IDEI: Pădurea lui Macbeth
Am revăzut de curând o veche ecranizare după Macbeth a lui Orson Welles, cu marele actor în rolul principal, când era și foarte tânăr.
Totul în film, ca și în piesa lui Shakespeare, este apăsător, sub semnul fatalității tragice. Nimic nu pare să aibă scăpare. Macbeth este condamnat din momentul în care se întâlnește cu acele înfiorătoare stihii care-i dictează destinul.
Cu toate acestea, omul crede că va scăpa. Aceasta, deoarece fusese avertizat că sfârșitul nu-l va ajunge decât în momentul în care pădurea din Birnam o va lua din loc spre Dunsinane, iar mâna care-l va ucide va fi a unui bărbat nenăscut din femeie.
Cu alte cuvinte, Macbeth se liniștește, protejat tocmai de prezicerile care în opinia lui nu au cum să se adeverească. Dar fatalitatea nu poate fi deturnată.
Oștirile lui Malcolm se îmbracă în frunze, în așa fel încât impresia generală este aceea că pădurea a început să se deplaseze, iar Macduff, de mâna căruia va muri, recunoaște în ultimul ceas că nu este născut din femeie, deoarece a fost smuls din pântecele celei care-l purta înainte de termen.
Macbeth este cel mai bun exemplu al felului în care individul își pierde libertatea. E târât într-o direcție care-l dezumanizează total.
Din acest punct de vedere, piesa reprezintă abisul cel mai adânc al operei lui Shakespeare. Disperarea absolută se exprimă acolo unde nu mai ai de ales.
