Alex. Ştefănescu: Jurnal secret (12)
18 noiembrie 2010. Prezint publicului, alături de Daniel Cristea-Enache, un elegant volum de sonete, Erotica grădinii, al lui Markó Béla. Suntem în imensa hală a Romexpo, la Târgul de Carte Gaudeamus, în faţa standului Editurii Curtea Veche.
În afară de mine şi Daniel Cristea-Enache, la microfon se mai află Grigore Arsene, directorul editurii, şi Markó Béla însuşi. Mă uit atent la Markó Béla încercând să văd, dincolo de demnitar (preşedinte al UDMR, viceprim-ministru etc.), poetul.
Nu-l văd. Văd totuşi un cărturar de modă veche, un Mihail Kogălniceanu, uşor emoţionat de apariţia sa în lume ca autor de sonete.
Când îmi vine rândul să vorbesc, încep cu următoarea remarcă:
– Nu cunosc limba maghiară, dar sunt destul de bine familiarizat cu literatura maghiară, din traduceri. Pot să afirm în cunoştinţă de cauză că literatura maghiară este foarte bună, surprinzător de bună, aproape la fel de bună ca literatura română!
O parte din asistenţă râde cu entuziasm. Markó Béla râde şi el – are un râs frumos, de om care se ridică deasupra prejudecăţilor şi calculelor. Când râde, i se înfăţişează lumii, fulgurant, ca poet.
21 noiembrie 2010. Particip, tot la Târgul de Carte, la şase lansări, una după alta. Unii dintre autorii pe care îi prezint sunt mai puţin cunoscuţi decât mine.
Drept urmare, se întâmplă – fapt măgulitor pentru mine, dar neplăcut pentru ei – ca mulţi vizitatori ai târgului să vină să ceară autografe nu pe cărţile lor, ci pe cărţile mele, cumpărate de la standurile altor edituri.
La standul Editurii Humanitas, eu şi Dan C. Mihăilescu îl prezentăm pe excepţionalul eseist Sorin Lavric, autorul volumului Zece eseuri.
Ca din senin, vine la microfon Gabriel Liiceanu, care anunţă pe un ton grav:
– Alex. Ştefănescu a afirmat zilele trecute că Markó Béla este la fel de bun autor de sonete ca Shakespeare…
Asistenţa se amuză.
Sunt stupefiat. Cu totul altceva am spus eu la lansarea cărţii lui Markó Béla: că pentru cititorul român cuvântul „sonet” evocă sonetele lui Shakespeare, ale lui Eminescu, ale lui Vasile Voiculescu şi că Markó Béla a riscat atunci când a iniţiat traducerea sonetelor lui în română, întrucât urma să fie comparat, inevitabil, cu aceşti mari scriitori. Că risca să se facă de râs. Şi că totuşi nu s-a făcut de râs.
Această recapitulare a ceea ce am spus acum trei zile durează în mintea mea o fracţiune de secundă. Încă o fracţiune de secundă îmi trebuie ca să-mi dau seama că, dacă aş explica amănunţit cum s-au petrecut lucrurile, nimeni n-ar înţelege nimic şi mulţi ar crede că totuşi l-am considerat pe Markó Béla egalul lui Shakespeare.
De aceea, îi dau lui Gabriel Liiceanu o replică neaşteptată:
– Da, dar am salvat Transilvania!
Explozia mea declanşează o explozie de râs.
P.S. Gabriel Liiceanu are multe calităţi, dar nu are spontaneitate. Comentez cu o tânără şi frumoasă doamnă întâmplarea şi, spre amuzamentul ei, fac următoarea presupunere:
– Gabriel Liiceanu şi-a pregătit, probabil, de acasă denunţarea mea ca apologet al lui Markó Béla. De aceea a şi venit intempestiv la microfon, pentru a nu uita pe drum ce avea să spună.
Replica mea, dată în cu totul alt plan, l-a surprins şi… l-a lăsat fără replică.
Ar fi trebuit să meargă din nou acasă, să elaboreze pe îndelete un răspuns şi abia a doua zi să-l debiteze, tot dintr-o suflare, la microfon.