Mărirea și decăderea bătrânului Han Piski
Clădirea-monument este lăsată în bătaia vânturilor și a ploilor
Hanul Piski
Unul dintre cele mai vechi hanuri din România, care a funcționat fără întrerupere două secole și jumătate, este atât de dărăpănat, încât doar o minune îl mai ține în picioare. Clădirea a fost declarată monument istoric, dar Ministerul Culturii nu e interesat sa-i redea strălucirea.
O clădire-monument care strălucea cu mulți ani în urmă este astăzi doar o ruină care abia mai amintește de gloria de altădată. Hanul Piski – care și-a luat denumirea după numele pe care îl avea Simeria Veche în secolul XIII, sau Barul Drina cum era cunoscut mai în zilele noastre – se află situat la doar câteva zeci de metri de Drumul Național 7, dar puțini sunt cei care știu istoria acestei clădiri construite în 1750 și care mai păstrează încă sobrietatea clădirilor din vechiul Imperiu Habsburgic.
Imobilul a avut o serie de proprietari, nobili ori țărani înstăriți. A fost și în proprietatea baronului Gyorgy Banffy, fost guvernator al Transilvaniei și descendent al uneia dintre cele mai vechi și mai importante familii nobiliare ardelene.
În 1784, în drumul lor spre Cetatea Devei, răsculații au incendiat casa, dar a ars doar acoperișul, construcția fiind în majoritate din blocuri de piatră, cărămizi și var nestins. Grosimea zidurilor este 85 de centimetri, iar a celor din pivnițe de 250 de centimetri, cu boltire barocă.
Intrarea se face, ca și în urmă cu mai bine de 250 de ani, din stradă, printr-o poartă care despărțea cândva incinta stabilimentului în două aripi și, la fel ca vechile construcții de acest gen, are șură încorporată.
Hanul Piski apare menționat în mai multe scrieri istorice și a stârnit chiar interesul împăratului Franz Josef, care s-a oprit aici la o cafea.
Despre acest monument a scris academicianul David Prodan în lucrarea sa „Răscoala lui Horea”. Despre el a scris pagini întregi și Jokai Mor, într-un roman de succes al anilor 1860 – „Sărmanii bogați”. Şi tot Hanul Piski a trecut prin Revoluția de la 1848 sau prin cele două războaie mondiale.
„Inițial, clădirea a fost în proprietatea unor nobili unguri, iar pe la 1920 a cumpărat-o un țăran înstărit din sat, Todor Partenie, și a folosit-o pe post de han până prin 1952, când acesta a murit. A fost persecutat, bătut de mai multe ori la Securitate și a murit în spital la Cluj. Urmașii, având altă pregătire, nu au mai continuat tradiția de han.
În anul 1953, a intrat în proprietatea fostelor Ateliere de Reparat Vagoane de la Simeria, a fost sediul Gospodăriei Agricole de Stat până prin 1956, când s-a înființat CAP-ul, după care a fost sediul acestuia până după anii ’70, apoi a fost folosită ca sediu de brigadă a CAP-ului din Simeria până prin anul 1984, când urmașul proprietarului inițial a redobândit-o și s-a mutat într-o anexă a fostului han, unde a trăit până în 1995.
După 1989, a mai funcționat drept cârciumă în folosința unei rude a proprietarului, până în 1997, dar și-a pierdut strălucirea de altădată.
Nu a mai fost la nivelul celor știute de mine din anii copilăriei, când aici se mai organizau nedei și mai era vizitat de cei care treceau prin zonă”, povestește Ion Dărăbanț, nepot al țăranului care a cumpărat hanul.
Devastat
Urmașul vechilor proprietari a renovat hanul în urmă cu peste 30 de ani, dar după moartea acestuia a început să se fure tot ce se putea.
Actualul proprietar, care l-a dobândit în anul 1996, ar vrea să salveze clădirea-monument pe care doar o minune o mai ține în picioare și a scos imobilul la vânzare.
Prima ofertă a făcut-o, conform dreptului de preemțiune, Primăriei Simeria. Edilii ar vrea să restaureze clădirea și chiar să o includă într-un circuit turistic.
„Cu oferta de vânzare eu m-am dus la Ministerul Culturii și am explicat că este o conjunctură favorabilă ca ministerul să preia acest obiectiv și să-l punem la punct. Le-am explicat oficialilor că aș vrea să prind acest obiectiv într-un circuit turistic, în special, pentru turiștii maghiari. Deocamdată aștept un răspuns de la Ministerul Culturii”, spune primarul din Simeria, Petru Păun Jura.
Şi în timp ce ministeriabilii se mai gândesc dacă preiau sau nu monumentul, fostul han moare puțin câte puțin cu fiecare clipă care trece peste el.
Carmen COSMAN