Carol Roman: Ion Ion şi Gheorghe Gheorghe din Covasna
„Meden taumazein” sau, pe româneşte, tradus din greaca veche, cu înţeles de „niciodată să nu te miri de nimic”. Că aşa este o adeveresc numeroase fapte cotidiene, printre care şi cel ce urmează.
Carol Roman
Într-o bună dimineaţă, cetăţeanul Ion Ion, din Covasna, s-a trezit cu noaptea-n cap şi a început să mestece gânduri. Pe măsură ce gândea, mai aprig se înroşea la faţă şi înjura. Ieşind în curte să se răcorească, se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa gardului de mărăcini. Şi aţipi.
Se făcea că tocmai trecea pe-acolo, la acea oră, un alt covăsnean, Gheorghe Gheorghe.
„Auzi, măi Gheorghe, ca mâine va trebui să mă fac ungur! Să fiu al naibii de te mint!…”
„Ce-ai, omule? A intrat dracu-n tine?”
„Ascultă tu la mine: pe-aici parcă e mai bine să fii ungur decât român.”
„Ei, nu zi…”
„Nu vezi că o ducem tot mai greu şi ne cam rărim?… Presiunea maghiarizării este mare! Aveai vecin pe Stan, învăţătorul copiilor tăi. Şi-a luat lumea-n cap şi a plecat! Alături, la un gard de tine, stătea Pandele, avocatul. A plecat! La capătul străzii locuia Matei, ăla cu băcănia. Şi el a plecat! Cine stă să-i mai numere, dar duşi au fost, cu miile. Nu mai suportau înjosirile. În şcoli, numai ungureşte. La brutărie, la magazin, dacă vrei pâine sau slană, ţi se răspunde cu „nem tudom”… Şi apoi, în casă îţi turuie radioul Budopeşt, iar la televizor vezi Duna. Pe ei îi ajută ai lor cât îi ziulica de mare, iar noi rămânem de căruţă. Ca mâine ne vizităm rudele cu paşaport.”
„Lasă astea… A fost odată, e poveste veche… Dacă mori, te duci la cimitir tot lângă ai tăi, printre români.”
„Ei, şi tu, morţii cu morţii, viii cu viii. Dar, ştii ce? Tot aşa, tot mai singuri, ca mâine ne bagă şi pe noi la catolici, ca pe ceangăii din Moldova. Şi ne îngropăm în cimitirul catolic. Ce, nu se doreşte o singură Biserică creştină? Noi ne vom afla, cu morţii noştri, în primele rânduri ale unificării.”
„Ce aiureli vorbeşti acolo, omule?”
„Şi unde mai pui că noi, ungurii, adică ăştia mai noi, ca mine sau
dintr-acei mai vechi, deveniţi din Albu, Zagoni, avem apărători tari, nu mămăligi – în guvern, în parlament, în UE… De atâta amar de vreme ai noştri unguri sunt în guvern şi nimeni nu-i clinteşte. Toţi au nevoie de ei ca să treacă puntea la alegeri. Şi nu numai! Şi în UE. Nu vezi că românii sunt la mâna ungurilor? Nu vezi cât de înverşunaţi sunt pentru naţia lor? Uite ce spun eu: tot aşa, tot aşa, devenim cu toţii unguri… şi francezii, şi englezii, şi spaniolii, şi…”
Se trezi din somn, sprijinit de uluca gardului, şi-şi făcu semnul crucii, ortodox, de la dreapta spre stânga. Cum a apucat din străbuni. „Nu ne lăsăm noi”, îşi zise, încurajându-se. „Român m-am născut, român mor…”
Şi dacă temerea lui Ion Ion, mărturisită lui Gheorghe Gheorghe, îşi are totuşi rostul ei? Credeam că, o dată cu aderarea noastră la UE, prin dezvoltarea unui sistem de valori democratice, lucrurile păşeau pe un făgaş normal. Dar uite că pastorul Tökes, europarlamentar român, devenit şi vicepreşedinte al Parlamentului European, cu sprijin românesc, uită de noua aşezare a lucrurilor şi reia vechi sloganuri revanşarde.
Se zbate să reînfiinţeze, într-o nouă formulă, un fel de Regiune autonomă maghiară, de tristă amintire pentru români, deopotrivă cu încercarea de a anula Ziua Naţională a României, pe care o socoteşte ca fiind „ zi de doliu”! Nu se sfieşte să declare că i-a căzut greu „Trianonul”! Şi astfel, europarlamentarul român, care, în mod practic, se poartă ca un înverşunat reprezentant naţionalist radical al maghiarimii din Ungaria, nu se lasă şi reînvie fantome ale trecutului!
Dacă o face el, de ce n-am face-o şi noi? Căci aşa este drept!
Bunăoară, ar trebui să mai reamintim de… dar mai bine să recurgem la câteva extrase din broşura „Cum să maghiarizăm numele de familie”, apărută sub semnătura preşedintelui „Societăţii Centrale pentru Maghiarizarea numelor”, în urmă cu câteva decenii bune: „Maghiarizarea numelui este un jurământ de fidelitate patriotică. Cel ce poartă nume unguresc nu va putea niciodată să renege calitatea sa de ungur sau să subestimeze datoriile sale către naţiunea sa.”
„Un frumos exemplu de modul în care credincioşii pot fi convinşi să-şi maghiarizeze în masă numele îl constituie preotul romano-catolic Bernard Pogonyi, care a reuşit să schimbe numele întâi la 52 de enoriaşi, apoi la 27 de familii din parohia sa. Un alt frumos exemplu este acela al maghiarizării numelor a 40 de familii din comuna Szapary-Liget din Arad… Mai putem cita, printre alţii, exemplul şefului districtului administrativ din Deta, Timiş, care a operat schimbarea numelor a numeroase familii din districtul său”*.
Şi o mostră răscolitoare, redată prin facsimilul olograf al declaraţiei românului Laza Arpad Vasile: „Subsemnatul Vasile Laza, declar următoarele în legătură cu numele meu de botez. Când tata m-a declarat, la naşterea mea, în anul 1942, la Primăria comunei Vişeu de Mijloc, funcţionarul Stării Civile l-a întrebat pe tata ce nume îi dă băiatului. El a zis Vasile. Funcţionarul a scris în Registrul Stării Civile Laszlo şi a mai adăugat de la el Arpad”. Vişeu de Jos, 21 iulie 2004.
(Laza Arpad Vasile, strada Valea Vinului, nr. 21, 4975 Vişeu de Sus, judeţ Maramureş.
Mama se chema ca fată Ileana Ciuban, tatăl său era poreclit Mihai al Bârsencii,
iar mama tatălui său se numea Ileana Mihali. Toate numele, neaoş româneşti.)
N-am menţionat decât câteva pilde, decente, dintre atâtea altele…
Ne întoarcem la visul şi temerile lui Ion Ion mărturisite covăsneanului Gheorghe Gheorghe… Ce se poate spune?
P.S. „Ca Lege a Educaţiei, aceasta ar trebui să contribuie la diminuarea fenomenului naţionalist în raport cu valorile europene. Însă problema principală a Proiectului este că educaţia devine factor de clivaj, şi nu de integrare. (…). Probabil că, în viitor, pentru a evita escaladarea tensiunilor interetnice, populaţia minoritară dominată (de etnie română) va alege să părăsească o regiune în care nu îşi găseşte expresie, ceea ce echivalează cu un proces indirect de purificare etnică.” (din Studiul realizat de Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române)
*Din volumul „Problema secuiască” de G. Badea-Lătuceanu (Baia Mare) „Proema”, 2010