Dictatul de la Viena
30 AUGUST 1940. Este o zi nefastă în istoria României. Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Externe, își pierde cunoștința în fața dezastrului provocat în urma așa-zisului arbitraj de la Viena. Atunci, Germania și Italia, țări fascizate, pretind că mediază înțelegerile între România și Ungaria, impunând țării noastre un dictat nemilos. Manoilescu, arată martorii, și-a pierdut atunci cunoștința. A fost sfârșitul carierei sale.
Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai umiliți demnitari din toate timpurile
Publicist și ministru
Mihail Manoilescu s-a născut la Tecuci în anul 1891, mama sa fiind institutoare la Iași. Studiază în București și absolvă Școala Superioară Politehnică. Devine inginer și, dovedind reale calități de bun organizator în domeniul său de specialitate, i se încredințează funcția de director la Ministerul Industriei și Comerțului. Va avansa ierarhic și datorită preocupărilor sale în domeniul finanțelor publice, îndeplinind funcția de subsecretar de stat în Ministerul de Finanțe (1926-1927). A mai deținut și importanta funcție de guvernator al Băncii Naționale a României. Mihail Manoilescu a fost și proprietarul unor mine din Transilvania.
În calitate de ministru a prezentat în Camera Deputaților prima lege a conversiunii datoriilor agricole, iar în 1931 a fost numit în importanta funcție de guvernator al Camerei Internaționale de Comerț. Traseul politic al lui Mihail Manoilescu a fost unul sinuos. Va face parte din guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu, în perioada 30 martie 1926-3 iulie 1927, îndeplinind funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe.
Dacă în 1926, la vârsta de 35 de ani, a fost ales deputat, în 1933 devine membru al Senatului României.
Mihail Manoilescu este cunoscut în viața publică a României interbelice, mai ales, datorită concepției sale economico-sociale referitoare la neoliberalism și corporatism. Teoria corporatistă concepută de Mihail Manoilescu consta în crearea unui regim instituțional nou, bazat pe organizarea muncii naționale și a reprezentării politice naționale. Corporațiile erau definite de către Manoilescu drept asociații libere ale unor persoane care exercită anumite funcții sau servicii sociale elementare, neținându-se seama de însemnătatea lor relativă.
Manoilescu preconiza că întreaga țară putea să fie organizată în corporații naționale, acestea împărțindu-se în două categorii: social-culturale și economice. Corporațiile erau socotite niște organisme colective reale, însumând în componența lor persoanele ce reprezentau categoriile sociale cele mai diverse, nu în funcție de situația lor materială, ci în mod preponderent de profesia lor și de activitățile economice pe care le practicau: agricultori, industriași, bancheri, comercianți și alții.
Mihail Manoilescu sublinia faptul, esențial pentru teoria corporatismului social, ca aceasta nu însemna nici dictatură, nici fascism, ci un nou regim constituțional întemeiat pe modificarea Constituției României. Aprecierile sale în acest sens erau următoarele: „Poziția noastră era una moderată, între democrație și dictatură. (…) Noi ne opuneam democrației, dar ne feream sistematic și de corporatismul italian fascist”. În februarie 1933, din inițiativa lui Manoilescu, s-a înființat o nouă formațiune politică în România: Liga Național-Corporatistă, cu un organ de presă propriu, ziarul „Lumea Nouă”. M. Manoilescu a devenit președintele Ligii.
Apogeul dramatic al unei cariere politice
După declanșarea celui de-al doilea război mondial, România a cunoscut una dintre cele mai tragice experiențe istorice din întreaga sa existență statală. Pe 4 iulie s-a constituit un nou guvern prezidat de Ion Gigurtu, de orientare progermană. Mihail Manoilescu va ocupa postul de ministru al Afacerilor Străine până pe 4 septembrie 1940, interval de timp în care s-a produs și „arbitrajul” de la Viena, hotărât de Germania nazistă și Italia fascistă, cei doi „arbitri” urmând să soluționeze problemele nevralgice dintre Ungaria și România ajunse într-un moment critic. „Arbitrajul” era, de fapt, un eufemism care acoperea, asemenea unei cortine, un dictat ce va fi impus României, care își întregise în 1918 teritoriul național cu provinciile istorice aflate până atunci sub dominație străină. Acum, în 1940, se urmărea să se acorde satisfacții teritoriale și modificări de frontieră în favoarea Ungariei horthyste.
Pe 15 iulie 1940, Adolf Hitler s-a adresat Regelui Carol al II-lea printr-o scrisoare-avertisment în care pregătea terenul pentru ceea ce avea să urmeze, cuprinsul mesajului caracterizându-se prin insolență și amenințări: „În urma Războiului Mondial, România, favorizată de un noroc excepțional, a câștigat teritorii de la trei state. Din punct de vedere al puterii politice, ea nu va putea să dețină mult timp aceste teritorii” (subl. ns.).
Hitler era și mai explicit în amenințările sale la adresa României, nepregetând să sublinieze că-i vor fi încălcate brutal independența și suveranitatea prin modificarea frontierei sale în favoarea Ungariei și Bulgariei: „Dacă România este obligată (subl. ns.) să înapoieze din nou, pe calea concesiei, teritoriile care i-au fost atribuite, lucrul acesta nu constituie altceva decât ceea ce orice previziune umană a prevăzut că se va fi întâmplat”.
Dezastrul
Pe 26 și 27 iulie 1940, Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu au fost invitați de către Hitler și Mussolini la Berlin și Roma, cei doi dictatori dorind să cunoască cât mai bine punctul de vedere al guvernului român cu privire la pretențiile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei.
Pintenul horthyst în pâinea României. Deși folosită în exces de propaganda comunistă, imaginea ne înfioară și acum
După cum scria Regele Carol al II-lea în lucrarea sa memorialistică „Note Zilnice”: „(…) M. Manoilescu mi-a arătat o serie de hărți etnografice. Sunt vreo 1.300.000 de maghiari în cuprinsul granițelor noastre și aceștia trebuie complet îndepărtați din țară pentru a avea odată liniște”. Lucrurile au evoluat din ce în ce mai anormal pentru România. M. Manoilescu se adresa unor colaboratori apropiați care îl așteptau la hotelul ce găzduia delegația română: „Este îngrozitor. Ni se cere un arbitraj pe care trebuie să îl acceptăm astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25.000 și 65.000 km². Dacă nu îl acceptăm, va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.»
Pe 30 august 1940 a avut loc „arbitrajul” în incinta Palatului Belvedere din Viena, în Salonul de Aur. Manoilescu relatează în Memoriile sale episodul dramatic în care a fost implicat: „Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către Răsărit, alunecând sub linia ferată, și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos, ca să cuprindă secuimea, am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămânea la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care mi-erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben în cenușiu, din cenușiu, negru… În clipa aceea am pierdut cunoștința”.
Potrivit cuprinsului articolului 2 al Dictatului, teritoriul cedat Ungariei horthyste trebuia sa fie evacuat de armata română în două săptămâni. Dictatul de la Viena nu a fost însă ratificat nici de Regele Carol al II-lea și nici de generalul Ion Antonescu, iar textul acestui document nu a fost publicat în „Monitorul Oficial” , deoarece era un act fără legitimitate juridică.
„Pedeapsa” comuniștilor
Anularea Dictatului de la Viena s-a produs o dată cu semnarea Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, care a fost semnat la Paris pe 10 februarie 1947. Protagonistul gravului moment istoric de la Viena, Mihail Manoilescu, a supraviețuit anilor războiului. După instaurarea regimului totalitar la noi, a cunoscut și el, asemenea multor reprezentanți ai elitei intelectuale românești, calvarul închisorilor comuniste.
Mai întâi a fost îndepărtat de la catedra de profesor universitar la care preda, de la Facultatea de Drept din București. Aflat încă în libertate, Mihail Manoilescu împreună cu alți universitari specialiști în domeniul Dreptului – Emil Antonescu, George Fotino și alții – se întâlneau la locuința colegului lor Hanibal Teodorescu, unde discutau multe și diferite teme aflate pe ordinea zilei ale situației interne și internaționale. Securitatea le-a interceptat convorbirile, instalând un microfon în camera unde aveau loc discuțiile.
Li s-a intentat un proces, iar probele împotriva inculpaților au fost benzile de magnetofon. Chiar dacă pedepsele nu au fost prea mari în număr de ani, ele erau greu de suportat pentru acești oameni, dintre care unii depășeau 80 de ani și erau și bolnavi. Mihail Manoilescu s-a stins din viață după ce trecuse prin penitenciarul de la Jilava, unde i s-au șubrezit grav sănătatea și rezistența psihică. Mihail Manoilescu a încetat din viață în 1950, la vârsta de 60 ani, la închisoarea din Sighet.
Mircea DUMITRIU