Carol Roman: Boierul de la volan

Carol Roman: Boierul de la volan

Carol Roman

Vremea are uneori prostul obicei de a se strica exact atunci când ești mai grăbit și mai preocupat de felul în care trebuie să-ți arate pantofii în locul în care trebuie să ajungi neapărat. Mă urc grăbit într-un taxi salvator și… aștept. Ca omul de la volan să mă bage în seamă, în calitatea mea de client cu o aparență cât se poate de serioasă.

-Liber?…
După o clipă de ezitare, pe care am sesizat-o, îmi răspunde monosilabic:

-Da…
Și continuă să stea înfipt în scaun, fără să mă onoreze măcar cu o privire. Așteptarea se prelungește. Omul mă ignoră pur și simplu, cu căștile pe urechi – nici nu știu dacă sunt pentru muzică sau împotriva curentului…  Într-un final, trezit parcă dintr-o transă, șoferul de taxi îmi aruncă o privire plictisită.

-Unde?…
Și continuă să troneze țeapăn, cu privirea fixată drept înainte.
-Alaltăieri, îi răspund, șicanator… Omul nu s-a neliniștit. M-a surclasat, la rândul său, cu o întrebare, să-i zicem, tehnică.

-În ce cartier?
Și a început să bâjbâie pe GPS. Cu mișcări leneșe, ritardando. Ce-o fi căutând? m-am mirat.
-Poate în alt cartier… că în ăsta nu e!

-Ce nu e? întreb angelic.
-Ce-am căutat, continuă prestatorul de servicii.

-Și ce-ați căutat?
-Ce mi-ai cerut, replică omul, luându-mă la per tu și binevoind, în sfârșit, să mă privească cu aerul că înțelege ceva. Și chiar în acea clipă am deslușit misterul: omul nostru, meloman 24 de ore din 24, era absorbit de sunetele dulci ale muzicii care-i veneau direct la bordul mașinii. Trecuseră deja câteva minute până a demarat spre adresa indicată. Nici un cuvânt de scuze, nimic.

Dar lumea ciudată a distracțiilor din taxiuri depășește orice imaginație. șoferii dovedesc inspirație și diversitate… Într-o altă seară, am dat peste un mărunțel absorbit de minilaptopul pe care îl avea instalat la bord.

Urmărea o licitație pe acel mic ecran și exclama ori de câte ori nu-i convenea ceva, dar nu în românește, ci, fudul, în franțuzește! Și acesta m-a ignorat câteva minute bune.

După ce am rostit – cât am putut de respectuos, să nu-i deranjez și mai mult echilibrul emoțional și așa precar din pricina licitației – adresa la care doream să ajung, mașina a țâșnit, cu viteză maximă, oprind brusc în fața stopurilor, atunci când șoferul își ridica ochii de pe ecranul laptopului.

Cât p’aci să mă evacuez forțat, de câteva ori. În cele din urmă, mi s-a adresat cu familiaritate.

-Ţi-a plăcut, nu?
-Ce să-mi placă, domnule? ripostez tranșant, cu prânzul în gât de-atâtea frâne.
-Cum, ce? N-ai văzut că am câștigat licitația?…

Am bâiguit „Nu”.
-Ce om, a spus mai mult pentru sine, dar îndeajuns de tare încât să-mi fie clar cu cine am de-a face. Am plătit strict și m-am făcut nevăzut.

Şi escapadele de seară au continuat în lumea plină de aventuri a călătoriilor cu taxiul. Un alt șofer juca șah cu un… invizibil – avea bluetooth la o ureche – și înjura de mama focului ori de câte ori era nevoit să scoată vreo piesă de pe tabla de șah.

Omul era vorbăreț și s-a îmbujorat după ce m-am acomodat cu împărăția sa. Credea că sunt unul dintre ai lui, jucător de șah. Înțelegându-i privirea, i-am retezat-o pe loc.

-Nu cunosc această materie…
M-a privit cu destul dispreț și, după o nouă mutare pe tablă, a dat drumul la motor. A apăsat gingaș pe accelerator, așa încât deplasarea s-a făcut în liniște, fără smucituri, cred cu 15 km pe oră, cu mers sigur de… faeton. Am lăsat pe banchetă taxa și mi-am văzut de drum. Omul continua să joace șah…

Sălbatică a fost însă cursa dintr-o altă seară, când personajul principal urmărea un meci de fotbal la televizorul instalat meșter chiar în față. N-aș vrea să repet ce ieșea din gurița sa la adresa unora de pe gazonul imaginat pe sticlă, când jucător, când arbitru.

Taxiul s-a mișcat aidoma unui bolid. Cursa de slalom i-a ieșit perfect. Cu un final reușit: șoferul a fost fericit în cele din urmă că echipa favorită câștigase; vehiculul a scăpat nevătămat; clientul, adică subsemnatul, plasat la adresa solicitată, bine-mersi.

N-am să-i mai amintesc aici și pe alți eroi ai scenei din taxiuri: costumați ca de ștrand, învăluiți în nori de fum de țigară, degajând mirosuri tari, acide, emanând „odicolon” rusesc leșios… Nu, n-am să mai amintesc, ca să nu se zică… mă rog. Asta e!

Carol ROMAN

PS: Cu începere de la 1 ianuarie 2011, taximetriștii români vor trebui să se conformeze unor reguli înscrise în cazierul profesional. Cine nu are o ținută decentă, cine nu vrea să închidă muzica ce nu e pe placul pasagerului etc. va suporta consecințele.