Categorii
Explicit trimitere dreapta

Regele Mihai în gura marinarului

Regele Mihai în gura marinarului

Când regii ajung la judecata unor personaje cu o mentalitate apăsat republicană, atunci e vai de ei. Aceasta s-a întâmplat săptămâna trecută când președintele Băsescu, inspirat pesemne de ai lui consilieri care nu cunosc istoria României decât din 1947 încoace, a formulat o serie de reflecții la adresa ultimului rege al României absolut dezonorante și incorecte. I s-au pus acestuia în cârcă fapte de care nu s-a făcut în nici un fel vinovat.

Adică, semnându-și abdicarea, ar fi trădat, și de asemenea, din câte am înțeles, că ar fi colaborat foarte bine cu ocupantul sovietic.

Dacă frunzărim doar, nici nu se mai problema lecturii, istoria acelor teribili ani, 1945-47, constatăm că regele nu a fost deloc o marionetă manevrată de ruși, ci a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a opri sau măcar frâna tăvălugul care venea peste România.

Astfel a inițiat greva regală în vara lui 1945, cerând la un moment dat chiar demisia guvernului Groza pe care-l știa condus la vedere de comuniști.

La sfârșitul anului am asistat însă la acea operație de cosmetizare a guvernului prin introducerea în componența sa a doi miniștri fără portofoliu din partea partidelor istorice, ceea ce rezolva în sensul dorit de ruși întreaga situație.

Printr-o simplă trăsătură de condei guvernul Groza căpăta așa-zisă legimitate și era recunoscut de puterile occidentale. Regele nu mai avea ce să facă.

Ce i se mai reproșează? Că în timp ce Antonescu era judecat, condamnat la moarte și executat la Jilava, el participa la tot felul de întruniri alături de puternicii zilei printre care se remarca și pantera comunismului românesc, Ana Pauker? Aici punctele de vedere sunt împărțite.

Antonescienii și legionarii au socotit mereu actul de la 23 august o mare trădare. Regelui nu i-a fost iertată de aceștia intevenția  prin care a dispus arestarea mareșalului. Dar ce era mai bine? Să nu facem armistițiu și să lăsăm țara vandalizată de hoardele barbare bolșevice sau să ajungem la o înțelegere?

E drept, că acordul de armistițiu cu rușii a fost semnat cu ceva întârziere față de încheierea luptelor, ceea ce a făcut ca peste o sută de mii de ofițeri, subofițeri și soldați români să cadă în prizonierat, aceasta deoarece noi nu mai luptam contra lor, în timp ce ei ne tratau în continuare ca pe niște dușmani.

Regele nu a privit cu ochi buni judecarea lui Antonescu din punctul de vedere al rușilor, dar în acele momente nu avea altă soluție de ales. Ne întrebăm însă ce s-ar fi ales de mareșal într-un stat controlat de puteri democratice?

Există, firește, exemplul celuilalt mareșal aliat cu germanii, Phillipe Petain, care  nu a fost împușcat, ci condamnat la detenție pe viață. Dar a murit în 1951.

Ne întoarcem. La începutul lui 1947, regele a urcat dealul spre clădirea Parlamentului pentru a deschide lucrările noului legislativ impus de alegerile furate din toamna lui 1946. I s-a mai reproșat și asta. Dar atunci lui îi era clar că șanse pentru țară nu mai sunt.

Iar ce s-a întâmplat la sfârșitul anului când i s-a pus în față actul abdicării pentru a-l semna, în timp ce era șantajat că, dacă nu face ce i se cere, tinerii liberali arestați vor fi împușcați, era ca de la sine înțeles. În timp ce prostimea chiuia în piață  că „cel mai mare exploatator” a fost dat afară din țară, regele pleca în cel mai trist exil, ca un alt Lear.

Cruciada împotriva bolșevismului

Tot săptămâna trecută dragul nostru președinte a adus aprecieri Mareșalului Antonescu, ceea ce, evident, nu convine anumitor cercuri atât din țară cât și din străinătate pentru care conducătorul României în perioada 1940-1944 a susținut fără milă Holocaustul, deportând evrei în Transnistria.

Nu are importanță că în a doua parte a războiului s-a opus trimiterii evreilor din Regat la Auschwitz. Vina din prima parte i se impută cu vehemență și într-o eventuală balanță atârnă mai greu decât ce a făcut pe urmă.

Mie, unuia, însă, nu-mi vine să cred că președintele Băsescu are fibră antonesciană, fie și din simplul motiv că Mareșalul a fost – recunosc aceasta și adversarii lui – un personaj tragic, ceea ce nu e cazul marinarului nostru.

Într-un alt context, – nu acesta când suntem cu sacii suiți în căruța UE și NATO -, domnia sa nu ar fi intreprins vreo cruciadă împotriva bolșevismului, aceasta tot din motivul că nu are sânge de cruciat.  Și cred că am spus destul. Dar am folosit o formulă care în urmă cu 70 de ani a mobilizat pe mulți dintre militarii de atunci.

Ordinul aproape legendar „Români, treceți Prutul” înfioară și acum, iar basarabenii nu-l vor uita niciodată. Au trecut deci șapte decenii de când ne-am angajat într-o mare aventură.

Punctele de vedere sunt și acum împărțite. Unii condamnă trecerea Nistrului, și în general acestea sunt persoanele democratice, alții, crezând într-o iluzorie onoare cavalerească, consideră și după atâta vreme că încăpățânarea mareșalului a fost dovada unui curaj exemplar.

Cu alte cuvinte, formula „cruciada împotriva bolșevismului” nu a fost doar slogan propagandist, ci a exprimat și un adevăr greu de ignorat.

Doar că nu pornești un război împoriva răului – peste decenii marele președinte american Ronald Reagan avea să vorbească despre URSS ca fiind imperiul răului – în alianță cu cineva care nici pe departe nu  reprezenta binele.

Răul contra răului potențează forțele malefice și nu le înlătură. Pe de altă parte, Ion Antonescu nu era chiar posedat întru totul de gustul aventurii militare, fără să fie conștient de datele de pe teren.

De aceea, negocia și el un posibil armistițiu cu sovieticii, în paralel față de ce făceau partidele istorice, cu diferența că ar fi vrut să-l semneze numai în condițiile în care Hitler ar fi fost de acord cu ieșirea României din război.

Ceva, logic,  de neînchipuit. Regele Mihai, cumva în umbră, deși foarte tânăr, înțelegea imposibilitatea tragică în care intrase mareșalul.

Ca să nu mai vorbim de faptul că anglo-americanilor nu prea le-ar fi convenit o alianță cu acela care până atunci fusese om de nădejde al Axei.

Președintele Băsescu a vrut din nou, în stilul său caracteristic, să pescuiască în ape tulburi. Aruncând minciogul, nu a prins însă nici un pește gras, doar a agitat plevușca.

Dan STANCA