Sindicalismul “pe sticlă”
Când un salariat cere în stradă un salariu mai mare nu trebuie condamnat. Este dreptul lui. Într-o democrație autentică, fiecare este liber să-și arate nemulțumirea cum dorește, cu condiția să respecte legea. Nevoia îl determină pe angajat să încerce sub această formă obținerea unui venit de la cel care patronează locul de muncă – cel mai important capital într-o economie de piață.
Eliade Bălan
Important este însă ca manifestul lui să fie justificat până la capăt. Adică să aibă o susținere în randament și eficiență. Dacă o astfel de acoperire lipsește, cel care hotărăște să dea banii răspunde negativ în majoritatea cazurilor. În situația că acceptă, când știe că nu deține suficiente fonduri la buget, atunci nu face decât să-și semneze singur intrarea în criză. Au fost cazuri când s-a răspuns pozitiv la presiunea străzii.
Pacea socială costă însă mult, având efecte dezastruoase în timp. Nimeni nu trebuie să ia dreptul cetățeanului de a avea un trai normal. Statul are obligația să acționeze într-o astfel de direcție, dacă își propune standarde occidentale. Cu cât bunăstarea este mai ridicată, cu atât societatea este mai puternică. Dacă mergi la miting la noroc, numai pentru că așa vrea liderul de sindicat, nu poți avea certitudinea obținerii a ceea ce ți-ai propus. Calcului ține mai degrabă de educație decât de noroc.
I-am văzut pe câțiva lideri de sindicat făcând declarații la televizor fără să cunoască adevărata situație a salariaților protestatari. O fi bună spontaneitatea pe sticlă, dar în cazul protestelor recente cea care pierde cel mai mult este mulțimea, nicidecum majoritatea formată din câțiva oameni lipiți de scaunul de șef de sindicat pe viață. Întotdeauna ei spun că au dreptate, dar niciodată nu reușesc să demonstreze că demersul lor de a scoate lunea în stradă a fost bine gândit.
Nu-i condamn neapărat că îi mint pe oameni, afirmând că statul are bani suficienți chiar și pe timp de criză, ci pentru faptul că trăiesc din eșecuri sindicale. Cu cât înregistrează mai multe înfrângeri, cu atât își consolidează poziția în fruntea organizațiilor sindicale. Randamentul lor este direct proporțional cu neputința de a rezolva cererile salariaților, cele mai multe îndreptățite. Desigur, raționamentul pare simplu, dar simplist nu are cum să fie.
Analizați declarația liderului de sindicat de la Poliție, care spune că va trece cu vederea un sfert din infractori din cauză că le-au fost tăiate salariile cu 25 la sută, și veți înțelege de ce sindicatele pierd războaiele mari cu cei care administrează banii. În aceste condiții, grațiile retorice de la televizor au devenit inutile.
Eliade BĂLAN