Alex. Ştefănescu: Jurnal secret (10)
Alex. Ștefănescu
5 noiembrie 2010. Moartea lui Adrian Păunescu mă găseşte complet nepregătit sufleteşte. L-am iubit foarte mult, era generos, tandru, cu momente de furie care exprimau numai şi numai exasperarea unui om de un dinamism extraordinar în faţa lentorii şi ineficacităţii celor din jur.
Dacă erai ocrotit de el, nu-ţi mai era teamă de nimic. Să fi venit cutremure, inundaţii, războaie, ştiai că ai oricând un refugiu în preajma lui. Când se uita la tine – se uita atent, nu indiscret, cu o privire albastră, plină de duioşie, ca a ruşilor – simţeai că îl interesează soarta ta şi că eşti în siguranţă.
Astă-vară, la ziua lui, la el acasă, arăta ca un om care nu mai avea mult de trăit. Am înţeles clar că urmează să moară în scurt timp şi m-a durut inima de durere, dar tot nu mi-am însuşit această sumbră perspectivă. Cum era s-o fac când el, cel grav bolnav, ne însufleţea pe noi, musafirii, şi nu invers?
Anul trecut, când a fost în vizită la mine acasă, cu Carmen şi Andrei, a străbătut cu greu cei treizeci-patruzeci de metri de la maşina lăsată la poartă şi până la chioşcul unde avea loc întâlnirea. Cu un efort supraomenesc, ascuns celor din jur, şi-a regăsit entuziasmul dintotdeauna, contaminându-ne pe loc de dorinţa de a face lucruri extraordinare.
A recitat, bineînţeles, şi versuri, cu vocea lui tunătoare, uşor de recunoscut. În imediata vecinătate a casei mele era un şantier (îşi mai construia cineva o casă). Muncitorii aflaţi pe schele au ascultat emoţionaţi (fără să-l vadă pe poet, întrucât între noi şi ei erau pomi cu frunziş bogat) şi la sfârşit au aplaudat.
6 noiembrie 2010. Astăzi e ziua mea, o zi frumoasă, dar confuză, pentru că am sufletul îndoliat. Vin toate rudele mele mai apropiate sau mai îndepărtate. Sosesc, unul după altul, şi numeroşi prieteni: Stelian Ţurlea şi Cristina, Teodora Stanciu şi Oana Enăchescu, Dan C. Mihăilescu şi Tania Radu, Tudorel Urian, Daniel Cristea-Enache, Alina şi simpaticul lor copil, Matei, Mirela Stănciulescu şi soţul ei.
În premieră se află azi la mine Johnny Răducanu, care are mai mult talent literar decât mulţi membri ai Uniunii Scriitorilor, ca şi actualul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, un intelectual fin şi clarvăzător (ar putea moderniza învăţământul românesc, ca Spiru Haret în vremea lui, dacă ar fi lăsat în pace; doar atât ar trebui, să fie lăsat în pace).
Cineva m-a întrebat de ce organizez aceste întâlniri, ce urmăresc. Nu am un scop concret (de relaţii sociale nu duc lipsă, funcţiile, la vârsta mea – 63 de ani – nu mă mai interesează etc.).
Vreau, pur şi simplu, să-i văd şi să-i ascult pe aceşti oameni de valoare, să mă bucur de existenţa lor.
Ceea ce şi fac în acest moment, dorindu-mi ca ziua să nu se mai termine.
8 noiembrie 2010. Ascultatul cântecelor interpretate de „formaţiile” în vogă azi dăunează grav sănătăţii (psihice). Dacă stai mult cu radioul deschis, rişti să înveţi pe de rost, împotriva voinţei tale, tot felul de texte, pe care să le repeţi apoi mecanic în timp ce mergi pe stradă:
„Ascultă-mă, ascultă-mă!/ Îmi vine să, îmi vine să!”
Sau:
„Când eşti lângă mine/ Îmi e atât de bine./ Noaptea, iată, vine,/ Eu sunt tot cu tine”.
Sau:
„Tu mă iubeşti, eu te iubesc/ Şi când m-atingi înnebunesc” etc.
Cu aceste fraze pe buze, este neplăcut să te întâlneşti cu un cunoscut. În special sintagma „Îmi vine să” poate să provoace grave perturbaţii în procesul firesc de comunicare.
Drept urmare, este recomandabil ca înainte de a ieşi din casă să ne spălăm mintea intonând „Deşteaptă-te, române!”, cântec mult mai inofensiv, care, fredonat pe stradă, poate provoca cel mult o revoluţie.
11 noiembrie 2010. Citesc cu pasiune de peste o jumătate de secol. În total mi-au trecut prin mâini – după calculele mele – peste douăzeci de mii de volume. A venit vremea să mă întreb la ce mi-au folosit cărţile de-a lungul vieţii.
De unele am avut nevoie ca să pot lua diverse examene, întâi ca elev şi apoi ca student.
Cu ajutorul altora am învăţat cum se conduce maşina şi cum se foloseşte calculatorul.
O carte de versuri (proaste) s-a dovedit utilă când am vrut să fac un grătar; am aprins focul cu ea, după mai multe încercări eşuate de a-l aprinde cu frunze uscate şi paie.
A existat şi o carte pe care, la nervi, am aruncat-o în capul cuiva. Din fericire, cartea nu era legată şi nu l-a rănit aproape deloc pe cel care mă scosese din sărite.
Între filele unui volum masiv am ascuns înainte de 1989 cinci bancnote de câte o sută de lei, dar nu le-am mai găsit niciodată. Poate le-au găsit hoţii care mi-au spart locuinţa în 1999 şi mi-au răvăşit biblioteca, căutând, fără îndoială, o carte pe gustul lor.
Cu un teanc de cărţi am sprijinit patul care se rupea mereu sub greutatea mea. M-am gândit mult înainte de a hotărî ce cărţi să folosesc în acest scop, ştiind că, odată fixate sub stinghia patului, vor deveni inaccesibile pentru multă vreme.
Până la urmă m-am oprit asupra unora pe care nu le înţeleg, dar pe care sper să le înţeleagă generaţiile viitoare. Autorii lor sunt în viaţă, astfel încât nu le dau numele.
Şi…
Ar mai trebui să amintesc cărţile care m-au făcut fericit şi datorită cărora nu regret că m-am născut. Dar este plictisitor – şi neplauzibil, în secolul XXI – să vorbeşti despre fericire.
Alex. ȘTEFĂNESCU