Alex. Ștefănescu: Jurnal secret (19)
Alex Ștefănescu
24 ianuarie 2011. Ioana Revnic mi-a făcut un dar neasemuit de frumos: un DVD cu filmul Elvira Madigan. Cine este Ioana Revnic? Va veni vremea când nu va mai trebui să explic, fiindcă va fi un nume în literatura română. Este o tânără profesoară de română din Oradea, blondă, frumoasă și inteligentă (spre surprinderea celor care cunosc blondele frumoase numai din bancuri).
Și-a luat doctoratul în Litere cu o lucrare despre Ștefan Bănulescu. A publicat în reviste de elită (România literară, Cultura, Familia) interviuri cu mari scriitori români, iar la Editura Curtea Veche îi va apărea în curând o carte tot de interviuri, intitulată grațios-provocator Dresură de lei.
De curând, a obținut, prin concurs, o bursă importantă, greu de obținut, cu un proiect care a convins exigenta comisie condusă de academicianul Eugen Simion: scrierea unui studiu de largă cuprindere, Lumea romanului românesc. Ca să nu mai vorbesc de faptul că lucrează în prezent la o carte de mare interes, pe care eu, cel puțin, o să mi-o cumpăr sigur: o carte de convorbiri cu… mine.
Ioana Revnic are multe calități, dar cea mai frapantă este arta de a întreba. Dacă ar fi detectiv, ar obține orice informații ar vrea chiar și de la cel mai discret inculpat. Dacă ar fi nevastă, soțul ei ar trebui compătimit, pentru că n-ar putea să-i ascundă nici o aventură extraconjugală.
Ea obișnuiește să pună întrebări aparent inofensive despre care îți dai seama că nu sunt inofensive abia în fracțiunea de secundă în care îți închei răspunsul. Iar întrebările ei sunt în zigzag, una nu o anunță pe alta. Nici nu ai terminat bine să faci o tentativă de mistificare într-o direcție, că fiara blondă te atacă dintr-o altă direcție, unde ești complet descoperit.
În cele câteva zeci de pagini realizate până acum din cartea de convorbiri cu mine, ea a aflat despre mine cam tot ce voiam să ascund. Așa se explică de ce știa, printre altele, ceea ce nimeni altcineva nu știa, și anume că visez să revăd un film din 1967, care m-a fermecat în studenție, Elvira Madigan. Este vorba despre o răscolitoare poveste de dragoste cu sfârșit tragic, despre un fel de Romeo și Julieta a scandinavilor, având la origine o întâmplare reală transformată apoi în legendă (legenda l-a impresionat, printre alții, și pe Mozart, care i-a dedicat Concertul nr. 21 pentru pian).
Filmul, produs de suedezi, având drept cadru pădurile daneze (atât de asemănătoare cu cele din Bucovina copilăriei mele) și drept fond sonor muzica lui Mozart, mi-a răscolit sufletul în tinerețe. Cei doi îndrăgostiți, un ofițer și o artistă de circ, nu fac altceva decât să-și trăiască dragostea, într-o stare de beatitudine, „adormind de armonia codrului bătut de gânduri” și uitând de lume.
Până la urmă, ei plătesc cu viața această evadare din lanțurile obligațiilor sociale. Fiecare episod este de neuitat. La un moment dat, într-o poiană, el se bărbierește privindu-se în oglinda ținută de ea. Ea, neastâmpărată, prinde mereu soarele în oglindă și i-l trimite în ochi. El, înțelegând mesajul, lasă briciul deoparte și, doar pe jumătate bărbierit, o sărută și face dragoste cu ea în iarbă.
La sfârșit, amândoi sunt mânjiți înduioșător-comic cu spumă de ras. Altădată, îndrăgostiții prind fluturi într-un lan de iarbă și flori de câmp care le ajung aproape până la brâu. Fluturii nu se lasă prinși, dar fiecare eșec îi bucură pe cei doi (o posibilă definiție a dragostei: o situație în care tot ce e trăit în doi, chiar și eșecul, te face fericit). Iar când se întâmplă totuși să captureze câte un fluture, îl țin între două degete cu infinită delicatețe și îi dau repede drumul, încântați să-l vadă înălțându-se în văzduh.
După 43 de ani de la vederea filmului, începusem să cred că nici nu l-am văzut vreodată, că doar l-am visat. Ioana Revnic a făcut ce-a făcut – probabil o vrajă, mișcând din nas ca Samantha – și a procurat DVD-ul cu Elvira Madigan. A fost ca și cum mi-ar fi adus în dar propriul meu vis, pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna în trecut.