Gheorghe Grigurcu: Suntem intoleranţi?

Gheorghe Grigurcu: Suntem intoleranţi?

Gheorghe GRIGURCU

Iată o chestiune care ne agită spiritele, mai cu seamă de când cu „intrarea în Europa”. O festivitate cu repetiţie, la care se cuvine să ne înfăţişăm, nu încape vorbă, în costumul de gală al toleranţei, înţeleasă ca un soi de piatră unghiulară a „corectitudinii politice”.

Cu atât mai mult cu cât reputaţia României e una care, în această privinţă, lasă de dorit. Dacă pe continentul nostru toleranţa ar descreşte de la Nord spre Sud şi de la Vest spre Est, românii ar fi cei ce-ar putea oferi un material didactic convingător al intoleranţei înscrise pe eşichierul geografic. Dar cum vedem lucrurile noi, cu proprii noştri ochi… intoleranţi?

Eu, unul, bunăoară, detest intoleranţa faţă de alogeni (cu maghiarii s-ar cădea să facem pace, aidoma francezilor sau polonezilor în atitudinea lor în raport cu „vrăjmaşul secular” care a fost poporul german), faţă de alte culte religioase decât ortodoxia (greco-catolicii suferă, fără doar şi poate, nedreptăţi), la nevoie, faţă de minorităţile sexuale (deşi parăzile gay mi se par a ţine de un exhibiţionism de prost-gust, care pune paie pe foc).

Dar cuplul noţional toleranţă-intoleranţă funcţionează în doi timpi, asemenea mareei. Fluxul e o mişcare generoasă, care îmbrăţişează aproape tot ce găseşte în cale, refluxul e necruţător, dezgolind diversele asperităţi ale terenului. Morala: nu e rezonabil să fim exagerat de toleranţi faţă de intoleranţă.

Îmbietoarea globalizare implică (orice s-ar spune ori nu s-ar spune) o primejdie pentru diversităţile naţionale, pentru tradiţiile locale, asimilate cu grăbire unor forme anacronice, fără drept de apel.

E un soi de normativism nu departe de aplicarea „legităţilor” imperative ale materialismului istoric. Toleranţa faţă de manifestările fiinţei umane mărginite, faţă de cohorta bălţată şi parcă inepuizabilă a emisiunilor TV şi a tabloidelor nu duce, măcar indirect, la intoleranţă faţă de valoare, bun-gust, bun-simţ?

Toleranţa faţă de aspectele degradante ale comportării unor romi care ne fac de râs în străinătăţi, revenind nu o dată în ţară cu teşchereaua doldora de parai dubioşi cu care îşi înalţă sfidătoare palate, nu sugerează intoleranţa faţă de civilizaţie, de legalitate, de interesul naţional?

Pe scurt, toleranţa excesivă ştirbeşte spiritul critic. Se întâmplă însă ca intoleranţa să ascundă, ea, o specie de toleranţă păguboasă.

Talk-show-urile în care politicienii noştri se ceartă de zor, fără a da de capăt chestiunilor atacate cu vocaţie demagogică, nu izbutesc a ne face să uităm legăturile transpartinice, inclusiv cazurile de traseism politic, ce, în realitate, îi unesc pe adversarii chipurile ireconciliabili.

Şi un ultim fapt. Intoleranţa severă faţă de extrema dreaptă, de-acum îndepărtată în istorie, de ce oare se combină cu toleranţa faţă de extrema stângă comunistă, ai cărei reprezentanţi care se mai află între noi se văd prea adesea exoneraţi de orice răspundere, ale căror privilegii cu o răsfrângere nocivă în mentalul public actual nu sunt luate în seamă?

Nu cumva avem un deficit în privinţa intoleranţei pozitive, extrem de necesare?

Gheorghe GRIGURCU