Categorii
Cultura-educatie

Constituția cetățenilor – o lectură (II)

Încheiam episodul precedent, citând un fragment din Preambulul cu care Constantin Cojocaru propunea deschiderea proiectului noii constituții denumită ,,Constituția Cetățenilor”, din dorința de a identifica, dintr-un început, pilonii în jurul cărora se dorește consolidarea statului. Aceștia ar fi: construcția economiei democratice, prin împroprietărirea tuturor cetățenilor cu capital și deținerea puterii politice de către popor. E un mod al trecerii de la gândirea economică la cea constituțională, amintindu-ne astfel că legea este regula prin care se fixează frontiera invizibilă în interiorul căreia ființa și activitatea oricărui individ dobândesc o sferă sigură și liberă; al doilea pilon este statul de drept. Cu validarea noii constituții, asta în cazul în care vor fi elemente importante pentru convingerile electorului și o reinventare a încrederii în instituțiile democratice, am intra pe tărâmul referendumului, una din cheile sistemului democratic, prin intermediul căruia ,,poporul își exprimă voința cu privire la orice problemă de interes național sau local”, fără să preamărim în acest fel libertatea, ci doar să-i înțelegem valoarea fie că e vorba de libertatea politică, și ea un produs al civilizației, beneficiind de cunoștințe pe care nici n-am bănui că le avem. În Elveția de pildă, țară în care instituțiile fundamentale democratice au existat din anii 1950, experiența în materie constituțională spune că referendumurile pe probleme de interes național sau local (mai ales că e o țară federală) sunt clar precizate și de aceea sunt și frecvente. Sigur, se poate discuta și cât este experiență personală în demersul lui Cojocaru și a echipei cu care a lucrat, inclusiv a Mișcării pentru Constituția Cetățenilor, știindu-se faptul că cei ce pledează pentru acțiuni dinamice, tocmai în temeiul libertății politice, adică participarea efectivă a oamenilor la procesul legislativ, la alegerea guvernanților și la controlul asupra administrației se deosebesc de ignoranți. O mențiune: Mișcarea pentru Constituția Cetățenilor, de sorginte civică, inițiată pentru promovarea noii constituții, în fapt pentru generarea unei revoluții în a face diferența dintre cunoașterea faptelor, înțelegerea activă a semnificației lor și a modului cum ne-au influențat ele existența, mi-a amintit, întrucâtva, de Mișcarea Istorică inițiată de Lord Acton în secolul XIX și exemplificată astfel: ,,Istoria nu este doar un domeniu aparte al cunoașterii, ci și un mod special de cunoaștere în alte domenii, care determină influența lor asupra societății, îmbrățișând și alte științe, înregistrându-le progresul și încercările prin care au fost confirmate adevărurile lor. Gândirea istorică are mai multe valențe decât cunoașterea istorică.” Sigur, impactul civic nu a fost cel așteptat, așa cum s-a întâmplat cu Mișcarea Istorică de-a lungul unui întreg secol, de vreme ce nu au putut fi strânse, din varii motive, cele 500 de mii de semnături necesare pentru ca proiectul noii constituții să poată fi supus aprobării parlamentului, și apoi a electorilor.

De la sensibilități democratice la legitimatori

Și apoi, cine de cine să aibă grijă? Statul de cetățeni sau cetățenii de stat? Candela cui să fie mereu aprinsă? Constituția Cetățenilor spune: ,,Statul român se organizează pe baza principiilor controlului cetățenilor asupra statului… în cadrul democrației constituționale”. Deci, dacă îl controlezi, se cheamă că ai și grijă de el. Cântarul pieței, însă, și Constantin Cojocaru știe asta, va aduce mereu în talerele sale grupuri politice și mai puțin grupări politice (partide care par a nu mai fi de origine electorală), gata să dinamiteze dispozitivele instrumentale create de cetățeni pentru funcționarea eficientă a statului, și exemple sunt destule în carte și explicate cu sârguință, și încercarea ca acestea să-și creeze propriile instrumente de dominație a populației, în special la nivel local-administrativ, și nicidecum să participe la modernizarea statală și democratică. Dar, cum democrația asigură cetățenilor ei mai multă libertate personală decât oricare altă alternativă, și dacă este însoțită și de o cultură democratică extragerea avantajelor va fi posibilă pentru că va oferi sprijin pentru drepturi și libertăți conexe, ceea ce a afirmat Pericle în legătură cu această libertate poate fi aplicat și democrației moderne și anume că ,,libertatea de care ne bucurăm la guvernare se extinde și în viața noastră de zi cu zi”. Poate de aici ar fi putut pleca în imaginarea de către autor a statului organic al românilor, după modelul visat de Eminescu, atunci când Titlul III al actualei constituții, Autoritățile publice a fost gândit ca fiind Autoritățile Statului care să acționeze pentru construcția statului organic. În acest caz parlamentul nu mai are în mâinile sale puterea politică și de decizie, nu mai este organul suprem al poporului, nu mai investește guvernul, nu mai este unica instanță legiuitoare. Să fie sfârșitul dominației minorității sau a-nțelegerii semnificației maximei socratice potrivit căreia recunoașterea ignoranței este începutul înțelepciunii? Atunci va trebui să ne reamintim următoarele (fără a face niciun fel de teorie): printre faptele și tendințele constante comune tuturor organismelor politice, una este cât se poate de evidentă, indiferent de nivelul de dezvoltare al societății și anume, apariția a două clase – o clasă care conduce, mai puțin numeroasă, care îndeplinește toate funcțiile politice, monopolizează puterea și se bucură de avantajele aduse de exercitatrea ei, sau de aflarea în preajma ei, și o clasă numeroasă, condusă și controlată de prima, într-o manieră mai mult sau mai puțin legală, și care furnizează celei dintâi mijloacele esențiale întreținerii vitalității organismului politic și a instituțiilor minime necesare pentru o democrație pe scară largă și vorbim aici despre: oficialii aleși prin vot, alegeri libere, corecte și frecvente, libertatea de expresie, surse alternative de informare, autonomie asociațională, cetățenie cuprinzătoare. Vorbim despre democrația reprezentativă și nu despre conceptul standard al guvernării democratice sau republicane, care înseamnă conducerea de către popor, o democrație citadină am spune, așa cum ne propune Constituția Cetățenilor. Modelul democrației participative – înlăturându-i pe legitimatori – înseamnă însă o asumare a eticii participării și recuperarea unei concepții mai vechi despre virtutea civică, (apropo de Tocqueville și uimirea sa manifestată într-o carte celebră, scrisă după vizita sa în America), menită să schimbe radical felul în care oamenii pot participa cu devotament la luarea deciziilor colective ca modalitate a stabilirii binelui comun, ca proces și substanță.

Binele comun și participarea

Dar care ar fi substanța acestuia, știind că el constă din practici, aranjamente, instituții și procese? Posibile răspunsuri: ,,Împroprietărirea cu capital, proiectul constituției are o prevedere legată de Fondul Național de Capital Distributiv, dar cred că legile curente vor stabili natura acestui capital, modalitatea, cota și argumentele rezonabile efectuării ei, corectitudinea și durata campaniei de informare, pentru ca împroprietărirea să aibă finalitatea dorită -, a tuturor cetățenilor astfel încât majoritatea capitalului să rămână, pentru totdeauna, în proprietatea privată a majorității cetățenilor”. Dar este deajuns? Observați, noțiunea de majoritate este reluată, și nu întâmplător. Ce se va întâmpla cu ordinea economică datorită schimbărilor fundamentale privind deciziile economice și în ce măsură vor rămâne ele descentralizate, sau cum vor fi limitate confictele care nu vor fi doar de natură economică? Greu de anticipat. Proiectul de constituție prevede ca pasul următor să fie deținerea puterii economice de către popor, deci și a celei politice, combustia fiind dată tocmai de trecerea treptată, dar pronunțată a puterii, din mâinile oficialităților, spre votarea directă în cadrul inițiativelor și referendumurilor locale, în care oamenii și nu oficialitățile decid prin majoritate de voturi ce curs vor lua acțiunile viitoare. Politicienii vor conta tot mai puțin. Cum instrumentele deținerii puterii economice nu sunt enunțate, lăsându-ne a-nțelege că vor fi ulterior elaborate, (doar împroprietărirea continuă cu capital a cetățenilor este menționată), ajungem la construcția unei economii democratice, bazată pe o nouă fiscalitate, redistribuire și sistem monetar viabil și eficient, dar despre care la fel nu avem alte informații referitoare la câtă ordine vor aduce autoritățile statului în evitarea haosului legislativ. Sigur, toate se vor petrece cel puțin în două cicluri electorale, dacă nu mai mult, cu condiția limitării sferei experimentului. Statul de drept însă, enunțat aici, va determina cu adevărat politicile și în economie, va oferi criterii care să permită cetățenilor să facă distincția între măsurile ce sunt și cele ce nu sunt compatibile cu un sistem al libertăților. Un sistem care se bazează pe inițiativa privată și de întreprindere și care nu exclude acele reglementări globale ale activității economice care pot fi enunțate, în principiu, sub forma unor reguli generale, menționând condițiile pe care trebuie să le satisfacă toți cei ce se angajează într-o anumită activitate economică. Nu ne ocupăm de soluții, abordarea noastră fiind doar una ce ține de lectură. Un instrument economic necesar menționat într-un articol din Titlul IV – Economia și Finanțele Publice – ar fi Fondul Național de Capital Distributiv, creat pentru a colecta sumele strânse din impozitarea progresivă a proprietăților, sume care vor intra în circuitul investițional pentru crearea de capacități de producție și de locuri de muncă, mai ales că corporațiile transnaționale, care dețin cea mai mare parte a capitalului utilizat în economia noastră nu mai manifestă nici un interes să investească la noi. Dovada, spune Constantin Cojocaru, este aceea că în 25 de ani valoarea investițiilor din capitalul străin este de numai 3 miliarde de euro, dintr-un total de 400 de miliarde de euro. Practica nedeclarării profiturilor și a transferurilor lor a fost una curentă. Apoi, un alt răspuns referitor la ceea ce ar da substanță binelei comun, enunțat mai înainte, este acela legat de construirea – în mijlocul furtunii modernității! – a unor comunități de dimensiuni mici, care să înlesnească participarea oamenilor la luarea deciziilor care privesc viața lor. Pe acestea le avem. Mai rămâne participarea și exprimarea preferințelor în mod exact a cetățenilor, adică să aibă oportunități adecvate și egale la descoperirea și validarea opțiunii în chestiuni care urmează a fi decise și care să servească cel mai bine propriile interese. Norma constituțională în acest caz este referendumul local, a cărui organizare intră în atribuțiile Asociației Comunitare, titlu nou constituțional, autoritate din care fac parte toți cetățenii cu drept de vot ai unei localități și care, în cazul validării proiectului de constituție, va face ca din pardidele politice sau grupurile de interese să nu rămână decât numele, date fiind atribuțiile conferite, dintre care menționez: ,,Supravegherea modului în care persoanele alese sau numite în funcții publice își îndeplinesc obligațiile asumate prin contractele electorale, atenție la noțiunea de contract care, pentru a nu deveni un corp artificial trebuie să le permită acestora atâtea libertăți cu ceilalți câte le-ar permite celorlalți cu ei înșiși, sau prin contractele de muncă, și aduc la cunoștință Avocatului Poporului sau Autorității Morale, și aceasta e o autoritate nouă în corpul constituției propuse, concepută ca un garant independent al asigurării integrității morale în exercitarea tuturor funcțiilor publice, orice încălcări ale acestor obligații”; ,,Face investigații și cercetări asupra consecințelor pe care hotărârile autorităților locale și ale statului le au asupra vieții cetățenilor, asupra localităților, județelor, asupra țării, și se întocmesc rapoarte pe care le aduc la cunoștință membrilor săi”; ,,Investighează modul în care au fost cheltuiți banii bugetelor locale, județene și ai bugetului de stat, întocmind rapoarte pe care le aduc la cunoștința membrilor săi și a Curții de Conturi”; Emit opinii asupra proiectelor de acte normative care urmează a fi adoptate de guvern și de ministere, le aduc la cunoștința membrilor săi și a guvernului”; ,,Emit opinii asupra proiectelor de legi care urmează a fi adoptate de parlament sau prin referendum, pe care le aduc la cunoștința membrilor săi și a parlamentului.” Dorește cineva, azi, din vreo instituție a statului, ca altcineva să facă asemenea investigații al căror rezultat va ajunge și la urechile opiniei publicului pentru o dreaptă judecată? Și, cu cât am avansa cu întrebările, nu neapărat suscitate de Constituția Cetățenilor, ci în buna înțelegere a jocului democratic, n-ar trebui să ne-o adresăm măcar pe una dintre cele mai importante atunci când corelăm în cadrul comunității scopurile colective? Isaiah Berlin în abordările filosofiei analitice transformă întrebarea ,,De către cine ar trebui să fiu guvernat?” într-un concept referitor la libertate, mai precis la libertatea pozitivă, derivată din dorința omului de a-și fi propriul stăpân. Iar dacă scopurile sunt descoperite, și poate exista o armonie a țelurilor fundamentale, a unui bine plural, atunci cei mai buni să conducă, în fapt cei care cunosc cu adevărat cauzele și legile dezvoltării. Derapajele, acumulările de putere sunt sancționate apoi prin atribuțiile Asociației Comunitare. Nu am găsit însă nicio noutate în materie de modernizarea protecției sociale în concordanță cu politicile publice europene, despre statutul social al săracului și excluderea socială moderne (știu, sunt realități de secol XVII !), despre politica familială, nu am găsit nici un cuvânt despre un cadru orientativ pentru un plan național de dezvoltare care să oblige ministerele în a-și articula obiectivele în realizarea unor proiecte de țară imediate, chiar dacă liberalismul contestă în general legitimarea statului prin misiunea capitală de protecție și de organizare a transferurilor sociale. Poate nu mai sunt prin Europa modele de urmat de la Beveridge încoace?

Influența unei constituții

În altă ordine de idei, Constituția Cetățenilor vrea să aducă o ruptură, tocmai datorită faptului că toți cetățenii din democrație au drepturi și libertăți comune care să conveargă spre atât de doritul bine comun, între două clase de comportamente cu semnificații diferite, vizavi de modalitățile de acțiune politică. În primul caz ar fi vorba despre ruptura dintre guvernanți și guvernați, și refuzul unei relații de mediere cu puterea, deci o încălcare a regulilor sociabilității democratice; în al doilea întâlnim asocierea comportamentului politic al cetățenilor cu cel al partidului. Participarea politică are deci, în ambele cazuri, câțiva factori pe care Constantin Cojocaru îi amintește voalat și anume, determinanții sociali care au trei tipuri de factori sociali foarte importanți în materie de acțiuni politice de anvergvură, mai ales în cazul democrației participative. Este vorba despre poziția socială a cetățeanului conferită de profesie și corelația care se face pe linia: diplomă, venit, mediu de viață – urban sau rural, care poate fi un atu în mobilizarea colectivă -, vârsta, ca variabilă corelată cu angajarea politică mai slabă la tineri, mai intensă la cei maturi și mai scăzută pe măsura îmbătrânirii și genul, în sensul că global, bărbații se implică mai frecvent în sfera politică decât femeile; sunt apoi factorii ideologici și politici în cadrul mecanismelor sociale care favorizează, limitează sau împiedică accesul cetățenilor în câmpul politic, angajează diferite sisteme de valori sau de atitudini; nu știm însă în ce măsură partidele recrutează din medii sociale diferențiate, sunt dispuse să mobilizeze culturi de participare care în alte condiții le-ar fi ostile și cum fac să dispară viața politică punând în practică sloganul ,,prinde-tot”; sunt apoi factorii de dezvoltare a absenționismului electoral, mai ales când este vorba de referendum, ai celui de conjuctură, pentru că nu toate tipurile de scrutin au aceeași putere de mobilizare a electorilor, sau de detașare față de politic datorită unei saturări resimțite de către comunități în special în campania electorală a alegerilor prezidențiale, indiferent de tururi. Ce ne propun, în final, Mișcarea pentru Constituția Cetățenilor și Constantin Cojocaru cu această Constituție a Cetățenilor? Cred că o verificare, în secolul XXI, a teoriilor despre dominația minorității asupra majorității solide în numele căreia prima pretinde că vorbește deoarece, nu-i așa?, de ea depinde legitimitatea sa și mai puțin justiția socială. Totodată este și o luptă angajată, chiar dacă aceasta va însemna reluarea drumului de strângere a celor 500 de mii de semnături necesare a forța parlamentul să ia în discuție proiectul de revizuire a constituției actuale și a-l supune referendumului național, pentru principiul majorității și a semnificației lui umane și eliberatoare, ar spune inițiatorii ei, fără a omite faptul că o constituție solidă influențează, așa cum e și firesc, toate manifestările democrației. Cum va ajunge însă Constituția Cetățenilor la cetățeni – noi propunând numai o lectură a unei cărți în care cititorul va găsi aparatul necesar înțelegerii unui demers nu doar politic ci și intelectual – și dacă timpul va fi unul rezonabil, numai Dumnezeu știe. Modalitatea sper să nu ne-ntoarcă în timp, și să ne facă a ne aminti că la teatrul lui Marcellus, după mărturiile antichității romane, timp de două sute de ani s-a jucat o dramă majoră în care brigandul sortit să sfârșească în spectacol torturat a fost substituit, în tabloul final, cu un condamnat a cărei soartă era oricum să sfârșească crucificat.