrul acesta? Îi invit pe toţi cei care sunt pe cale de a părăsi ţara să mediteze profund la ceea ce fac. Azi câştigă mai puţin, dar sigur că mâine vor primi ceea ce merită, dacă vom pune toţi umărul pentru prosperitatea ţării.
L.S. Sunteţi foarte optimistă, doamna Silvia Hilde Gheorghian.
S. H. Gh. Sunt de un optimism incurabil. Aşa am fost o viaţă întreagă şi nu mă pot schimba.
Lăcrămioara STOENESCU
