Un ideal pierdut: normalitatea
Dorin Tudoran și Nicolae Manolescu, la Ateneul Român. FOTO Florin EȘANU
Conferințele Ateneului Român au ajuns la cifra trei. După dialogul dintre Herta Muller și Gabriel Liiceanu, apoi Adam Michnik și Andrei Pleșu, a venit rândul unui alt tandem prestigios, Dorin Tudoran-Nicolae Manolescu.
Tema aleasă a fost una care pare tocită, deoarece de 20 de ani numai despre așa ceva vorbim , în fapt actualitatea ei nu s-a perimat. Este sau nu normalitatea un ideal pierdut? Oare ne-am grăbit după 1989 să intrăm în normalitate și în felul acesta am ratat-o? Iar acum te pomenești că este prea târziu.?
Așadar, între „prea deveme” și „prea târziu” normalitatea este o țintă pe care poporul român împreună cu elitele sale o vânează, dar nu o nimerește.
Țara suferă și dintr-un asemenea motiv. O Românie normală nu ar mai fi țara marilor nedreptăți, abuzuri, imperfecțiuni. Am fi și noi normali.
Normalitatea pe de altă parte însă nu înseamnă neapărat bogăție, prosperitate, un welfare generalizat. Înseamnă ”doar” că anumite instituții și pârghii ale acestora funcționează.
Dorin Tudoran, remarcabilul poet și analist politic, cunoscut disident anticomunist, a fost desigur invitatul, rolul de amfitrion revenindu-i lui Nicolae Manolescu.
Din păcate, din cauza unei sonorizări mizerabile o bună parte din discursurile celor doi au fost pierdute de auditori. Ironia face astfel ca vorbind despre normalitate să ne confruntăm cu o crasă anormalitate dictată tocmai de proasta punere în folosință a microfoanelor din sală.
Cu alte cuvinte, cei care trebuiau să se ocupe cum se cuvine de această treabă au făcut-o de mântuială.
Dorin Tudoran a punctat din capul locului ideea de bază prin care normalitatea poate fi definită în mod corect. Încrederea în instituții. Românul, temperament inflamabil, dar în egală măsură dezabuzat și tentat de a abandona orice proiect, face o gravă confuzie.
Faptul că s-a săturat de anumiți politicieni îl determină să arunce odată cu aceștia și instituțiile în care persoanele neagreate au lucrat. Distincția dintre instituție și oameni este de aceea capitală.
Oamenii se schimbă, dispar, se pot îmbunătăți sau deteriora, pe când instituțiile unui stat democratic, tocmai prin faptul că sunt impersonale, au datoria să funcționeze fără întrerupere.
Tot Dorin Tduoran a pus în evidență și definiția disidentului. În fond, ce este un disident? Disidentul este o persoană care luptă pentru normalitate împotriva anormalității.
Disidenții anticomuniști și de asemenea antifasciști sunt înzestrați cu un puternic simț al normalului și de aceea intră în conflict cu societatea totalitară, care prin structura ei, este bolnavă, adică anormală. Cu alte cuvinte, disidentul luptă pentru propria sa dispariție.
Din clipa în care societatea pentru care el militează este realizată rolul său încetează. Dintr-o vedetă, dacă nu chiar un erou, devine un anonim. Dar sacrificiul său este absolut firesc de vreme ce ținta a fost atinsă.
Care este aceasta? Normalitatea. Doar oamenii bolnavi de un superego ar dori ca lucrurile să meargă prost în țară pentru ca ei, criticându-le neîncetat, deși fără sorți de izbândă, să fie socotiți personalități.
În momentul în care în 1990 a luat ființă Alianța Civică din care a derivat PAC, idealul lor a fost tot normalitatea. Am asistat astfel la o dispută virulentă între civici și emanați, adică între normali și anormali.
Teza iliesciană a emanației a făcut mult rău unei societăți românești încrezătoare în fantasme și pseudolegende. După cum nici ideea unei mirifice reforme morale a întregii noastre lumi nu a intrat în regimul normalității.
O societate normală, punctul de vedere al lui Nicolae Manolescu, este aceea în care predomină specialistul, adică omul întors la profesia sa. Cizmarul e cizmar, poetul e poet, omul politic, om politic.
Când lucrurile ies din matca lor au loc amestecuri primejdioase și în locul competenței avem incompetență. Într-o lume normală ce ar fi fost Ceaușescu? Un cizmar. Anormalitatea comunismului l-a făcut șeful unei țări.
După cum și lipsa de politicieni de profesie în România post 89 a adus în Parlament oameni care nu au nici o legătură cu politica, iar în fruntea țării, de câțiva ani un marinar. Dorin Tudoran a mai evidențiat un aspect.
Normalitatea înseamnă și evitarea complicațiilor, a exagerărilor și idealizărilor. Un președinte nu e un uns al Domnului și nu are capacități supraomenești. De aceea, ar trebui să spună alegătorilor săi că e tot posibilul să nu fie mai bun decât predecesorul său.
Dar cine riscă așa ceva? Și America, anul trecut, s-a încrezut suspect de mult în mitul Obama. Rezultatul? Dacă lucrurile merg mai bine la ei, aceasta ține de dinamismul lumii americane și câtuși de puțin de „suflul nou” obamian.
E drept că într-o lume normală nu mai e loc de mirare sau de emoții. Dar noi, românii, am ajuns insensibili chiar și în fața anormalului. Atunci?
Dan STANCA