Dan Stanca: Departe și aproape
Orice înger e înfricoșător. „Jeder Engel ist schreklich”, ar suna în germană. Nu mai trebuie să spun, sper, că aceste rânduri aparțin lui Rilke și sunt extrase din prima lui elegie.
„Elegiile duineze” sunt o carte mare și, după părea mea, bat „Cantos”-urile lui Pound, „Waste Land”-ul lui Eliot, până și „Iluminările” lui Rimbaud sau „Florile maligne” baudelairiene. Nu mai vorbesc de rușii nebuni. Deși Rilke a avut destule contacte cu Rusia țarilor, s-a lăsat foarte puțin influențat de furia sau letargia poeților de aici. Dar nu asemenea considerații facile vreau să fac.
Mă gândesc de ce e îngerul înfricoșător. Sau ce e îngerul? Este el departe sau aproape de noi? Și una, și alta. Cu cât se depărtează, devine mai suav, mai tandru, mai delicat. Dacă se apropie, este, cum spune Rilke, înfricoșător. Numai că proximitatea angelică nu are nici o legătură cu noțiunea de spațiu pe care oamenii și-o fac. Departe sau aproape, din punctul de vedere al îngerului, entitate supraformală, nu are nici o relevanță. Spațiul, ca și timpul, există doar pentru noi.
Îngerul, de asemenea, nu trebuie să fie pictat în culori gingașe. De aceea, Rilke i-a acordat acest atribut care șochează firile duioase. Cum adică să ne înfricoșeze un înger? Nu este el îngerașul la care se roagă până și copiii? Nu ne învață preoții că el stă la căpătâiul nostru și ne apără? Ne apără dacă și noi știm să-l decantăm din aliaj. Îngerul, de multe ori, vine în sufletul nostru laolaltă cu daimonul. Amestecul seduce. Ca să ne ținem însă firea, avem nevoie de discernământ. Dar Rilke e doar poet.