Marea trece pe langa generalul Madariaga, dar acesta ramane la distanta, ca un urias resemnat sa cedeze teren campiei Pampas, al carui orizont pare hotarat sa avanseze spre infinit. In acest peisaj bucolic din sud-estul Buenos Aires-ului, traditiile omului de la tara isi gasesc un adapost si se manifesta fara inhibitii – salvate in orice moment de eminenti mesteri, artisti si muncitori rurali harnici – chiar si in mediul urban.
Acest semn adanc este cel mai important motiv care induce din prima clipa sa asociem vizita acestei plati a oamenilor caldi si simpli cu o mateada, insotita de cupcakes si prajituri prajite. Pentru Madariaguenses, trecutul este inca o bucata din prezent, un motor esential care le zguduie rutinele. Atasamentul fata de uzurile si obiceiurile ancestrale merge mana in mana cu grija deosebita pe care locuitorii o acorda mediului lor natural.
In urma cu doi ani, scaderea nivelului apei in lagunele Los Horcones si Salada Grande – pana la punctul de a vedea doua deserturi gigantice de pamant si lut – a insemnat o lovitura grea pentru sufletul Madariaguense. Incetul cu incetul, lagunele au fost din nou inundate si intreaga zona si-a putut recapata vitalitatea. Cu apa la locul ei, o alta mostenire valoroasa a reinviat pe mal. „Aici infloreste singura padure nativa care a ramas in provincia Buenos Aires. Este o coada fragila a maduvei spinarii Chaco”, avertizeaza Juan Ordonez, gardian de parc si ghid al Rezervatiei Naturale Provinciale Salada Grande.
La cativa metri de ultimele straluciri imprastiate de soarele apus de soare pe mantaua de apa sarata a lagunei, traseul El Carpincho descopera singurul gol din vedere de la intrarea muntelui virgin de 40 ha. In coltul cel mai putin explorat al Clubului de Pescuit, plimbarea trece calm in mijlocul primelor exemplare de umbra taurului si taiere, dar merita sa fii atent la fiecare pas pe pamant, un covor zgomotos de crengi si frunze uscate. Tepii amenintatori ai coroanei pot provoca un urlet uman pe teritoriul strain, controlat de sus de sturzi, benteveo, cardinali si federali.
In orice caz, posibilitatea unui accident se risipeste daca te bucuri de turul ghidat purtand pantofi de trekking. Umbrele lungi si aerul rece preiau atmosfera de pe traseu, acoperite de ramuri arcuite si drapate in lichen. Fluturi steagul argentinian zboara din galeriile intunecate, creaturi minuscule care poarta doua aripi disproportionate de un albastru pal. Un semn de la Ordonez ghideaza privirile vizitatorilor spre varful crangului, dar albastrul pal al fluturilor abia se distinge de verdele intens si de cerul cenusiu, care se scurge prin golurile padurii.
Pentru o clipa, perdeaua vegetala este trasa inapoi si laguna revine in prim plan, impodobita de un buchet de stuf si o pasune. Concertul pasarilor le intrerupe repertoriul zgomotos si se aude doar fluierul unei brize calde. Este cea mai buna companie pentru echipajul de zece caiace, care inainteaza in linie dreapta spre o cotitura a lagunei, unde ii asteapta Ciclul Noapte de Scurtmetraje de Film Acvatic. Publicul imbarcat va gasi acolo, pe lateralele unui paravan instalat pe litoral, alte pensule ale peisajului nealterat care starneste inspiratia artistilor locali.
O ora mai tarziu, cina are loc intr-o atmosfera ideala – luminata de lumanari si pusa in muzica de o lunga secventa de blues – la 20 km de laguna, in Lo de Bravo. O privire rapida asupra facilitatilor dezvaluie ca restaurantul a reevaluat vechiul colt al lui Carlos Madariaga si Saavedra, in centrul generalului Madariaga. Lucrarile fiilor risipiti ai orasului sunt subiectul exclusiv al discutiilor pe care prietenii proprietarului casei (Federico Bravo, producator de cele mai bune carnuri, carnati si budinca neagra de cateva leghe in jur) le impart cu turistii. Ei mediteaza la talentul consacratului argintar Hugo Gassioles, al colegului sau Agustin Gomez Cicalesi, al tropillero-ului Carlos Isla si al franghiei Horacio Aranciaga, ca un preludiu al unui tur al atelierelor acelor artizani care umfla mandria Madariaguense.
Un halou de timiditate infraneaza dorinta Rosei Aguilar de a contribui la conversatie, pana cand sotia lui Bravo se inveseleste. „Sunt fiica scriitorului Guillermo Aguilar”, ea sta inainte de a conduce un tur al restaurantului, care merge de la picturile pictorului Gustavo Morini –culorile intense ale ruralului Madariaga prind viata– pana la un coridor decorat cu fotografii neclare. a orasului alb-negru Tocmai cand se aduce la masa un piept de porc suculent cu legume, plimbarea se incheie in sectorul cartii, unde apar „Povestile lui Bocha Arancedo” (de scriitoarea Maria Rosa Arancedo) si un catalog de picturi de Silvia Goltzman. Este usor de intuit ca intalnirea prietenoasa va dura in timpul conversatiei de dupa masa.