Alex. Ștefănescu: Jurnal secret (20)
Alex Ștefănescu
29 ianuarie 2011. Am musafiri în casa mea de la țară: Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, soția lui, Horia Gârbea, Irina Horea, Teodora Stanciu, Oana Enăchescu, Alexandru și Anca Bud. Acum exact un an am rupt orice relație (definitiv, credeam eu) cu Nicolae Manolescu și Gabriel Chifu, am plecat intempestiv de la România literară, am suferit imens, ca și cum mi s-ar fi amputat o mână, fără anestezie, voiam chiar, cu o furie ridicolă, să scriu un fel de testament prin care, în eventualitatea morții mele, să le interzic celor doi să vină la înmormântare.
În perioada de ruptură a trebuit să-i ascult pe tot felul de ratați perorând cu o ură viscerală împotriva lui Nicolae Manolescu, unul dintre intelectualii de elită pe care îi admir de zeci de ani. Tresăream, ca și cum aș fi fost biciuit eu însumi, la acuzațiile sarcastice care i se aduceau, chiar și la cele îndreptățite. Este grotesc spectacolul punerii la zid a unui om superior de către indivizi mediocri. Comunismul renaște fulgurant și terifiant în asemenea momente.
Ca și lui Ilie Moromete, nimic nu-mi place mai mult decât să stau de vorbă cu oameni inteligenți. Sunt fericit când admir. Bineînțeles, și când sunt admirat, dar mai ales când admir.
În mijlocul oamenilor de valoare nu-mi mai este frică nici de moarte. Îi prefer indiscutabil pe ei, chiar și când se întâmplă să fie răi și periculoși. De oamenii obișnuiți mi-e frică. De fapt, oamenii obișnuiți nici nu sunt cu adevărat oameni obișnuiți. N-au acea simplitate, acea armonie, acea bunătate naturală care li se atribuie. Priviți de aproape, își dezvăluie frustrări și resentimente care îi fac capabili de fapte josnice. Subconștientul lor este populat de fantasme hidoase, de genul viețuitoarelor pe care exploratorii le descoperă în peșteri.
Îmi este foarte dragă o țărancă bătrână, vecină de-a mea, știrbă, prost îmbrăcată, cu corpul deformat de munci fizice grele. Are o curiozitate față de viață și o bucurie a comunicării care o iluminează. M-a impresionat modul cum a definit odată spontan moartea, printr-o întrebare: „Cum, domnu’ Alexe (așa îmi spune ea, neputând să asimileze prenumele Alex), o să murim și n-o să mai vorbim niciodată?!”. Asta e pentru ea esența morții, să nu mai vorbim niciodată. Aflând ce mult îmi place țăranca, un cunoscut al meu a considerat că mă contrazic: „Vezi, Alex? Și tu spuneai că nu-ți plac oamenii obișnuiți…”.
Dar țăranca despre care vorbesc NU este un om obișnuit. Este doar un om care pare obișnuit, pentru că nu are o poziție vizibilă în societate. Dacă s-a înțeles că îi prefer pe oamenii cu diplome, cu faimă etc., înseamnă că n-am fost eu destul de explicit. Îi prefer pe oamenii de valoare, cu sau fără titluri academice, cu sau fără notorietate. Îi recunosc oriunde m-aș duce, și dintr-o mie, având sentimentul nu că i-am găsit, ci că i-am regăsit.
Este adevărat că, de obicei, cei considerați de societate oameni de valoare chiar sunt. Prestigiul cuiva îmi atrage imediat atenția, întrucât este foarte probabil ca o persoană cu prestigiu să-l și merite.
Au fost în casa mea la țară înconjurată de livadă, de-a lungul ultimilor ani, oameni de valoare, care prin prezența lor au sfințit locul: Radu Beligan, Nicolae Balotă, Bianca Balotă, Johnny Răducanu, Adrian Păunescu, Petru Popescu, Nicolae Breban, Aura Christi, Cristian Bădiliță, Ovidiu Hurduzeu, Daniel Funeriu, Tudorel Urian, Gabriel Dimisianu, Geta Dimisianu, Augustin Buzura, Pavel Șușară, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Mihaela Șchiopu, Dan C. Mihăilescu, Tania Radu, Daniel Cristea-Enache, Nicolae Prelipceanu, Denisa Comănescu, Micaela Ghițescu, Mirela Stănciulescu, Anca Mizumschi, Mihail Gălățanu, Stelian Țurlea, Cristina Țurlea, Horia Matei, Jana Balacciu, Ioana Revnic, Elena Tîrziman, Tabita Popescu, Letiția Constantin și mulți, mulți alții.
… Cei care îmi sunt astăzi oaspeți s-au însuflețit, fiecare se bucură de prezența celorlalți. Ieșim în livada înzăpezită și facem fotografii. Toți suntem inteligenți și inspirați. O doamnă vrea s-o ajut să facă un om de zăpadă și eu mă ofer să o ajut să facă un om. Se râde orgiastic. Se discută despre literatură la cel mai înalt nivel și discuția este dărâmată, cu un umor nebun, ori de câte ori devine prea serioasă. Ce după-amiază! Când apune, soarele pare „o vatră de jăratic”. E o adiere de nemurire în grădina mea.