Cât costă suferința?
Întrebarea este jenantă, dacă nu de-a dreptul cinică. Poate fi suferința unui om, a unei familii sau a unui popor despăgubită? Poate fi răscumpărată, dar prin aceasta intrăm într-o altă dimensiune, de ordin religios. Dacă ne aflăm încă pe pământ, atunci să vedem lucrurile de la nivelul orizontalei.
Închisoarea Jilava
Am fost zilele trecute la o dezbatere organizată de Institutul de Istorie Recentă și găzduită de interbelicul Jockey Club. Tema a fost tocmai aceasta. Cât valorează suferința? Trebuie despăgubiți foștii deținuți politici pentru faptul că au suferit? Politici retributive ale statului postcomunist?
La prezidiu erau Marius Oprea, Adrian Cioroianu, moderator, Octav Bjoza, actualul președinte al AFDPR, Liviu Tofan, fostul redactor al Europei Libere. Eram puțini și, într-un fel, aveam chiar gustul neplăcut al anacronismului. După cum se știe sau nu se știe, Legea 22/2009, care are în vedere plata de daune foștilor deținuți politici și familiilor lor, a fost anul acesta îngrădită de o ordonanță de urgență emisă de Guvernul Boc.
Ordonanța este neconstituțională, fiindcă reprezintă o gravă imixtiune a Executivului în ceea ce au hotărât Legislativul și, la urma urmei, puterea judecătorească. Dar ca întotdeauna pretextul este criza. Guvernul Boc, campion al incompetenței, se dovedește falimentar și în sens moral. Marius Oprea a spus limpede: „Nici zece kilometri de autostradă nu fac despăgubirile date celor care au suferit”. Statul român într-o epocă a sa a făcut mari abuzuri, tot statul trebuie să plătească.
Din păcate, există continuitate între ce am fost și ce suntem. Prin ordonanța aceasta se limitează plafonul de despăgubiri la cel mult 10 mii de euro. La urma urmei, dacă statul nu are bani, de ce nu i-ar lua din pensiile foștilor ofițeri de Securitate, care în mod firesc ar trebui să coboare la nivelul pensiei medii pe economie? Și această idee este justă. Probabil nici nu ar fi greu de pus în practică.
Oare oamenii știu că la ora actuală veniturile lunare ale unui fost deținut politic depășesc cu puțin suma de o sută de euro, în timp ce torționarii au pensii care în medie ating mia, tot de euro? Ce fel de stat de drept suntem, dacă îngăduim asemenea aberații? Dar cine se mai gândește la dreptate în ziua de azi? În timpul prezentării, Marius Oprea a făcut o mărturisire care ne-a pus pe gânduri. A spus că el nu crede în coincidențe, și atunci ceea ce i s-a întâmplat are un dedesubt murdar.
Ordonanța Cabinetului a venit la o săptămână după ce el, împreună cu echipa lui, se deplasase în satul Răchițele din județul Cluj, satul de baștină al premierului, unde a deshumat rămășițele lui Teodor Șușman, conducătorul mișcării de rezistență din Apuseni, împușcat de Securitate în decembrie 1951. Preotul din sat, văr primar cu premierul, i-a afurisit pe istorici, avertizându-i că fac un păcat dacă scormonesc în pământ și caută, cum ar veni, potcoave de cai morți. Se pare că familia Boc se înrudește cu primarul Suciu, care în anii ’50 a fost amestecat în suprimarea celor din grupul Șușman.
Ne aflăm ca în miezul unui roman în care se deapănă o tragică poveste faulkneriană. Doar că povestea ajunge așternută pe o hârtie nevinovată, în timp ce ordonanța taie în carne vie. La ora actuală, în țară mai trăiesc doar 4.000 de foști deținuți politici. Sunt însă urmașii, mulți care, mai ales în cazul deportărilor, erau copii când s-au trezit aruncați într-un bordei de lut din Bărăgan. Ei ce vină au avut? Și atunci, să nu beneficieze acum de plata unor despăgubiri, cum insinuează unii, pe motiv că nu sunt, hai să zicem, „titulari” de suferință? Reparațiile sunt, în primul, rând de ordin moral. De acord.
Dar ce folos că ai fost astfel reabilitat, dacă din punct de vedere juridic nu s-a rezolvat nimic? E cunoscut cazul lui Gavrilă Ogoranu, care nu a putut să ia un credit de la bancă pentru că în cazierul său condamnările primite în timpul regimului comunist nu fuseseră șterse. Și ironia face ca, dacă efectele vechilor hotărâri judecătorești au fost anulate, să nu mai primești daune pecuniare. Din câte am înțeles, cam asta urmărește ordonanța. Când intri pe mâna dracului cine să te mai descurce? Un lucru e cert. Statul actual nu-i iubește pe deținuții politici. Și nu-i va iubi. E o atitudine care merită psihanalizată.
Luna trecută a avut loc la Mamaia cel de-al 17-lea Congres al AFDPR. Au fost prezenți 244 de delegați din toată țara. La sfârșitul lucrărilor a fost redactată o rezoluție din care spicuim: condamnarea comunismului de către președintele Băsescu s-a dovedit a fi un act formal, cu iz electoral, neavând nici cel mai mic efect în ceva concret pe foștii deținuți. Ca dovadă, la ultimele trei congrese, deși au fost invitați președintele și premierul, aceștia nu au venit.
Solicitările foștilor deținuți de-a fi primiți într-o audiență la unul dintre cei doi amintiți mai sus nu au primit nici un raspuns favorabil. Tot în cadrul rezoluției apar autentice semnale de alarmă față de situația dezastruoasă în care se află acum foștii deținuți. Iată unele dintre ele: „Ni se acordau medicamente gratuite. Fals! Mai apoi s-au redus la doar trei repere, de fabricație indigenă și cele mai ieftine. Acum nu ni se mai dau deloc! Un bilet de tratament gratuit. Dar nimeni nu spune că se acordă unul la 20 de solicitanți în cele mai mizere hotele și baze de tratament. Biletele de călătorie pe calea ferată nu ne sunt acordate asemenea revoluționarilor sau veteranilor de război, deși am solicitat o rezolvare în repetate rânduri. În urmă cu zece ani s-a dat o OG prin care se acordau niște decorații luptătorilor anticomuniști. Nu le-a văzut nimeni până în ziua de azi. Tot atunci s-a aprobat construirea Monumentului Național al Rezistenței anticomuniste. Deși s-au aprobat proiectul și amplasamentul, tot nimic nu s-a făcut”.
Sunt acestea țipete care nu se mai aud în surdina generală. E și aceasta un fel de falsă înțelepciune a vremurilor.
Dan STANCA