Gheorghe Boldur-Lățescu: MARTIRII NEAMULUI, exercițiu de neuitare
Constantin Brâncoveanu
De mai multe decenii există în țara noastră o nefericită tendință de a-i uita pe cei care, de-a lungul timpului, și-au dat viața pentru patrie.
Cele ce urmează reprezintă o modestă încercare de a ne reaminti de aceștia, îndeosebi de cei din ultimele veacuri ale istoriei noastre.
*
* *
Constantin Brâncoveanu, Domn al Ţării Românești (1688-1714), cel care a sprijinit în mod strălucit artele, fiind socotit ctitorul stilului brâncovenesc în arhitectură, a fost, în același timp, singurul principe european care a murit ca martir, împreună cu cei patru feciori ai săi și ginerele, pentru păstrarea credinței creștine.
Eveniment cu profunde semnificații spirituale și politice, sacrificiul lui Brâncoveanu a rămas fără răsunetul pe care-l merita pe deplin, atât în istoria noastră, cât și în cea vest-europeană.
Constantin Brâncoveanu a fost trecut în rândul sfinților de Biserica Ortodoxă Română abia în ultimii ani, dar celelalte Biserici creștine îl ignoră cu desăvârșire.
Este o sfântă datorie ca Bisericile creștine să readucă la valoarea reală imensul sacrificiu făcut de domnitorul român care merită, desigur, aceeași cinstire ca aceea pe care o au alți sfinți ce aduc în fiecare an sute de mii de pelerini la Iași, București și în alte locuri din țară.
Horea, Cloșca și Crișan, conducători ai răscoalei țărănești din Ardeal (1781-1785) îndreptate împotriva nobililor unguri care îi țineau în șerbie, sărăcie și teroare; răscoala a fost precedată de plângerea pe care Horea, reușind să ajungă la Viena, a prezentat-o împăratului. Doleanțele iobagilor și țăranilor români au rămas fără nici un rezultat.
Atunci a izbucnit răscoala în aproape întreg Ardealul, românii obținând inițial victoria. Horea le-a adresat nobililor unguri un memoriu prin care le cerea să schimbe în bine statutul țăranilor români.
Cuprinși de panică, nobilii unguri s-au reorganizat și au reușit să înfrângă răscoala, întemnițându-i pe cei trei conducători.
Împăratul de la Viena a impus judecarea lor de către instanțele imperiale. Crișan s-a sinucis în închisoare, iar ceilalți doi au fost condamnați la tragere pe roată, cel mai înspăimântător supliciu al vremii.
Execuția a fost făcută în fața a mii de țărani, aduși cu forța, pentru a-i înspăimânta și a-i împiedica să se mai răscoale.
Horea, Cloșca și Crișan sunt veritabili martiri ai neamului românesc, curajul și forța lor răzbătând peste veacuri în alte ridicări ale românilor ardeleni împotriva tiraniei.
Tudor Vladimirescu a fost conducătorul revoluției din Ţara Românească (1821), având ca obiectiv principal lupta împotriva jafului pe care îl comiteau domnitorii fanarioți.
Iuliu Maniu
Tudor a organizat o puternică armată populară care, pornind din Oltenia, a reușit să înfrângă armata stăpânirii și să ocupe Bucureștiul. Tudor a condus de facto Ţara Românească timp de un an, refuzând oferta pe care i-o făceau unii boieri de a fi înscăunat domn.
Eteria – o mișcare a grecilor de pretutindeni –, puternic sprijinită de la Moscova, a înțeles că nu-l poate înlătura pe Tudor decât prin viclenie, de aceea a simulat o alianță cu el, pe care Tudor Vladimirescu a fost silit de împrejurări să o accepte.
Profitând de trădarea unor boieri și a unor căpitani din oastea sa, oamenii Eteriei îl asasinează la Târgoviște pe conducătorul „pandurilor” în ziua de 27 mai 1821.
Revoluția lui Tudor, precum și sacrificiul său au reprezentat un moment de cotitură în istoria Ţării Românești, determinând, pe de o parte, ca turcii să renunțe la domnii fanarioți, înlocuindu-i cu domni pământeni, iar pe de altă parte, au pregătit Revoluția de la 1848.
Mesajul peste timp al Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan și al Revoluției lui Tudor Vladimirescu au condus în anul 1848 la altă extraordinară ridicare a românilor din Ardeal (în special, din zona Munților Apuseni).
Conduși de tânărul avocat Avram Iancu, revoluționarii, la fel ca pe timpul lui Horea, Cloșca și Crișan, au cerut protecția împăratului de la Viena (Franz Iosif) împotriva asupririi ungurilor, dar acesta i-a înșelat.
Nicolae Bălcescu, venit din Ţara Românească împreună cu Avram Iancu, a încercat să colaboreze cu mișcarea revoluționară a maghiarilor conduși de Kossut, dar acesta i-a respins.
Au urmat mai multe victorii ale românilor, dar trupele imperiale au înfrânt și înăbușit în sânge atât revoluția maghiară, cât și pe cea română. Avram Iancu, bolnav și dezamăgit, s-a refugiat la moții lui din Munții Apuseni, unde s-a stins din viață.
Printre localnici se vorbește că, după câțiva ani de la înăbușirea revoluției, împăratul Franz Iosif, cuprins de remușcări, a vrut să-l viziteze pe Avram Iancu, dar acesta nu l-a primit.
Revoluția de la 1848 în Principatele Române a fost condusă de intelectualii patrioți Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, frații Golești, Cristian Tell și Ion Ghica.
Revoluționarii au reușit performanța extraordinară de a-l alunga pe domnitorul Bibescu și de a instala un guvern revoluționar. Cel care a conceput Revoluția și a fost sufletul ei a fost Nicolae Bălcescu.
Bolnav de tuberculoză, care avea să-i curme zilele la numai 33 de ani, Bălcescu a trăit Revoluția cu intensitate și a muncit până la epuizare pentru construcția acesteia și pentru reformele pe care le dorea.
După înăbușirea Revoluției de către armata otomană, Bălcescu împreună cu ceilalți revoluționari au fost exilaţi, nemaiputând reveni nicicând în țară. S-a stins din viață departe de țară, ca un adevărat martir al dragostei de glie și libertate.
Urmările Revoluției aveau să se vadă peste puțin timp, când s-au realizat Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza, precum și Independența sub Carol I.
*
* *
Înainte de a vorbi despre martirii noștri din secolul XX, se impune să arătăm că toate marile noastre realizări au fost înfăptuite, în primul rând, prin sacrificiul sutelor de mii de ostași căzuți la datorie în războaiele din 1877, 1916-1919, 1941-1945.
Istoria îi grupează în sintagma „eroi necunoscuți”, iar amintirea și cinstirea lor este o sfântă datorie românească.
*
* *
Revenind la martirii individuali, la loc de cinste se află Iuliu Maniu, omul politic care a avut o contribuție hotărâtoare la făurirea României Mari. După instalarea prin fraudă a regimului criminal comunist, Iuliu Maniu a fost reprezentantul cel mai legitim al Rezistenței anticomuniste.
Nicolae Iorga
Căpeteniile comuniste nu i-au iertat verticalitatea și curajul și, având ordin de la Moscova, l-au întemnițat la Sighet, unde și-a dat sfârșitul, în anul 1953, ca un veritabil martir al neamului.
Alături de Iuliu Maniu trebuie amintiți Ion Mihalache și George Brătianu, uciși, de asemenea, în detenție.
*
* *
Marele istoric și cărturar Nicolae Iorga, care a strălucit în cultura românească și europeană în prima jumătate a secolului XX, a fost asasinat mișelește de legionari în anul 1940, fiindcă nu era de acord cu politica lor bezmetică. El a simțit că va fi ucis și cu puțin timp înainte a scris o admirabilă poezie ale cărei prime două versuri sunt următoarele:
„Au fost tăiat un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră”…
În aceleași condiții a fost ucis și remarcabilul economist Virgil Madgearu.
Cei doi mari intelectuali sunt, incontestabil, martiri ai culturii române și ai neamului românesc.
Martirii românismului sunt, desigur, mult mai numeroși decât cei amintiți de noi în cele de mai sus. Spațiul editorial ne obligă să ne oprim aici, nu înainte de a aminti de zecile de mii de victime ale represiunii comuniste din anii 1945-1989. Printre aceștia voi aminti de martirii „reeducării” comuniste de la Pitești.
Niță Cornel, tânăr politehnician în vârstă de 21 de ani, a fost ucis după torturi înspăimântătoare, în februarie 1950, în camera „4 Spital” de la Penitenciarul Pitești, fiindcă a refuzat să treacă de partea „reeducaților”.
Doctorul Simionescu, eminent medic și mare patriot, aflându-se în lagărul de muncă silnică „Peninsula” de la Canal, a fost torturat și batjocorit luni de zile, până ce, covârșit de chinurile ce le îndura, a ieșit voit din cordonul gardienilor securiști care au deschis focul și l-au ucis pe loc.
*
* *
Să ne descoperim cu evlavie în fața martirilor neamului românesc, fiindcă numai reamintindu-ne de ei și venerându-i vom ști să păstrăm ființa națională.
N.R. Din această listă întocmită de dl Boldur-Lățescu lipsește, bunăoară, Mircea Vulcănescu, sau un tânăr ca Valeriu Gafencu. Mai sunt și alții care au murit în condiții cumplite de detenție, cu numele lui Hristos pe buze. Căci aceasta și este condiția supremă a martiriului. Degeaba mori dacă până în ultima clipă nu ai minte modelul lui Hristos.
Biserica Ortodoxă se confruntă de mai mult timp cu problema canonizării unor figuri de martiri din veacul nostru. Dar, din prudență, evitând riscul, amână o asemenea dezbatere vitală. Mai degrabă sanctificăm un călugăr din secolul al XVII-lea decât să-i avem în vedere pe aceia care aparțin istoriei recente și care nu sunt cu nimic inferiori prin jertfa lor sacrificiilor din trecut.
Au fost editate în ultimii ani martirologii care ne atrag atenția și pe lângă care nu putem trece cu indiferență. Ele nu sunt însă așezate ca o piatră tombală peste memoria românilor.
Martirii, trecuți sau nu în rândul sfinților, alimentează prin sângele lor istoria unei țări. Aceasta, dintr-un motiv limpede: fără a mai muri din când și pentru cer, degeaba facem umbră pământului.
Gheorghe BOLDUR-LĂȚESCU