Etică și politică

Categories Cultura, trimitere dreaptaPosted on

Etică și politică

Etica în politică reprezintă o problemă care pentru unii nu merită pusă. Cât despre fundamentele etice ale politicii (și îndeosebi ale democrației) nici nu poate fi vorba. Desigur că și într-un caz, și în celălalt nu poate fi vorba de altceva decât de o viziune obtuză, la limită semidoctă, asupra domeniului politicii.

Pentru aceștia, politica înseamnă doar ceea ce se vede la televizor, se citește prin câte un tabloid ori se discută cu năduf la colț de stradă; adică departe de a cuprinde instituții (parlament, guvern), tradiții politice (fie ele și de 200 de ani, precum în cazul românesc, spre a nu mai vorbi de cele englezești, de patru ori mai îndelungate), gânditori politici și, nu în ultimul rând, texte politice (eseuri, scrisori, tratate).

John H. Hallowell, profesor la Harvard în anii interbelici și eminent reprezentant al conservatorismului american, a ținut o serie de câteva conferințe cu privire la relația dintre morală și politică. O clarificare a ambiguității era necesară atunci, după cum necesară rămâne și astăzi. Scânteia a venit o dată cu traducerea românească, sub titlul „Temeiul moral al democrației” (Ed. Paideia), a cărții care reunește șapte conferințe ale profesorului american.

Fără a fi mărturisită explicit, o idee centrală transpare din lectura cărții: în lumina eticii, cuvintele din vocabularul politic capătă un înțeles deosebit. Mai mult chiar, astăzi vorbim despre liberalism, comunism și variante intermediare ca specii ale aceluiași gen (politica) în mare parte datorită raportării față de etică.

Cel mai potrivit exemplu este conceptul de libertate. Deși frecventat de toate orientările politice, înțelesurile diferă în raport cu cât de mult este luată în serios contribuția moralei la definirea sa. Pentru Hallowell, libertatea există doar în funcție de capacitatea omului nu doar de a alege binele, ci și de a-l cunoaște.

Pentru a alege binele, trebuie ca acesta să fie cunoscut. Cunoașterea binelui necesită efortul intelectului, al rațiunii. Alegerea binelui reclamă efortul voinței. Faptul că omul este unica ființă care se bucură de voință și de rațiune nu înseamnă că ele sunt perfecte. Dacă ar fi așa, etica ce indică tipul opțiunii (bună, mai puțin bună, rea, mai puțin rea etc.) n-ar mai avea nici un rost. Cunoașterea definiției binelui și alegerea pe cale de consecință reclamă un efort întotdeauna peste puterile persoanei.

Rațiunea și voința, cei doi poli ai libertății, nu sunt perfecte tocmai pentru că exercițiul deplin al acestora depășește posibilitățile omului. Deosebirea dintre aspirația către bine și dificultatea de a-l alege se reflectă în cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19). Dincolo de a vorbi despre neputința omului, Pavel subliniază necesitatea ajutorului lui Dumnezeu.

De aproape două veacuri s-a crezut că, neavând trebuință de ajutorul divin pentru a-și corecta neputința, omul e capabil să parvină cu propria putere la binele mult dorit. De la încrederea excesivă în posibilitățile rațiunii și ale voinței și până la încercarea de a construi binele n-a mai fost decât un pas pe care secolul XX l-a trecut cu ușurință, dar cu prețul suferinței inutile.

Așadar, desconsiderarea concepției creștine despre imperfecțiunea omului ca rațiune de a fi a eticii poate fi evocată ca sursă a suferințelor pe care istoria le consemnează în politica ultimului veac. Și, de aici, diversificarea politicii în forme de guvernare mai mult sau mai puțin acceptabile moral.

Nicolae DRĂGUȘIN