Destinul României în patru generații
Recitind de curând „Istoria omenirii”, elaborată de istoricul olandez Hendrik van Loon în jurul anului 1930, am înţeles mai bine ideea fundamentală a cărţii. Autorul arată că evoluţia mereu ascendentă a omului, de la pitecantropus la omul modern, a fost realizată cu imense suferinţe şi sacrificii pentru miile de generaţii care s-au succedat. În spiritul acestei idei, mă voi opri doar la ultimele patru generaţii care au vieţuit în ţara noastră.
Generaţia tatălui meu, cei care s-au născut în jurul anului 1900, a prins câţiva ani din aşa-numita „La belle epoque”, cu o viaţă tihnită, cel puţin pentru ţările europene.
Teribilul şoc al primului război mondial a întrerupt liniştea în lume şi, bineînţeles, în ţara noastră. Luptele crâncene din anii 1916-1918, cu încleştările supraomeneşti de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au curmat viaţa a zeci de mii de tineri care abia împliniseră 20 de ani. Apoi, campania din Basarabia, revenită în anul 1918 la patria-mumă, dar pe care bolşevicii lui Lenin o vroiau pentru ei şi, în sfârşit, marşul spre Vest al armatei victorioase române care a eliberat Ungaria de comunismul pe cale de a fi instalat de Bella Kuhn.
Generaţia tatălui meu a trăit bucuria realizării României Mari, dar şi decepţiile după război, emoţionant prezentate de Cezar Petrescu în romanul său „Întunecare”.
Perioada dintre 1919 şi 1939 a fost iarăşi bună şi se poate considera că, spre sfârşitul acesteia, România, devenită un important stat european, a cunoscut cea mai prosperă perioadă din istoria ei. Au urmat însă cei mai întunecaţi ani din viaţa ţării noastre: sfârtecările teritoriale (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Nordul Ardealului) impuse cu forţa de Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, aliate de conjunctură prin Pactul Molotov-Ribbentrop (august 1939). Apoi, dictatura generalului Antonescu şi, începând din 1941, războiul împotriva URSS – la început pentru redobândirea provinciilor furate –, după aceea o aventură militară absurdă, alături de Germania, împotriva colosalei coaliţii antihitleriste.
Zeci de ostaşi români au plătit cu viaţa această aventură, mulţi dintre ei aparţinând generaţiei tatălui meu.
Înfrângerea militară, ocuparea ţării de către trupele sovietice, jefuirea sistematică a României de către ruşi, apoi instaurarea dictaturii comuniste, dezastrul economic, suprimarea libertăţilor cetăţeneşti, sărăcia, sutele de mii de oameni aruncaţi în temniţă – unde mulţi şi-au pierdut viaţa – „spălarea” creierelor prin aberanta propagandă comunistă, toate acestea împreună au lovit cumplit, între anii 1945 şi 1989, generaţia făuritorilor României Mari. Puţini dintre aceştia s-au mai putut bucura de Revoluţia anticomunistă din 1989, iar cei care au apucat-o erau prea bătrâni ca să mai poată juca un rol important în refacerea ţării.
Generaţia mea – cei născuţi între 1925 şi 1930 – s-a bucurat la început de anii buni interbelici, dar după 1940 a urmat aceeaşi perioadă nefericită ca pentru generaţia mai vârstnică.
Deşi foarte tineri, cei care în 1945 aveau între 15 şi 20 de ani au fost luptători anticomunişti activi, începând cu memorabila zi de 8 noiembrie 1945, când o mare de oameni – majoritatea elevi şi studenţi – au manifestat pentru monarhie, pentru libertate şi împotriva dictaturii barbare care se instalase în ţară. Apoi, au urmat anii cumpliţi ai represiunii sângeroase, când acei tineri au luptat în munţi, în oraşe şi sate împotriva comunismului, zeci de mii dintre ei fiind arestaţi şi întemniţaţi, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa.
Teribilul „experiment” Piteşti a lovit în cei mai buni şi curajoşi tineri cu vârste între 16 şi 25 de ani, ei rămânând cu grave sechele fizice şi/sau psihice pentru toată viaţa.
Din nefericire, nu toţi tinerii acelor ani au participat la Rezistenţa anticomunistă. Au fost unii, şi nu puţini, care, sub influenţa propagandei bolşevice, au devenit activişti de partid sau, şi mai rău, securişti.
„Spălarea creierelor”, descrisă de Orwell în romanul său „1984”, a avut efecte devastatoare pentru generaţia mea, care, depăşind vârsta tinereţii, a devenit masa de manevră pentru căpeteniile criminale care conduceau ţara.
Fractura dintre oamenii aceleiaşi generaţii şi, în general, dintre cetăţenii ţării, unii deveniţi susţinători ai regimului, iar alţii, victime sau opozanţi activi sau pasivi, n-a putut împiedica apariţia mişcării disidente din anii ΄70.
Continuitatea dintre Rezistenţa perioadei 1945-1960 şi Disidenţa anilor ΄70 a condus, în final, la Revoluţia anticomunistă din 1989, la care majoritatea românilor au aderat trup şi suflet. Lovitura de stat organizată încă din timpul desfăşurării Revoluţiei de grupul Iliescu, Roman, Brucan etc. a oprit evoluţia normală spre democraţie europeană a ţării, iar cei din generaţia mea aflaţi la vârsta maturităţii târzii nu s-au putut bucura de libertatea şi prosperitatea pe care au aşteptat-o 45 de ani.
Perioada postrevoluţionară – cei 20 de ani de „tranziţie” – s-a transformat într-un eşec: escrocii, demagogii şi foştii activişti de partid de rangul 2 au pus mâna pe frâiele politice şi economice ale ţării, ducând-o la starea precară de azi. Câteva realizări ale acestei perioade şi deci ale generaţiei mele trebuie totuşi enumerate: libertatea de circulaţie şi exprimare, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, condamnarea comunismului de către preşedintele Traian Băsescu în memorabila şedinţă a Parlamentului din anul 2006, prezenţa – chiar dacă simbolică – a militarilor americani pe teritoriul României.
A treia generaţie – cea venită pe lume în jurul anilor ΄60 – a crescut şi a trăit sub zodia nefericită a comunismului. Şcoala, propaganda oficială prin radio, televiziune şi presă, atitudinea părinţilor timoraţi de teroarea Securităţii, întreaga atmosferă din ţară au marcat profund modul de gândire şi de comportare al acestei generaţii. Am urmărit cu atenţie comportamentul studenţilor mei şi am constatat cu tristeţe că dubla gândire i-a influenţat profund: aceiaşi studenţi, care „în particular” vorbeau liber şi câteodată chiar criticând mizeria din jurul lor, la şedinţe deveneau foarte „partinici”, discursul lor fiind aidoma cu articolele din Scânteia.
În toamna anului 1990, într-o şedinţă a Senatului ASE, am propus începerea anului universitar cu o slujbă religioasă. Nu mici mi-au fost mirarea şi mâhnirea când unul dintre studenţii membri ai Senatului s-a opus, pretextând că nu-i interesează propaganda religioasă.
Au trecut 21 de ani de la prăbuşirea comunismului şi mi-e foarte greu să-mi dau seama cum a evoluat această a treia generaţie. În linii mari, cred că ei s-au format având calităţi şi defecte precum cele ale părinţilor lor. Şi totuşi, ceva nou a răsărit în mintea şi sufletul lor, fiindcă în decembrie 1989 au fost primii pe baricade.
Cred cu tărie că această generaţie, ajunsă acum la maturitate, a început să deosebească grâul de neghină şi va fi cea care va determina schimbări pozitive majore şi ireversibile în România. Mulţi dintre ei au emigrat în Occident şi au fost obligaţi de realitate să se adapteze, uneori cu mari dificultăţi, modului de viaţă de acolo, cu cele bune şi cele rele care îl caracterizează. E cert însă că plecarea (să sperăm temporară) din spaţiul fost comunist va avea efecte pozitive în comportamentul lor, care, treptat, îl va influenţa în bine şi pe cel din ţară.
A patra generaţie, cei care erau copii în 1989, pare să se fi format într-o nouă mentalitate. Cât de bună sau de rea este aceasta vom vedea peste câţiva ani, când vor fi ajuns la maturitate şi vor începe să influenţeze decisiv viaţa socială din ţara noastră. Deocamdată mulţi dintre ei sunt preocupaţi, în principal, de aspectele superficiale ale vieţii din Occident: muzică rock, relaţii şi distracţii cu ajutorul internetului, sex. Şi ar dori să emigreze, la fel cum au făcut unii dintre părinţii lor. Evident, nu toţi sunt aşa, există destui tineri serioşi, care se gândesc să se realizeze cu seriozitate în ţara lor. Să aşteptăm cu încredere evoluţia celei de-a patra generaţii.
Patru generaţii marcate decisiv de anii cumpliţi ai comunismului.
Lupta pentru supravieţuire şi pentru adaptare care a caracterizat acei ani explică dificultăţile drumului spre normalitate de acum.
Să sperăm că Dumnezeu va ajuta naţiunea noastră să depăşească suferinţele şi mentalităţile care au caracterizat toate cele patru generaţii. Biserica, intelectualii, formatorii de opinie au o imensă răspundere în acest sens. Istoria ne va judeca pe toţi, dar să nu uităm că există şi judecata de dincolo, de care nu scapă nimeni.
Gheorghe BOLDUR-LĂȚESCU