Categorii
Economie trimitere stanga (cu foto)

Dispare presa?

Dispare presa?

De ce se grăbesc unii să cânte prohodul presei scrise? Se caută chiar explicații. Din pricina crizei financiare care a redus publicitatea? Să fie piața publicațiilor online un concurent chiar atât de acerb? Este răsfoitul unui ziar deja istorie? Discuțiile despre dispariția presei de print au deja câțiva ani vechime.

Ca tot restul României, publicațiile nu au fost pregătite pentru apariția crizei care tinde să întoarcă pe dos chiar capitalismul, așa cum îl știam. Valul demolator le-a prins fără planuri financiare, fără soluții de ieșire, fără strategii mobile de marketing în condiții aspre, total diferite.

Totul dublat, în multe cazuri, de debandadă financiară și sute de angajați inutili în schemă. Investițiile în advertising (presă, TV, radio, Internet) atingeau un vârf de 600 milioane euro în 2008. În 2009 piața de publicitate a scăzut cu 30%, iar bugetele alocate presei scrise s-au prăbușit cu 57%.

Criza continuă, statul nu mai plătește publicitate, iar titlurile au tot dispărut. În 2009 și 2010 au rămas amintire zeci de titluri de cotidiane, sute de titluri de reviste, peste 100 de publicații necotidiene și-au încetat apariția, prezența pe tarabe a devenit neregulată în foarte multe cazuri, iar tirajele au scăzut semnificativ (excepție notabilă făcând publicațiile în limba maghiară, care, dimpotrivă, și-au sporit tirajele).

Cei doi ani de criză au lovit în plin și presa scrisă din provincie. Au dispărut zeci de titluri din Iași, Craiova, Deva sau Valea Jiului, unde doar patru publicații săptămânale, din cele aproximativ 20, mai apar regulat pe piață. Presa locală din capitalele de județ numără cu zeci de titluri mai puțin. Anul 2011 a început și el cu închideri de redacții. Iar unul dintre efectele cele mai serioase a fost disponibilizarea – mii de jurnaliști au rămas pe drumuri.

Nici la nivel internațional situația nu este mai bună. Potrivit unui raport al OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), majoritatea editorilor de presă din statele membre au început încă din 2008 să resimtă efectele crizei economice, confruntându-se cu scăderea veniturilor din publicitate, cu declinul vânzărilor și al titlurilor. Exemple elocvente ar fi SUA, în care valoarea pieței presei s-a diminuat cu 34% în 2009 față de nivelul din 2004, urmate de Japonia,  Marea Britanie, Canada și Olanda. Aproximativ 20 din 30 de țări membre OCDE luptă în continuare cu scăderea audienței presei.

Nu este de mirare, în aceste condiții, că jurnaliști de renume, futurologi cu acte în regulă și analiști anunță periodic contracția la maximum a presei scrise, ba chiar dispariția ei totală în jurul anului 2020 în SUA, Europa Occidentală și Australia.

Presa din România a rămas fără titluri precum „Cotidianul”, „Ziua”, „Gardianul” ori „Business Standard”. Dintre reviste, au dispărut, printre altele, „Maxim” și „Men’s Health”. Multe dintre ele s-au reinventat, rămânând „pe online”, ca să nu dispară cu totul. Avansul Internetului este, de altfel, unul dintre argumentele majore pe care le folosesc cei care previzionează dispariția ziarelor. Presa online crește ca Făt-Frumos. Reușește ea să se ridice la înălțimea pretențiilor pe care le are publicul consumator de presă?

Dacă se ia în considerare exodul jurnaliștilor către edițiile online și creșterea popularității site-urilor de știri, care atrag tot mai multe nume consacrate, s-ar putea spune că da. Un foarte bun exemplu ar putea fi „HotNews”, care a apărut ca un blog de revistă în timpul guvernului Năstase, iar acum este o foarte căutată sursă de știri, care are proprii jurnaliști.

Mai sunt și alte puncte forte ale publicațiilor de acest tip – investițiile mai mici, rapiditatea, flexibilitatea sau interactivitatea, toate foarte atrăgătoare într-o lume în care viteza înseamnă totul. Suportul electronic permite ca informația să fie aruncată pe piață concomitent cu producerea evenimentului care o generează, devenind de la „informație la cald” „știre fierbinte”.

Dar jurnalismul de calitate nu poate fi gratuit, nici chiar dacă este livrat online. Miliardarul american Robert Murdoch, cel care deține publicațiile „Wall Street” și „Times”, anunța încă din 2009 intenția de a introduce taxe și pentru accesul la știrile online: „Revoluția digitală a deschis canale de distribuție noi și ieftine, dar nu a făcut conținutul gratuit. Intenționăm să percepem tarife pe toate site-urile noastre de știri”.

În Franța, dintre publicațiile mari, „Libération” a decis încă din 2009 să introducă un sistem mixt, care presupune atât acces liber la majoritatea articolelor, cât și plată pentru alte câteva. La noi au existat încercări din partea „Ziarului financiar” și a „Academiei Cațavencu” de a livra pe Internet contra cost conținutul din ediția tipărită, însă a fost un eșec din punct de vedere al încasărilor.

Se poate concluziona că trecerea ziarelor la ediții online, care presupune costuri, nu înseamnă că cititul ziarelor va mai rămâne mult timp gratuit sau foarte ieftin. Unde mai pui că patronii care le dețin nu pierd nici o clipă din vedere ideea profitului.

Din destinul presei scrise la început de mileniu trei nu poate fi omis „ingredientul” politic. Și nici „rețetarul”. Să le luăm pe rând.

Transferul publicațiilor din mâna unor jurnaliști cu experiență în cea a unor patroni a schimbat mult fața presei. Două lumi – cea a actului de cultură și cea a eficienței pe o piață dură – s-au ciocnit frontal. Mulți patroni au adus politicul pe ordinea de zi a redacțiilor, cu tot ceea ce înseamnă asta – direcționare, partizanat, abdicare de la linia de mijloc. Astfel, colectarea și distribuirea informației pot fi riscante pentru jurnaliștii profesioniști.

Conform Comitetului pentru protejarea jurnaliștilor (organizație care apără drepturile ziariștilor, cu sediul la New York), în ultimii 16 ani peste 600 de jurnaliști au fost uciși în întreaga lume în legătură cu meseria lor. Atacurile asupra reprezentanților mass-media independente producătoare de știri ating cifre-record. Reporterii, bloggerii și redactorii se confruntă cu hărțuiri oficiale, urmăriri penale, atacuri fizice și chiar omoruri.

De obicei guvernele – într-o măsură mai mare sau mai mică – sunt cele care creează această atmosferă de frică, presând mass-media să relateze doar știri în favoarea guvernului, amenințând cu acțiuni juridice sau financiare, intimidând jurnaliștii sau membrii familiilor lor ori utilizând legi penale privind calomnierea. Asta, când nu reușesc cu „vorba bună”…

Partizanatul politic al unei părți a presei este la modă în toată lumea. Este arhicunoscută, spre exemplu, declarația premierului italian Silvio Berlusconi, care afirma că „libertatea presei nu e un drept absolut”. Dacă jurnaliștii din presa scrisă au intrat imediat în „greva călușului”, presa aflată de partea lui Berlusconi a ignorat declarația sau a comentat-o din alt unghi de abordare.

Nici în Franța nu e liniște. Pe de o parte, președintele Sarkozy sprijină financiar unele publicații pe print, pe de altă parte, jurnaliștii de la „Le Monde” acuză guvernanții că se folosesc de serviciile secrete pentru a dezvălui numele informatorilor și cred că presa din Hexagon trece prin una dintre cele mai grele perioade din istorie. Cât despre noua lege din Ungaria, care prevede puteri extinse pentru noua autoritate de „reglementare” în domeniu, denumită Consiliul Ungar al Presei (în realitate, o comisie de supraveghere formată exclusiv din membri Fidesz, partidul premierului Orban), a produs rumoare în cercurile politice și a stârnit oprobriul întregii bresle din Europa.

România nu face excepție. Partizanatul politic al mass-media (trusturi întregi uneori, cu televiziuni, ziare, reviste cu tot) s-a văzut limpede în ultima campanie electorală. Presa românească este „parțial liberă”, România situându-se pe locul 88 în cel mai recent clasament global al libertății presei, dat publicității de Freedom House. Țara noastră rămâne, cu această poziționare, în urma tuturor celorlalte țări membre UE. Se poate astfel creiona portretul-robot al unei prese „personalizate” pentru deținătorii puterii politice, aspect care nu trece neobservat și fără urmări pentru publicul consumator de presă scrisă.

În ce privește „rețeta de succes”, este evident că orice patron – deci și cel din presă – oferă ce crede că-i cere piața, căutând rețete simple și sigure, de atâtea ori în detrimentul calității actului de presă. Ca niște adevărați capitaliști, cei mai mulți își lasă acasă sentimentele, uneori și principiile, făcând din presă o afacere, mai exact, câștig, câștig, câștig. Și restul.

„Mass-media din România se află în mare parte în mâinile unor oligarhi, adică ale unor oameni de afaceri care și-au câștigat banii în altă parte […]. Ei sprijină media financiar, uneori cu până la 60 de milioane pe an – asta, într-un caz concret –, stabilesc prețuri de dumping, ocupând astfel piața media și eliminând prin aceste practici editorii care lucrează normal”, consideră Bodo Hombach, șeful grupului media german „Westdeutsche Allgemeine Zeitung”.

Există și voci care afirmă că presa scrisă nu înseamnă doar ziar, hârtie propriu-zisă. De la ea vin nu doar informații și analize, reportaje, tot ceea ce înseamnă satisfacția unică de a te informa dintr-un ziar. Cele mai multe branduri importante au cititorii lor fideli, care caută substanța, documentarea și detaliile unui material de presă. Dacă pentru unii ziarul este un business sau o armă (când nu este o armură…), pentru alții este o stare de spirit.

Aflată sub presiunea politicului, a pieței, a invaziei IT și a crizelor de tot felul – de la cea de jurnaliști profesioniști la cea financiară –, presa scrisă „nu se predă”. A schimbat suportul tehnic, patronii, linia, formatul, s-a adaptat, s-a transformat, luptă cot la cot cu celelalte mijloace de informare. Rămâne tributară mersului general al societății pe care o deservește – dacă presa occidentală este foarte avansată în era digitală, restul Europei manifestând același trend, Africa și o parte a Asiei încă „se hrănesc” masiv cu publicații tipărite.

Etapă firească, dat fiind faptul că despre folosirea pe scară largă a Internetului în țările africane nu poate fi vorba. În plus, multe dintre ele se află încă în zorii democrației (dacă nu în negura dictaturilor și a războaielor civile), iar guvernele nu se prea grăbesc să deschidă porțile informației.

Este foarte posibil ca, într-o zi, pe principiul „ce nu te omoară te face mai puternic”, în condițiile reîntoarcerii societății la valorile certe, presa scrisă să poată spune din nou „prezent” pentru calitate, profunzime și profesionalism în actul jurnalistic. Ce alt argument ar putea fi mai relevant decât imaginea celui mai puternic om al planetei citind un ziar în modul tradițional – răsfoind pagină cu pagină, atent, concentrat?

Roxana ICHIM