Harkov, Orel, Tula, Briansk – Războiul civil spaniol la Marea Neagră (II)
Continuăm publicarea acestor rânduri tocmai spre a pune în evidență raporturile subterane dintre republicanii spanioli și sovietici. Până mai ieri știam că Hitler i-a sprijinit pe falangiști, probându-și în acest fel materialul de război. Nici Kremlinul nu a stat mai prejos și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a obține un cap de pod în Iberia. Din fericire, nu a reușit.
Flota rusească. Precum arsenalul terestru și aerian, nu mai e ce a fost. Nu se știe dacă a fost vreodată. Mulți o supraevaluează din rațiuni nostalgice
Despre cealaltă navă spaniolă foarte asemănătoare lui „OREL”, respectiv „TULA”, aflăm detalii tot din periodicul amintit, „The Belgian Shiplover”, nr. 95/sept.-oct. 1963, pag. 396. Construită cu un an mai târziu, adică în 1921, având un tonaj brut aproape identic, respectiv 5.121 tone, era iniţial denumită „MAR ADRIATICO”, apoi „ISLA DE GRAN CANARIA”. Tot aici găsim şi singurele referiri asupra celui de-al treilea cargou spaniol, mai mic şi mai vechi decât celelalte două, pe nume „INOCENCIO FIGAREDO”.
Construit în 1898, acesta avea un deplasament de 2.823 tone brut şi fusese, în ordine, mai întâi „OLAVARIAGA”, apoi „HOLNS ISLAND”, „GRELFORD”, „NANCY LEE” şi, în fine, „MINTERNE”. Confiscat de ruşi în Odessa şi rebotezat „BRIANSK”. Scufundat şi capturat de germani pe 02.09.1941, tot la Odessa. De asemenea, ca şi în cazul cargourilor „TULA” şi „OREL”, şi acesta a fost ranfluat şi remorcat într-un port românesc rămas nespecificat.
Mai departe, asupra sorţii ulterioare a acestui de-al treilea cargou spaniol recuperat din apele mării şi transferat tot într-un port românesc, în condiţii asemănătoare cu celelalte două vase amintite, nu mai întâlnim nici o menţiune în memorialistica vremii. (Este foarte posibil ca şi acesta, odată reparat de către specialiştii români, să fi fost încorporat într-o formă sau alta flotei române de transport maritim, sau celei germane, precum celelalte două surate ale sale, trecute sub pavilion românesc: cargoul „OREL”, devenit în flota română „MUREŞUL”, şi cargoul „TULA”, al cărui nume românesc nu am reuşit încă să-l identificăm.)
Pentru că în legătură cu primele două nave capturate şi repuse pe linia de plutire, „TULA” şi „OREL”, aflăm continuarea odiseei lor de la vechiul nostru prieten, reputatul pilot maritim Mihai Nicolau. Pe baza amintirilor sale şi extinzând cercetările noastre în toate direcţiile posibile, povestea acestor două nave se va profila în continuare ca o pagină memorabilă din istoria războiului rece la Marea Neagră.
Cele două cargouri, la o sumară descriere, prezentau suprastructura albă, corpul negru, opera vie de culoare roşie, iar coşurile albe aveau aplicate pe un fundal auriu obişnuita emblemă comunistă: secera şi ciocanul, trombele de aerisire fiind, bineînţeles, de inconfundabilul tip spaniol. După episodul de la Odessa şi repararea lor după cum am arătat, ele au fost folosite, mai ales, din 1943 la războiul antisovietic sub comanda Societăţii Germane de Transport Maritim „SEE TRANSPORT HAUPTSTELLE-SCHWARZES MEER”.
Aceasta avea reprezentanţe în porturile Mării Negre, cum erau: Constanţa, Nikolaev etc. şi avea în exploatare şi alte nave de transport precum: „VOLGA-DON”, „POTEMKIN”, „JUNAK”, „PRODROMOS”, „SWOY SWOME”, „DRESDEN”, „KIEL”, „SALZBURG”, „BAYREUTH”, „ARKADIA” etc. Alte nave comerciale ale sateliţilor Germaniei contribuiau şi ele la efortul de război, fiind închiriate statului german: „TISZA” (sub pavilion maghiar), „VARNA” (sub pavilion bulgar), „ARDEAL”, „SUCEAVA”, „CARPAŢI”, „PELEŞ”, „OITUZ”, „CAVARNA”, „DANUBIUS”, „SULINA” (sub pavilion român) etc.
Navele transportoare „TULA” şi „OREL” erau deservite de echipaje mixte româno-germane, personalul navigant fiind românesc, tunarii şi mitraliorii fiind germani. Am reuşit să procurăm o listă a echipajului românesc de pe „OREL”, recrutat din Dobrogea, şi prezentată în Anexe. După momentul reluării lor de către sovietici pe 30 august 1944, dl Mihai Nicolau le mai observă până în 1958 trăgând cu regularitate la danele 13, 14, 15 şi 16 ale portului Constanţa. După care, ele dispar definitiv din peisajul portuar.
Ce s-a întâmplat? La începutul anilor ’50, România comandase „fratelui mai mare” sovietic două remorchere maritime puternice. Acestea se construiesc în 1951 la Şantierul Naval din Leningrad, corpul, maşina şi căldările fiind realizate la Uzinele „Baltisky”. Mai târziu, de la combustibilul cărbune vor fi reconvertite pe păcură. Având 500 HP, cele două remorchere standard au fost botezate RPR „TUZLA” (cu o lungime de 32,60m) şi, respectiv, RPR „POARTA ALBĂ” (având o lungime de 30,50m).
Dar în 1952, pe drumul către beneficiarul România, în pofida ordinelor drastice de a nu se apropia de porturile spaniole, o furtună violentă în largul Golfului Biscaya le-a obligat să se refugieze în portul spaniol El-Ferrol. Acolo remorcherul „POARTA ALBĂ” este arestat pe loc de către autorităţile spaniole. Asta, pentru că guvernul franchist iniţiase negocieri secrete cu regimul sovietic privind reglementarea situaţiei flotei republicane spaniole ce fusese confiscată, pur şi simplu, de „aliata” URSS în timpul Retiradei, adică a exodului către porturile ruseşti la Marea Neagră spre sfârşitul războiului civil spaniol.
Afluxul uman spaniol (o parte fiind îndreptat şi către Franţa, Mexic şi alte ţări ale Americii Latine) îmbarcat din Valencia, Alicante şi Barcelona va cunoaşte în URSS cu acel prilej o primire entuziastă, dar cu întoarcerea… interzisă, totul în cel mai pur stil stalinist. Remorcherul „TUZLA” a fost lăsat să plece mai departe către România, dar cel arestat, „POARTA ALBĂ”, va ajunge abia în anul următor, în 1953, în portul de destinaţie Constanţa, când complicatele tratative internaţionale în care România s-a trezit şi ea implicată s-au finalizat.
Pentru ca, în final, tot spaniolii să rămână datori ruşilor în contul masivelor furnituri de război trimise din belşug de tătucul Stalin Frontului Popular Spaniol. De aceea, pe fondul protestelor internaţionale spaniole, aceste nave, devenite peste noapte „sovietice”, erau arestate, neputând părăsi cu nici un chip lacul rusesc ce devenise Marea Neagră. Să mai amintim aici că, în final, remorcherul maritim „TUZLA” va eşua în 1970 în largul Insulelor Sacalin de la gura de vărsare a braţului Sf. Gheorghe, iar celălalt, „POARTA ALBĂ”, va sfârşi în anii din urmă la fier vechi.
Sursele electronice spaniole prezentate mai jos, cu referire la aspecte din războiul civil spaniol, susţin cu brio exactitatea relatărilor noastre, deşi ele nu sunt la curent cu odiseea acestor trei cargouri spaniole în Marea Neagră după capturarea lor de către ruşi, iar de la ruşi de către români, cu încadrarea lor ulterioară în flota română după ranfluare şi reparare, şi din nou recuperate de ruşi de la români, la finele marii conflagraţii mondiale.
Astfel, într-un final, după epuizarea anevoioaselor tratative internaţionale ruso-spaniole, cert este că cele trei cargouri vor rămâne şi vor naviga în flota sovietică până la casarea lor la fier vechi în anul 1969, respectiv Tula şi Orel, pentru Briansk negăsind o dată certă în acest sens.
Totuşi, există şi câteva neconcordanţe faţă de informaţiile extrase din revistele maritime amintite, Strandgut şi The Belgian Shiplover. Astfel, cargoul Orel, ex-Mar Blanco, are aceleaşi caracteristici, însă anul construcţiei apare uşor modificat, respectiv 1920, faţă de 1921, vasul având şi trei fraţi gemeni – Mar Caribe (construit în 1920), Mar Negro (construit în 1921) şi Mar Adriatico (construit în 1921).
Mar Blanco a fost primul dintre cargourile construite în această serie în Sestao, pentru Societatea Spaniolă de Construcții Navale, şi înmatriculat la Bilbao. Iată câteva dintre datele tehnice ale acestuia: lungime 113,3 m, lăţime 14,3 m, pescaj 10,3 m, tonaj 7.500, combustibil solid, propulsie – maşină cu aburi, puterea motorului 2,100 CP, viteză 11 Nd. Mar Blanco a fost confiscat de Uniunea Sovietică în 1939 şi dispare de pe liste în anul 1950.
Cargoul Isla de Gran Canaria a fost sechestrat de către autorităţile ruse în timpul războiului civil spaniol şi, după o perioadă în care acestea l-au redenumit Tula, a fost casat în anul 1969, după cum precizează Juan Carlos Diaz Lorenzo în volumul său De la Mar y los Barcos, lucrare publicată cu sprijinul autorităţilor portuare din Santa Cruz de Tenerife.
Şantierele Societăţii Spaniole de Construcţii Navale au fost martore la lansarea transatlanticului Juan Sebastian Elcano, în data de 18 noiembrie 1926.
Zece ani mai târziu, pe 18 iulie 1936, când a explodat Războiul Civil Spaniol, Juan Sebastian Elcano se afla în Puerto Rico. De acolo el navighează către Santo Domingo, La Guaira şi Puerto Cabello; după o altă escală la San Juan, nava acostează la Barcelona pe 15 august, trezindu-se în mijlocului unui conflict armat. Până în octombrie a fost utilizată ca adăpost pentru refugiaţii care ajungeau în La Ciudad Condal, dar guvernul republican, având nevoie de nave rapide, a reţinut-o pentru transportul de arme şi muniţii.
Pe 15 ianuarie 1937 şi-a început drumul către Odessa, o rută ce se va dovedi a fi de coşmar pentru această navă. Acolo a încărcat grâu, bumbac şi material de război, ajungând la Barcelona pe 20 februarie. A fost primul dintre cele trei voiaje; în martie s-a întors, de data aceasta pentru a descărca la Valencia, iar pe 11 iulie lasă în urmă Spania, pentru a nu se mai întoarce niciodată.
În acea zi de iulie a plecat din Cartagena, cu plumb şi fructe în magazii, din nou cu destinaţia Odessa, unde a ajuns în data de 19 iulie. După descărcarea unei mari cantităţi de material de război şi când era deja pregătită să se întoarcă în Peninsula Iberică, a fost confiscată din ordinul guvernului URSS. Magaziile i-au fost golite, iar echipajul debarcat şi reţinut.
Nu a fost singura navă care a avut această soartă, şi alte vapoare spaniole trecând prin acelaşi proces, ca de exemplu: Cabo Quilates, Ciudad de Ibiza, Cabo San Agustin, Ciudad de Tarragona, Inocencio Figaredo, Mar Blanco şi Isla de Gran Canaria, ultimele două amintite şi mai sus. De fapt, autorităţile sovietice, folosindu-se de pretextele cele mai extravagante, reţineau de obicei din trei nave una singură, probabil pentru că, în faţa inexorabilului marş al Frontului Naţional şi anticipând deja pierderea unui aliat puternic, până ca Spania să cadă în mâinile duşmanului fascist, considerau acel moment oportun pentru a obţine cel mai mare beneficiu care putea fi sperat în acele momente atât de dificile.
Echipajele era transportate în lagăre de concentrare unde marinarii nu erau consideraţi nici prizonieri de război, nici delincvenţi, nici măcar duşmani, stând acolo fără a şti de ce erau acuzaţi. Anii au trecut fără ca ei să fie vreodată judecaţi, fiind totuşi întrebaţi la un moment dat dacă ar dori să se întoarcă în Spania fascistă a lui Franco sau dacă, din contră, vor să rămână în Uniunea Sovietică.
Majoritatea membrilor echipajelor şi-au exprimat dorinţa de a se întoarce acasă, dar, având în vedere dispreţul pe care îl arătau ruşii faţă de Spania şi temându-se de orice fel de represalii, au cerut să fie duşi în alte ţări europene sau sud-americane.
Navele confiscate au fost încadrate în diferite servicii. Unele au servit Marina de Război, altele au navigat drept cargouri, iar Juan Sebastian Elcano, redenumită Volga, a fost folosită ca navă de război cu baza la Sevastopol, deşi alte surse afirmă că a fost transformată în navă-depozit, fiind dotată cu tunuri antiaeriene. A mai activat şi ca navă-spital, sub numele Odessa.
Niciodată nu s-a mai întors în Spania, reprezentând o mare pierdere pentru Compania Spaniolă Transatlantică, aceasta aflând doar că, sub numele Jakutia, a navigat din nou ca navă comercială, dar sub pavilion sovietic.
În cele ce urmează, considerăm necesar să amintim şi câteva aspecte cu privire la detenţia membrilor din Comitetul Naţional al Muncii şi a altor spanioli antifascişti în Uniunea Sovietică la sfârşitul războiului civil.
Puţine episoade istorice au fost la fel de dezbătute ca Războiul Civil din Spania, însă o tăcere vizibilă s-a aşternut în ceea ce priveşte soarta militanţilor care au supravieţuit victoriei lui Franco. În timp ce zeci de mii au fost ucişi în represiunea care a urmat imediat după război, şi mai mulţi au fost trimişi în detaşamentele de muncă forţată.
În Spania rezistenţa de gherilă a continuat, unii s-au refugiat în America de Sud, dar aproape 2.000 de comunişti au emigrat în Uniunea Sovietică, unde mulţi au suferit ulterior de pe urma justiţiei staliniste pe care o sprijiniseră în Spania.
După cum se ştie, francezii au „recompensat” aproape 350.000 de spanioli antifascişti cu internarea în lagăre de concentrare, unde salubritatea era inexistentă. Denunţările comuniste cu privire la anarhişti au continuat şi în jur de 4.700 de prizonieri au murit. Unii dintre aceşti internaţi se vor alătura mai târziu Legiunii Străine Franceze, divizându-se în unităţi care includeau Compania 9 Divizia a II-a Blindate, o forţă compusă aproape în întregime din membri aparţinând Comitetului Naţional al Muncii şi Federaţiei Anarhiste Iberice, forţă care a luptat şi în Africa de Nord. De asemenea, mulţi spanioli au luptat în Rezistenţa franceză, 6.000 participând la eliberarea oraşului Toulouse şi 4.000 luând parte la revolta din Paris.
Având în vedere această deplasare în masă a republicanilor spanioli şi numărul mare de victime, ucişi în conflict sau represiune, dispăruţi în lagăre de concentrare sau în timpul deplasărilor pe distanţe mari, este uşor de înţeles cum un mic grup izolat în Rusia a putut fi uitat.
În timp ce naţionaliştii se puteau baza pe asistenţă din partea Italiei şi Germaniei şi, într-o măsură mult mai mică, din partea Portugaliei şi Irlandei, forţele republicane se bazau în mare măsură pe forţe de muncă din Mexic şi transporturi la suprapreţ din Uniunea Sovietică.
Aur în valoare de 500 milioane dolari a fost expediat în Rusia, cea mai mare parte transportat în portul ucrainean Odessa de către Marina Comercială Spaniolă. Uniunea Sovietică a oferit tancuri de tip T-26, tunuri antiaeriene, mitraliere, muniţie, camioane şi ulei. Desigur, aceste materiale de război nu au fost descărcate la Barcelona, ci în Alicante sau Cartagena, pentru a nu cădea în mâinile anarhiştilor.
De asemenea, sovieticii au vândut Spaniei în jur de 1.000 de avioane, inclusiv avioane de luptă I-15 şi I-16, şi bombardiere SB-2, Natasha şi Rasante. Spaniolii care au ajuns în tabără între ianuarie 1937 şi martie 1939 erau membri ai Partidului Comunist Spaniol, dar şi membri ai altor grupuri, inclusiv Uniunea Generală a Muncitorilor, Partidul Socialist Unificat al Catalunyei şi Comitetul Naţional al Muncii.
Desigur, cei mai mulţi dintre cadeţi erau ruşi şi este demn de remarcat faptul că şcoala a recrutat mai mulţi studenţi decât avea nevoie. Din acest motiv, nu mulţi dintre stagiari au şi făcut practică pe un avion. Scopul principal al taberei a fost asigurarea unui flux constant de tineri care erau ulterior recrutaţi în Partidului Comunist: „Obiectivul principal nu a fost de a produce piloţi, ci comuniştii, sau ambele în acelaşi timp”.
Au mai fost însă şi alţi spanioli în Rusia, în 1939: un grup de copii care au fost evacuaţi din Spania de către părinţii lor comunişti, într-o încercare umanitară deplasată de a-i salva de efectele războiului. În martie 1939 războiul civil s-a încheiat şi copiii, la fel ca adulţii care i-au însoţit, piloţi stagiari şi marinari, au fost abandonaţi în Uniunea Sovietică, incapabili să se întoarcă în Spania.
Având în vedere victoria iminentă a lui Franco, piloţilor spanioli le-a fost interzis să zboare, pentru a preveni evadările. Cu toate acestea, după războiul civil aceştia au fost transferaţi la Moscova şi plasaţi într-o casă de odihnă, unde au primit acelaşi tratament ca la şcoala de aviaţie. La sfârşitul războiului civil spaniol erau în jur de 300 de marinari spanioli reţinuţi în Uniunea Sovietică.
Aproximativ 30% din aceşti marinari au fost repatriaţi între august 1939 şi iunie 1941, în timp ce alţii s-au alăturat comunităţii spaniole în exil. Cu toate acestea, câţiva dintre ei au fost puşi în stare de arest, fie în aprilie 1940, fie pe 27 iunie 1941, sau la date ulterioare. Un procentaj ridicat de deţinuţi aparţinea echipajului de pe Cabo San Agustín. Alte nave în URRS la sfârşitul războiului civil erau Isla de Gran Canaria, Ciudad de Ibiza, Ciudad de Tarragona, Juan Sebastián Elcano, Mar Blanco, Inocencio Figaredo, Marzo, Cabo Quilates.
Marinarii au decis să plece în Mexic, dar, în timp ce navele lor au rămas sechestrate, ei au aşteptat în Odessa sub supravegherea atentă a autorităţilor sovietice.
În 1941 URSS a intrat în al doilea război mondial şi în acelaşi timp atitudinea lor faţă de spaniolii antifascişti a devenit mult mai dură. Piloţii şi marinari au fost interogaţi şi întrebaţi dacă vor să rămână în Uniunea Sovietică. Cei mai mulţi (dacă nu toţi) dintre cei care au acceptat să adopte cetăţenia sovietică au fost puşi în libertate, iar unii au luptat chiar în armata sovietică.
Cel puţin unuia din acest grup, Eugenio Porras Caballero, i s-a permis să plece în Franţa în 1947, după intervenţia tatălui său. Celuilalt grup (care includea membri ai Comitetului Naţional al Muncii) i s-a promis trecerea în siguranţă în Mexic; aceştia au aşteptat, asiguraţi că totul era aranjat, în schimb, au fost arestaţi în 1940 şi 1941. De asemenea, au fost reţinuţi şi unii civili care au lucrat cu copiii spanioli trimişi în URSS.
Acest grup îl includea şi pe medicul Juan Bote Garcia, care a fost directorul laboratorului „Santa Isabela” şi al spitalului „San Carlos” din Guineea Spaniolă. De asemenea, a fost încarcerată şi familia lui Luis Serrano Organero (un membru al echipajului de pe nava Inocencio Figaredo): soţia sa (care a murit în noiembrie 1942) şi fiica lor de patru ani. Mulţi dintre copiii, fii şi fiice ale comuniştilor spanioli care au fost evacuaţi din motive umanitare, îşi vor găsi ulterior „locul lor” în sistemul Gulagului, condamnaţi ca „elemente sociale periculoase” sau pentru spionaj în numele Americii.
Alexandru MIHALCEA
Marian MOISE
