De zeghe în lanul de ocară
Lupta continuă. Televiziunile, folosite pe post de șrapnele „umaniste”, de aruncătoare de flăcări roșiatice, dar, mai ales, de „Katiușe” politice, au fost în linia întâi a frontului și s-au comportat eroic-jubilatoriu la evenimentul „cultural” de excepție oferit de deputata PSD cu nume celebru, Oana Mizil, în ziua de 21.09.2010.
Florin Gabrea
Președintele, care venise să țină o cuvântare în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, a fost întâmpinat de tânăra politiciană cu un crochiu teatral neașteptat. Lumina minispectacolului era asigurată de instalația electrică a Casei Poporului, plătită de contribuabilii naivi și iubitori de pantomime legislative.
Costumația, evocatoare de sinistre amintiri, care-i venea purtătoarei ca turnată, o zeghe nou-nouță, fusese oferită de generosul penitenciar Jilava, iar regia fusese semnată de o echipă talentată, creatoare de efecte perverse și de lungă durată ale partidului-clonă, condus de clona malformată a celebrului ministru de Externe interbelic.
Dezinhibată, actrița de pripas și-a debitat pe nerăsuflate monologul: „M-am îmbrăcat așa în semn de protest față de frauda de la votul Legii Pensiilor. Sunt prizonier în propria țară, sunt prizonier în propriul Parlament. Nu accept ca 6 milioane de pensionari să fie îngenuncheați prin fraudă”.
Frauda de care se făcea vorbire fusese o numărătoare pripită (cu intenție sau nu, rămâne de dovedit) efectuată de președinta Camerei Deputaților, Roberta Anastase, în aceeași zi, în plenul Parlamentului. Patosul juvenil și empatia purtătoarei, pentru o zi, de costum carceral nu au avut efectul de catharsis scontat. Președintelui grăbit i-au scăpat semnificațiile profunde ale happeningului improvizat și a trecut nepăsător pe lângă „deținuta” benevolă.
Mulți dintre cei care au urmărit spectacolul în fața televizoarelor vor fi avut însă și o altă reflectare. Nici noi n-am acceptat ca 20 de milioane de români să fie prizonieri în propria țară, vreme de 45 de ani, și să fie îngenuncheați de o fraudă ideologică, politică și economică de proporții, sub conducerea „glorioasă” a PCR, în care a activat, cu sârg și devotament, bunicul extrovertitei politiciene. Și la ce ne-a folosit?
Penitenciarul Jilava nu era loc de manifestări culturale, ci un spațiu al torturilor, al execuțiilor și al mutilării deliberate, ca pretutindeni în gulagul comunist. Acolo actorii nu interpretau un rol, ci își jucau propria viață, îngenuncheată, irosită sau pierdută, pentru ca regizorii nevolnici și vânduți să culeagă aplauzele de la lojile și strapontinele moscovite. Acolo zeghea nu era o costumație de carnaval, ci un stigmat aducător de amar, obidă și ocară. Și nu se purta două ore, ci 15-20 de ani.
Iar sacrificiul nu se consuma în fața camerelor de televiziune, ci în disperarea anonimă, zilnică, a detenției abuzive. Asta să nu uite Oana Mizil!
Florin GABREA