Infiltraţiile NKVD-ului în Occident
Este greu să înţelegem uriaşa miză a Războiului Civil spaniol – ultima încercare a Kominternului, a Partidului bolşevic şi NKVD-ului (aflate în spatele acelei organizaţii oculte, operând cu cele mai abile metode de diversiune, spionaj şi propagandă) de a comuniza un stat european întreprinsă înainte de izbucnirea conflagraţiei mondiale – fără prezentarea masivei prezenţe a emisarilor URSS în toate compartimentele vieţii politice a Republicii Spaniole încă de la începutul conflictului dintre republicani şi naţionalişti.
În „Histoire de la Guerre d’Espagne“, Robert Brasillach şi Maurice Bardèche observă un fenomen extrem de interesant care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiilor Kominternului de a transforma Spania într-o republică de tip bolşevic, sovietic, aservită Kremlinului: radicalizarea mişcărilor de stânga şi de extremă strângă – anarhişti, socialişti şi comunişti (ultimii neîntârziind să-i căsăpească pe ceilalţi, în buna tradiţie leninistă).
În anul 1936, anul declanşării războiului dintre republicani şi naţionalişti, Spania este deja în fierbere. Au fost arse biserici, au avut loc asasinate. Domneşte dezordinea, pe fondul unor aprige dispute politice.
Ţara se împărţise, practic, în două blocuri ostile. Mari specialişti ai pescuitului în ape tulburi, şefii Kominterului îşi trimit imediat agenţii în teatrul confruntărilor politice îndârjite care era Spania anului 1936.
În martie, Gheorghi Dimitrov îl trimite în Spania, în vederea pregătirii revoluţiei, pe Bela Kun. Fostul preşedinte al Republicii Sovietice Ungare, criminal însetat de sânge, intrat în staff-ul Kominternist, încercase, în anul 1920, să provoace declanşarea revoluţiei în Germania şi Austria. (Va sfârşi cu un glonţ în ceafă în 1938, „cadoul“ fierbinte al lui Stalin, în cadrul Marii Epurări).
Kun nu a fost, fireşte, singurul emisar Kominternist. Stalin a aplicat o tactică ingenioasă, imediat ce şi-a dat seama de importanţa extraordinară pe care o prezentau instabilitatea şi haosul care cuprinseseră marele stat iberic: la 26.08.1936 a interzis solemn, prin decret, orice trafic cu Spania, trimiţând, în schimb, imediat agenţi de rang înalt la faţa locului, precum şi agenţi de influenţă la Londra şi Paris. Şi ce agenţi!
În primul rând, Ian Berzin, fostul şef al spionajului sovietic. Apoi Sudoplatov însuşi (după ce-l omorâse, la Rotterdam, pe Konovaleţ, şef al naţionaliştilor ucrainieni); la Barcelona, Sudoplatov l-a revăzut pe Eitingon – care comanda forţe ale Securităţii republicanilor şi organiza, sub pseudoninul „general Kotov“, operaţiuni de gherilă în spatele liniilor franchiste.
Tot în capitala Cataloniei şeful „operaţiunilor speciale“ l-a cunoscut pe junele Ramon Mercader del Rio, „tânăr locotenent care se întorcea dintr-o misiune îndeplinită în spatele trupelor lui Franco“. (Peste patru ani, Ramon Mercader va cunoaşte o notorietate mondială, în calitate de asasin al lui Leon Troţki; între timp, mama sa, Caridad Mercader, şi ea agentă sovietică, îmbina utilul cu plăcutul devenind amanta lui Eitingon).
De la Paris, unde organizase răpirea şi transportarea clandestină la Moscova a generalului Evgheni Miller, preşedintele Asociaţiei Foştilor Ofiţeri Ruşi Albi, s-a refugiat în Spania republicană generalul-spion Nikolai Skoblin; acesta şi-a găsit destul de repede sfârşitul în timpul unui bombardament asupra Barcelonei.
Alţi spioni de rang înalt sunt „inventariaţi“ de Brasillach şi Bardèche: Sluţki, care a creat „o sucursală a GPU“ (succesoarea NKVD-ului), Brovski, căruia guvernul republican i-a încredinţat conducerea căilor ferate şi care lucrează în colaborare cu Fischer Neumann, fost lider al Partidului comunist german.
„Directorul Pravdei, Koltov, e trimis la Barcelona, în misiune specială, tânărul terorist italian De Rosa comandă batalionul Octombrie, iar Pietro Nenni, şeful partidului socialist italian, organizează în Franţa recrutarea voluntarilor. Radio Barcelona este dirijat de Kolzow-Ginsburg, poliţia politică de Artadel, Jacobson, Wronski.
Toată organizarea ţării este între mâinile ruşilor, care controlează, în sânul naţiunilor străine, aprovizionarea cu arme şi recrutarea oamenilor“.
Deasupra tuturor s-a aflat „Orlov“, rezidentul sovietic în Spania (şeful agenturii), astfel descris de Sudoplatov: „Adevăratul nume al lui Nikolski era Alexandr Feldbin.
Folosea pseudonimul Schwed şi diminutivul Liova dar, în Occident, era cunoscut sub numele de cod Alexandr Orlov.“
În anii 30, Orlov conducea spionajul economic: a supervizat furtul tehnologiei de fabricare a rulmenţilor suedezi. Spionul-şef Orlov a primit, în Spania, o veste proastă: cumnatul său, Zinovi Kaţnelson, şeful adjunct al NKVD din Ucraina, a fost victima unei epurări.
Cu toate că supervizase cu rezultate excelente transferul aurului şi organizase răpiri şi asasinate vizând troţkişti şi alte persoane indezirabile în ochii Kremlinului, Orlov s-a simţit brusc ameninţat.
N-a aşteptat să fie convocat la Lubianka, cunoscând bine „obiceiurile casei“ şi a dispărut nu fără a uita să ia 60.000 de dolari din fondurile destinate operaţiunilor spaniole.“ (Orlov a fugit în iulie 1938; a fost căutat cu îndârjire fără să i se poată da de urmă până în noiembrie, când spionajul sovietic a aflat că fugarul s-a refugiat în America, luându-şi soţia şi fiica!).
A fost o lovitură grea pentru sovietici: Orlov, alias Nikolski (a nu se confunda cu celălalt Nikolski, tot criminal, fost Grünberg, care s-a „ilustrat“ în România), fost Feldbin, nu era numai şeful spionajului şi diversiunii ruseşti în Spania.
În afară de torturarea – inclusiv prin jupuirea de viu şi uciderea lui Andres Nin, fost secretar particular al lui Troţki, e vinovat și de organizarea unui lanţ de răpiri şi asasinate pe teritoriul spaniol, faptul cel mai grav e că „defectorul“ cunoştea existenţa „Apostolilor de la Cambridge“, a grupului de trădători infami în slujba URSS, Philby, MacLean, Burgess, Blunt plus organigrama reţelelor NKVD din Franţa şi Germania!
Soarta agenților sovietici
Beria a ordonat copoilor asmuţiţi pe urmele lui Orlov să-l lase în pace. Explicaţia, relatată de Sudoplatov, merită să fie menţionată: el fugitivo îi scrisese din America o scurtă scrisoare lui Stalin, precizând că, dacă li se întâmplă ceva lui şi familiei un document, depus la o bancă elveţiană, va fi făcut public.
Lumea va afla, astfel, de falsificarea practicată de Kremlin în ce priveşte actele transmise Comitetului internaţional pentru non-intervenţie în războiul civil spaniol, graficul expedierii tezaurului (fapt gravissim fiindcă URSS asigurase opinia publică mondială că „ajutorul“ dat republicanilor e „gratuit şi dezinteresat“, în spiritul internaţionalismului proletar…
În schimb, Orlov se angaja să-şi ţină gura. Mari specialişti în a profita de pe urma tulburărilor politico-sociale din lumea „burgheză“ de indiferent unde pe glob, Stalin şi specialiştii săi în diversiune construiseră, practic, un „stat în stat“ în interiorul Spaniei republicane, firele invizibile ale atotputernicei lor prezenţe ducând la ambasadorul Rosenberg şi la consulul Vladimir Antonov-Ovseenko, emisari „la vedere“.
Când Stalin şi-a pierdut interesul pentru Spania, în urma înfrângerii ofensivei comuniste, cei numiţi au fost rechemaţi la Moscova unde au avut parte de o soartă tristă. Faptul este consemnat şi de Bartolomé Benassar:
„Agenţii sovietici, ale căror dispariţii au rămas multă vreme o enigmă, fuseseră eliminaţi încă de la întoarcerea lor din Spania, din tot felul de motive obscure, cunoscute doar de Stalin şi de garda sa apropiată: eşec al misiunii, complicitate cu troţkiştii etc.: Antonov-Ovseenko, Berzin, Goriev, Kleber (alias Stern), Kolţov, Kriviţki, Rosenberg, Staşevski au fost toţi împuşcaţi, mai ales în 1941, asasinaţi sau au dispărut fără urmă“.
Informaţii preţioase aflăm şi din lucrarea lui Jacques de Launay care afirmă că „Ambasadorul sovietic Rosenberg dicta ordinele sale (subl. n.n.) guvernului Caballero, direct sau prin consilieri, care pătrunseseră în toate ministerele.
Eliminarea socialiştilor, a monarhiştilor sau a troţkiştilor s-a făcut metodic. Caballero a fost nevoit să plece primul, a urmat Indalecio Prieto. Dr. Negrin, care s-a succedat la conducerea guvernului, a acceptat fără să scoată un cuvânt transferul rezervelor de aur ale Băncii Spaniei.
Începând din mai 1937, el nu a fost decât un executant servil al Cominternului.“ (Pentru a ne da seama de toate implicaţiile înstrăinării rezervelor de aur din Spania – pe locul 4 în lume, după SUA, Anglia şi Franţa – îl vom cita din nou pe Bartolomé Benassar, istoric obiectiv, care precizează că „aurul nu aparţinea guvernului ci acţionarilor Băncii şi, teoretic, nu putea fi vândut decât pentru a susţine cursul pesetei“.
Tot de la Benassar aflăm că au fost vândute şi 1225 tone de argint, către Statele Unite).
Cine a fost Dolores Ibarruri?
În ce-i priveşte pe comuniştii spanioli care au militat cu înflăcărare pentru victoria comuniştilor, în prim-plan se situează, fără îndoială, Dolores Ibarruri, La Pasionaria. Biografia acestei femei este puţin cunoscută în România: originară din Biscaya, vlăstar al unei familii de mineri, la 22 de ani este deja o militantă socialistă cunoscută când are loc revoluţia condusă de Lenin (de fapt, lovitură de stat) care o entuziasmează.
În 1922, ia parte la Congresul I al partidului comunist, la care aderase. În 1930, este membră a Comitetului Central şi redactor la Mundo Obrero, ziarul comuniştilor.
„În martie 1932, intră în Biroul Politic al partidului. Şi-a luat o oarecare distanţă faţă de un soţ cu care a avut şase copii şi care a rămas un umil muncitor. Dolores a înţeles cum funcţionează partidul şi, în 1932, după excluderea unui lider de care a fost apropiată, José Bullejos, îşi face fără să ezite autocritica.“
O cotitură decisivă în cariera ei politică are loc în 1934, la Congresul al 17-lea al PC al URSS, unde este remarcată de Stalin.
„Având o carismă incontestabilă, figura sa, vocea, totul în ea pare condus de o arzătoare forţă de convingere pe care ştie să o împărtăşească. Are instinctul atitudinilor spectaculoase: fotografia în care apare săpând o tranşee pe frontul Madridului va face ocolul lumii (…). Îmbrăcată mereu în negru, ea întruchipează femeia spaniolă tradiţională fără cel mai mic semn de independenţă sau de feminism. De ce în istorie nu se poate practica blocada pe imagine, limitându-ne la fotografia tranşeei din Madrid sau la discursul Pasionariei de la Barcelona cu ocazia plecării brigadierilor? Din păcate, «Fecioara laică» împărtăşea pasiunile umane iar puterea pe care o dobândise o făcea de temut. În 1937, la 42 de ani, face o pasiune pentru Francisco Anton, un aparatcic arivist, mai tânăr decât ea cu 15 sau 16 ani. Atunci când războiul fiind pierdut, Pasionaria se refugiază cu familia la Moscova, Anton vine după ea. În pofida dezaprobării emigraţiei spaniole şi mai ales a lui José Diaz, soţul lui Dolores, Julian Ruiz, a fost atunci expediat într-o uzină îndepărtată, la Rostov. În 1942, căpitanul Rubens Ruiz moare în faţa lui Stalingradului, devenind un erou al Uniunii Sovietice. După sinuciderea lui Diaz, mama sa accede la rolul de «numărul 1» al PCS. Atunci când Anton a părăsit-o pentru a se căsători cu o femeie mai tânără, ea s-a răzbunat acuzându-l de fracţionism, silindu-l la trei autocritici succesive şi determinând excluderea sa din Comitetul central şi din Biroul Politic.“ (B.Benassar).
În primăvara lui 1990 am aflat, de la un membru al gărzii vilei prezidenţiale de la Neptun, că, în afară de Tito, Dolores Ibarruri a fost singura personalitate a lumii comuniste găzduită de Ceauşeşti în acea reşedinţă. L-am întrebat pe interlocutor dacă Georges Marchais nu avusese parte de aceleaşi atenţii, date fiind legăturile de prietenie afişate între liderul comuniştilor francezi şi Ceauşescu. Categoric nu, mi-a răspuns omul – şi nu am motive să nu-l cred, mai ales că, prin funcţia sa, ştia cine intră şi iese din acel perimetru. S-a autonumit „la Pasionaria“ (Floarea Pasiunii) după pseudonimul cu care a semnat, în 1918, un articol; de numele ei este legată celebra expresie „no pasaran!“ – nu vor trece. Dar, din păcate pentru comuniştii spanioli, adversarii lor au trecut …
Alexandru MIHALCEA
