Categorii
opinii

Furnizorii de informație

Furnizorii de informație

Florin Gabrea

Între o persoană căzută în prăpastie, care strigă după ajutor, și Adolf Hitler, vorbind la 1 sept. 1939 în Reichstag, există unele asemănări, dar, mai ales, câteva deosebiri esențiale. În primul caz, emițătorul, fie el popă sau biciclist, trebuie să transmită un semnal informațional acut și reiterat.

Oricare alte amănunte, identitare, biografice sau morfologice, cum ar fi numele, anul nașterii sau culoarea părului, devin, în aceste circumstanțe, superflue. Succesul operațiunii de salvare a nefericitului depinde de doi factori obligatorii: lipsa oricărei ambiguități a mesajului (impasul să fie real) și captarea  acestuia de către cel puțin un receptor.

În vreme ce, la 1 sept. 1939, la succesul fulminant al cuvântării Reichsführer-ului contribuiau masiv nu doar numele, biografia și morfologia cu totul aparte ale emițătorului, ci și tunsoarea și mișcările zvârcolite ale corpului încordat, gesticulația mâinilor, privirile ardente, tonul vocii, când epuizat și răgușit, când răsunător și patetic, vizionarismul molipsitor al ideilor revanșarde, figurile retorice îndelung studiate în fața oglinzii, cunoașterea psihologiei mulțimii (radioul transmitea în direct) și, cel mai important, declanșarea resorturilor defulatorii ale unei populații frustrate economic și umilite politic, după tratatul de la Versailles.

Un succes oratoric fără precedent, ce conținea premisele declanșării unui cataclism istoric cu urmări catastrofale, de lungă durată. În primul caz, nenorocitul eșuat era constrâns de respectarea câtorva reguli precise, pentru a convinge măcar un singur om să-i sară în ajutor. Aici manipularea nu-și găsea locul.

Nu avea nevoie să se vândă. El era doar un simplu emițător. În al doilea caz, pentru a convinge un număr cât mai mare de receptori ai mesajului, personajul trebuia să se vândă, deci trebuia să facă uz de tehnicile manipulatorii, pe care le stăpânea la perfecție. El nu era doar un simplu emițător, ci devenise un foarte bun comunicator.

Eficiența se măsura în factorul numeric al audienței. Nu existau reguli, norme, prescripții. Atât unul, cât și celălalt acționau în nume propriu pentru a-și atinge scopul. Primului îi era suficientă o libertate minimă, cel de-al doilea se mișca abil în spațiul unei libertăți totale.

Dacă cei doi ar reprezenta polii unei scale imaginare, undeva, pe traseul ei, s-ar afla un emițător care selectează, evaluează și cântărește informația primită, caută mijloacele și tonul cele mai adecvate pentru a fi un bun comunicator, nu acționează în nume și interes propriu, libertatea îi este îngrădită de reguli și norme precise, nu are motive să se vândă, deci nu manipulează. Recunoaște dreptul consumatorului la informația obiectivă, dar și la demnitate al celui expus, nu se lasă condus de interpretări personale și nu caută senzaționalul ieftin, macabru sau licențios.

Este slujitorul devotat și fidel al adevărului și este avid de audiență, dar nu din egoism și vanitate, ci din obediență și respect față de receptorul colectiv.

Recunoaște cineva aici profilul jurnalistului? Se întrevăd binefacerile sociale și morale ale acestei nobile meserii, precum și motivele aprecierii unuia sau altuia dintre practicanții ei? Se înțelege de ce, pentru ducerea la bun sfârșit a misiunii de mesager corect și prompt al marelui public, unii dintre reprezentanții acestei caste au plătit cu viața?

Pentru ca acele câteva norme expuse mai sus să nu rămână vorbe goale, la 24 noiembrie 1971 s-a semnat de către Federația Internațională a Jurnaliștilor Charta eticii jurnalismului. În ea sunt stipulate cele 10 îndatoriri (decalogul) și cele 5 drepturi ale jurnalistului.

Dacă ne va fi îngăduit, vom prezenta mai târziu abaterile, îngrijorător de frecvente, de la codul deontologic, tentațiile, la care se expun jurnaliștii din mass-media românești și păcatele de neiertat ale celor care “populează” televiziunile naționale. Și vom striga catalogul.

Florin GABREA