Mircea Cărtărescu: Cum i-am cunoscut (12)
Când am terminat armata, eram extenuat și, oarecum, transfigurat de suferință. Nu citisem nici o carte vreme de nouă luni. Nu ieșisem din unitatea militară decât trei zile. Dar ajunsesem să știu, și-aveam să știu de-atunci întotdeauna, ce zace-n mine.
Mircea Cărtărescu
Nu ajungi să te cunoști cu adevărat decât în situații extreme. Când trăiești normal, decent, un om printre alții, poți avea iluziile cele mai grotești în privința ta. Poți crede că ești bun, cinstit, inteligent în toate situațiile vieții, când în realitate viața nu te-a pus încă la încercare.
Abia când trebuie să supraviețuiești ajungi să știi de ce ești în stare pentru asta. În realitate, nici unul dintre noi nu este bun, ci doar se-ntâmplă să trăim pe fața însorită a lumii. Este motivul pentru care, când un discipol i s-a adresat lui Iisus cu „bunule învățător”, El i-a răspuns: „De ce mă numești bun? Bun este numai Tatăl”…
Când treci prin războaie, prin dictaturi, prin lagăre, prin boli înspăimântătoare, prin închisori, prin situații extrem-umilitoare, ajungi să te cunoști pe tine însuți cu adevărat. Am avut și eu, la nouăsprezece ani, micul meu infern personal care mi-a scos mulți gărgăuni din cap. Cei care mi-au rămas au fost exact câți au trebuit ca să-mi pot scrie cărțile…
A urmat cea mai pustie vară din viața mea. Nimeni nu răspundea la telefon. Nimeni nu era acasă dintre puținii mei prieteni din liceu. Rătăceam fără țintă pe străzi, zile-n șir, de dimineața până noaptea. Timp de săptămâni aproape că n-am vorbit cu nimeni. Nopțile citeam, apoi visam vise chinuitoare. M-am apucat să scriu un poem lung, în maniera lui Joyce, adică scris cu un tablou sinoptic de corespondențe în față.
Trebuia să fie o uriașă prăbușire din paradis în infern, din abstract în viermuiala concretului, din escatologic în scatologic, din sublim în abject etc. Avea șapte tablouri ce corespundeau celor șapte culori, șapte chakras ale corpului nostru pneumatic, șapte planete și alte prostii de felu-ăsta.
L-am scris dintr-o suflare, fără ștersături sau adăugiri, cum este mai tot ce-am scris vreodată. Am numit poemul „Căderea”. Îl consider și acum primul meu text poetic „profesional”. Cu „Căderea” am început primul meu volum de versuri, pe care-aveam să-l public după vreo patru ani. Când am scris, ca ultim cuvânt al poemului, pe ultima pagină, FINIS, împlinisem deja douăzeci de ani.
Mă consideram cel mai singur om de pe pământ și nu-mi doream altceva pe lume decât să scriu poezie. Am acum 54 de ani și, privind în urmă, îmi dau seama că nici n-am făcut altceva vreodată.
În octombrie, halucinat după trei luni de singurătate totală, am intrat într-o lume nouă, care, timp de vreo zece ani, a fost lumea strălucitoare a tinereții mele, epoca irepetabilă și de neuitat a Cenaclului de Luni, a marilor mele prietenii, a poeziei fără limite, a zadarnicelor chinuri ale dragostei. Despre epoca aceea, despre zilele alea de fior și râs și lacrimi și uriașe iluzii aș vrea să vă povestesc în continuare.