Magistrul nuanțelor și al intuițiilor
Îndrăznesc să spun că în perioada comunistă nu prea am avut eseu. Am avut critici și istorici literari, critici plastici, critici de film, de teatru, muzicologi, dar eseiști în sensul pur al cuvântului nu, aceasta, deoarece eseul presupune neapărat un gând înalt și un aer al libertății pe care orice dictatură nu are cum să le înghită.
Sorin Lavric. Probabil cel mai valoros eseist pe care-l avem în momentul de față
Imediat după 1989, eseul, cum era de așteptat, a explodat. Primul nume care s-a impus a fost acela al lui Horia Patapievici. Cărți precum „Cerul văzut prin lentilă”, „Zbor în bătaia săgeții”, „Politice”, culminând la începutul anilor 2000 cu „Omul recent”, au făcut carieră și intră în setul de referințe al oricărui om cultivat.
Horia Patapievici a continuat să scrie eseu și după „Omul recent”, dar deja atinsese un vârf. Au venit însă alte nume. Cristian Bădiliță cu „Nodul gordian”, „Văzutele și nevăzutele”, „Degetul pe rană” etc., Ovidiu Hurduzeu cu „Sclavii fericiți”, Mircea Platon, Răzvan Codrescu, nu în ultimul rând, Theodor Baconsky și cel mai tânăr dintre toți, Mihai Neamțu. Dar numele care s-a impus cumva prin surprindere și care răstoarnă toate ierarhiile este cel al lui Sorin Lavric. Am în față noua lui carte, intitulată voit modest „Zece eseuri”.
Urmează bestseller-ului „Noica și Mișcarea Legionară” și altor cărți tot despre Noica. Nu greșesc dacă spun că această ultimă apariție de la sfârșit de an merită pusă printre cele mai valoroase cărți ale anului, dacă nu și din anii din urmă. Are atâta grație și altitudine, încât intră în categoria acelor cărți care ne formează, care răzbat dincolo de textul lor și ajung să comunice cu marile resorturi ale Ființei.
În urmă cu 25 de ani, când intra la Institutul Medico-Farmaceutic „Carol Davilla” din București, tânărul Lavric Sorin nu știa probabil ce forțe păstrează în sine și cum ele mai târziu aveau să irumpă într-o Românie scăpată de comunism. Se visa poate medic și atât. A venit însă 1989. După ce a terminat Medicina s-a înscris la Filosofie, a absolvit noua facultate, și-a dat doctoratul, a început să traducă din Heidegger, dar, ce e cel mai important, a început să scrie ca nimeni altul. Fiecare pagină a sa te îmbogățește fără să lase deloc impresia că autorul ar face vreun efort special.
De aceea am vorbit de grație. Grației i se adaugă, dacă nu cumva e un pleonasm, naturalețea. Sorin Lavric afirmă tot timpul că îi e silă de abstractizări și conceptualizări. El nu crede în filosofia jargon, care reprezintă moartea filosofiei. Nu-i suferă pe oamenii tobă de carte, care nu au talent, după cum nu are cum să-i înghită nici pe talentații fără altitudine. Filosofia pentru el are fiorul unei spovedanii și, mai mult de atât, lectura unei cărți nu va mai fi posibilă de acum încolo dacă nu va reprezenta exercitarea unui act de credință.
Mi-e greu să citez ceva din cartea aceasta, fiindcă totul este de citat. În orice caz, de pe urma ei avem toți de învățat. Și filosofii, și scriitorii, toți cei caracterizați de suficiență și care se complac în unghiul mort al propriei inteligențe. Sorin Lavric inițiază demersul său plecând de pe pozițiile filosofiei, fiindcă nu vrea să facă, să zicem, o concurență neloială teologilor. De altminteri, îi displace folosirea numelui Domnului toată ziua, bună ziua. Știe că limba de lemn e peste tot, mai ales acolo unde domeniul e pretențios.
Dar el urmărește viul și aceasta e miza cărții. Nu citim niciodată un text ca atare, ci vânăm acele fantasme care ne obsedează și a căror întâlnire ne este înlesnită tocmai de cartea pe care o citim. Simplific, evident, dar aici e vorba de o mistică aparte, la îndemâna celui cinstit cu sine și antidogmatic. În final, definiția omului cult: „o ființă care suplinește prăbușirea tonusului printr-o cizelare a timbrului”. Ce părere aveți, domnilor care vă pretindeți culți, dar duhniți a incultură?
Dan STANCA
