Tolstoi, după o sută de ani

Categories Cultura, trimitere dreaptaPosted on

Tolstoi, după o sută de ani

2010 a fost anul centenarului morții lui Lev Tolstoi. Nu-mi amintesc să fi fost multe referiri la acest moment totuși capital, deoarece moartea lui Tolstoi în 1910 a fost ca un gong care anunța sfârșitul unei lumi și începutul alteia.

Autocrația țaristă era deja muribundă și nimic din lumea asta n-o mai putea însănătoși.

Tolstoi intrase în conflict cu autoritățile ecleziastice ale timpului și, în general, cu toată ierarhia pravoslavnicului imperiu.

Pledoaria lui în favoarea unui creștinism primar a fost speculată de propagandiștii bolșevici, care au spus că în felul acesta marele scriitor a prefigurat noul ev comunist. Nimic mai fals, evident.

Tolstoi nu putea să aibă nici o legătură cu ce a urmat în Rusia. După cum nici gorniștii de factura unui Maiakovski nu au regretat ce au făcut și, până la urmă, văzând în ce lume a ajuns să trăiască, s-a omorât.

Și Gorki a împărtășit aceeași soartă; toții oameni cu puțină minte în cap și lumină în inimă au înțeles întunericul ce se abătea asupra țării lor, infern profetizat, de altminteri, de Dostoievski în „Demonii”.

Dar întorcându-mă la Tolstoi mă întreb ce efect mai are el asupra generațiilor de cititori din prezent. Cine mai are răbdare să citească de la un capăt la altul „Război și Pace”?

Cine, de asemenea, se poate concentra asupra „Anei Karenina” sau mai degrabă se mulțumește cu ecranizarea având-o în rolul principal, să zicem, pe Sophie Marceau? Tolstoi intră în categoria „monștrilor sacri” pe care toată lumea îi preamărește, dar nimeni nu-i mai citește…

Destul de recent, Polirom a reeditat unul dintre ultimele romane tolstoiene, „Învierea”, renumit, dacă se poate spune așa, pentru ceea ce numim cu un oarece dispreț tezism.

Este un roman în care se distinge personajul aristocrat Nehliudov, un fel de Stravoghin, și, evident, femeia decăzută și suferindă, Maslova. Contrastul acesta l-a preocupat pe scriitor, care a imprimat un ton religios moralizator cărții sale.

E, de altminteri, ne neconceput ca un scriitor de o deosebită anvergură și trăind și în niște vremuri care mai admiteau cuvintele mari să nu exploateze o asemenea temă și să nu deducă din ea toate consecințele.

Exact ceea ce a făcut și Tolstoi în romanul său, deloc întâmplător intitulat „Învierea”. Când a prezentat romanul în cadrul emisiunii „Omul care aduce cartea”, criticul Dan C. Mihăilescu a făcut o observație formidabilă, care, sper, i-a uns la inimă pe toți cei care admiră cărțile mari și nu se poticnesc în tot felul de ifose literare.

Observația lui a plecat de la ce scrie pe coperta a patra cărții, un citat din Nabokov, în care este vorba despre faptul că Tolstoi s-a lăsat infectat de viziunea sa religioasă și în felul acesta cartea ar avea de suferit.

Dacă un scriitor de valoarea lui Nabokov a putut să spună așa ceva, atunci ne închipuim ce mai înseamnă Tolstoi în ziua de azi, pus la zid de puștimea iconoclastă! Nici nu știu dacă e cazul să ne întristăm.

La o sută de ani de la moartea sa, Tolstoi este silit să treacă printr-un coridor jenant al zeflemelelor.

Pe de altă parte, din câte știu, Biserica Rusă nu vrea să ridice de pe numele său anatema aruncată de procuratorii Sinodului țarist.

Cu alte cuvinte, nu mai ești pe placul nimănui. Doar îngerii, ca pe Hamlet, te țin la pieptul lor! (D.S.)