Goma
Fie că ne convine fie că nu, Goma e varianta românească a unor Soljenițîn, Bukovski, Havel. Dârzenia cu care s-a ridicat împotriva regimului comunist a căpătat un caracter exemplar, bucurându-se de cel mai viu răsunet al unei atari atitudini pe meleagurile noastre.
Gheorghe Grigurcu
I s-a reproșat violența discursului, ca și cum acesta ar fi putut fi, în circumstanțele istorice care l-au iscat, mai periat, mai „conciliant”, ca și cum s-ar fi cuvenit a ține seama de șabloanele oportunismului, gen „acum nu e momentul” sau „nu e bine a ne lega de X sau Y” etc. Poate că, purtat de un năvalnic flux temperamental, i s-a întâmplat să exagereze, să fabuleze pe ici, pe colo.
Dar ce enormă deosebire față de torpoarea majorității confraților, spre a nu vorbi de actele înjositoare ale multora dintre ei, de sumisiune slugarnică la propaganda oficială! Oare nu era nevoie de un astfel de contrast izbitor spre a ne trezi la realitate, la adevăr? Vocea lui Goma a răsunat ca un semnal de alarmă cu mulți decibeli într-un mediu al tăcerii cvasigenerale, al unor conștiințe ațipite.
I se obiectează, dacă nu explicit, măcar cu înțelesuri transparente, că a comentat aspru o seamă de figuri de vază ale literelor noastre. E adevărat. Să recunoaștem însă că autorul Culorii curcubeului a avut cavalerismul de-a viza doar episoade ale conduitei lor civice, iar nu creația, valoarea lor literară. N-a amestecat borcanele. S-a aflat la antipodul contestatarilor săi, care, începând cu otrepele Securității, s-au silit a-i nega talentul, ce mai încoace-încolo, condiția de important scriitor.
Nedispunând de contraargumente în planul politic-etic care-i deranja teribil, adversarii lui Goma n-au ezitat să-l lovească pe la spate. Fără succes, deoarece ne dăm seama cu ușurință că prozatorul are un limbaj inconfundabil, o energie cu marcă personală ce iradiază constrângător din toate paginile sale.
Iar alibiul moral al scrisului său neobosit îl constituie o existență dramatică, începând cu refugiul din Basarabia, continuând cu prigoana îndurată în România comunizată, care a culminat cu trecerea prin Gulagul băștinaș, și cu surghiunul parizian, plin de privațiuni, de felurite decepții și acesta. O existență neumbrită de vreo inconsecvență.
Azi, când pledanții conjuncturalismului încearcă insistent a separa biografia de operă, chipurile spre-a avantaja opera, nu doar în cazul în speță, Goma le dezminte sofismele, ca unul care n-a jucat niciodată alba-neagra nici cu condeiul, nici cu existența-i frământată La împlinirea a trei sferturi de veac, îi adresez fostului meu coleg de facultate Goma să aibă încă mulți ani puterea necesară nu numai omului, ci și simbolului pe care-l întrupează.
Gheorghe GRIGURCU